Binele

Binele (lat. bene, gr. ἀγαθός - agathos sau agathon) este o valoare și o noțiune religioasă și nu are numai o calificare morală. În Facere (3, 2-3) se vorbește de cunoașterea binelui de către om, care este o experiere conștientă a lui Dumnezeu în actele Sale de iubire. Binele nu este o simplă calitate etică sau aptitudine morală, ci este un reflex al harului, o „rază arătătoare de Dumnezeu”, o lucrare îndumnezeitoare care vine în om din Binele ultim, suprem, care este Dumnezeu (Calist Catafygiotul, Despre viața contemplativă, 69, în Filocalia rom., vol. 8, p. 478). Binele se identifică cu însăși Calea, al cărei început este credința, cu «arta de a trăi» după Evanghelie. Binele se traduce cu bunătatea (Romani 15, 14), cu imitarea filantropiei divine și cu «facerea de bine», proba iubirii față de Dumnezeu (I Petru 2, 20 ; 3, 6) și față de aproapele (Luca 6, 33). Ca facultate centrală, binele este prezent în toate virtuțile creștine, care nu sunt altceva decât diverse aspecte ale facerii binelui. În spiritualitatea filocalică, desăvârșirea, culmea «vieții în Hristos», este armonia deplină dintre frumos (gr. kalos) și bine (gr. agathon).

«Astfel și credința, fiind prin fire începutul virtuților, are ca sfârșit împlinirea binelui prin ele, iar binele prin fire, ca sfârșit al virtuților, având credința ca început, e concentrat în lăuntrul ei. Căci credința este binele concentrat înăuntru, iar binele este credința activată. Iar Dumnezeu este credincios și bun prin fire; credincios, ca primul bine, bun, ca ultimul obiect al dorinței. Deci acestea sunt la El în tot chipul identice întreolaltă, întrucât nu se deosebesc real prin nici o rațiune, ci numai cugetarea le deosebește din pricina mișcării celor ce pornesc de la El și sfârșesc la El.» (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 55, scolia 13, în Filoc. rom., vol. 3, p. 277).

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Bine”, p. 61.