Mănăstire
Mănăstirea este locul unde trăiesc împreună într-o formă de viață monastică mai mulți monahi sau monahii.
Cuprins
Mănăstiri „de sine” și mănăstiri „de obște”
În funcție de tipul de viață monastică adoptat de călugări, o mănăstire poate fi „de sine” sau „de obște”.
Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viață monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toții împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici și sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulți părinți duhovnicești, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub sfântul Teodor Studitul, și la Muntele Athos, sub Atanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată și abandonată.
În mănăstirile de obște călugării fac toate în comun (i.e. „de obște”): slujbele de la biserică, masa, lucrul și toate cele necesare vieții comunității. De aceea, mănăstirea de obște se mai numește și chinovie, un cuvânt considerat arhaic în limba română contemporană, dar care provine din latinescul coenobium, și care la rândul lui este împrumutat din limba greacă: substantivul to koinobion înseamnă „viață în comun”.
Istoric
Deși primele forme de monahism au fost eremitismul [1] și anaroretismul [2], mai ales în deșerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, relativ repede, deja din secolul al IV-lea, în jurul unor mari părinți duhovnicești se strâng mai mulți ucenici. Chilia bătrânului – avva – este lărgită, și ea devine o mică mănăstire, cu viață de obște sau semi-anahoretică.
Astfel, Isaia Pustnicul, trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând o mică mănăstire. La fel, sfântul Antonie cel Mare, deși a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe frații care trăiau în mănăstire lângă Marea Roșie.
Dezvoltarea mănăstirilor ia un mare avânt cu Pahomie cel Mare și ucenicul său Teodor Chinoviarhul. Mănăstiri cu sute de viețuitori se formează, viața lor este la fel de complexă cu cea a unui oraș sau sat creștin.
Părintele Teofil Părăian despre mănăstire
Mănăstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului și locul împlinirilor. Așa trebuie să fie o mănăstire.
Tinda raiului. Ştie toată lumea ce este tinda: o cameră de intrare. Nu poți să intri într-o cameră mai din spate, fără să treci printr-o tindă. Ca să intri în rai, trebuie să treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnă că numai cei de la mănăstire sunt în tinda raiului și că numai ei se mântuiesc! Nu! Şi ceilalți credincioși pot să aibă tinda raiului, să-și facă din casa lor – tinda raiului. Biserica noastră este de asemenea tinda raiului și cerul cel de pe pământ. Fără să treci prin cerul cel de pe pământ, nu-i nădejde să ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mănăstirea este tinda raiului. De ce? Pentru că este aproape de rai.
Mănăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mănăstire, ca o prelungire a pământului. Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământul e destul. Părinții cei duhovnicești de odinioară, care au făcut mănăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mănăstirea cu zid. De ce? Să se știe până unde tine lumea – și de unde începe mănăstirea. Este un lucru extraordinar! Să știi că dacă ești în mănăstire nu mai ești în lumea largă, ci ești într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mănăstire. Toți ceilalți oameni trăiesc în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, pe care o iubește Dumnezeu, pe care dorește Dumnezeu să o mântuiască, iar cei din mănăstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul călugărilor, locul bătrânilor frumoși, locul bătrânilor îmbunătățiți.
Am zis că mănăstirea mai este poarta cerului și casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, de poarta cerului și casa lui Dumnezeu cred că-l știți. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o călătorie, și-a pus căpătâi să doarmă. Pe când dormea, a visat că o scară lega cerul și pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citește de obicei la sărbătorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis așa: „Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu și aceasta este poarta cerului”.
Așa ceva trebuie să gândească cineva despre o mănăstire: „Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, și aceasta este poarta cerului”. Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin așezământul acesta se ajunge în cer. Prin instituția aceasta se ajunge în cer. Prin această rânduială de mănăstire, se aduce cerul pe pământ.
Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, și deci faci din pământ – cer. Trăiești o viață cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede”, cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai liniște sufletească și ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului. Eu zic că omul trebuie să fie chibzuit, să știe ce face și, dacă se duce la mănăstire, să se ducă unde este locul lui Dumnezeu, să se ducă unde este locul împlinirilor. Dumnezeu nu se lasă dator, Dumnezeu îți dă, dacă știi să-I slujești. Atunci ești în casa lui Dumnezeu, ești la poarta cerului, ești în tinda raiului, ești în locul împlinirilor și dovedești aceasta cu viața. Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumărați pași către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem și noi ca Sfinții Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25). [3]
A se vedea și
Note
- ↑ "Eremit" vine de la grecescul erimos: 1. desert [vorbind de un loc, n.n.]; 2. solitar [vorbind de o persoană, n.n.] (Cf. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, Hachette, Paris, 1950).
- ↑ Numirea de "călugăr" vine din grecește: kalo-geron, "bătrân frumos". Pentru părintii pustiei cea mai corectă numire e cea de eremit (vezi supra). Alte numiri: anahoret (anahorisis fiind "1. acțiunea de a se retrage, retragere; 2. loc de retragere, refugiu" - Bailly, op.cit.) sau monah (monahos însemnând "1. singur, unic, simplu; 2. care viețuiește singur, solitar" - Bailly, op.cit.).
- ↑ Cuvânt ținut la Mănăstirea "Sub Piatră" (Alba) – 9 iulie 1998.
