Cununii
Cununile sau cununiile sunt obiecte sub formă de coroane (cununi) care se așază pe capetele mirilor la săvârșirea tainei Cununiei. Acestea se găsesc la fiecare biserică în perechi de câte două. Sunt de obicei din metal, dar în unele locuri, mai ales la țară sunt făcute din flori artificiale. Cele din metal pot avea formă de diademă (tiară) sau de coroană imperială închisă (mai ales în tradiția rusă), iar celelalte au forma unor coronițe de flori împletite. Se păstrează în biserică.
Cuprins
Simbolistica
Cununile simbolizează unirea mirelui și a miresei. Ele sunt un semn al demnității împărătești de care se bucură mirii: ei închipuie umanitatea însăși, Adam și Eva, binecuvântați cu darul nașterii de fii și cu împărăția asupra întregii Creații sau Avraam și Sarra, părinți ai multor neamuri. Sunt totodată tip al unirii dintre Hristos și Biserica Sa.
Cununile semnifică totodată încununarea luptei mirilor pentru păstrarea fecioriei până la cununie, motiv pentru care la a doua sau a treia nuntă ele nu se mai puneau pe capetele mirilor, ci cel mult pe umeri.
Cununile așezate pe capul mirilor mai pot aminti însă și de cununile pregătite mucenicilor, al căror tropar se cântă înainte de ridicarea cununiilor, evocând slujirea jertfelnică reciprocă a mirelui și a miresei.
Istoric
Așezarea cununilor pe capetele mirilor pare să își aibă originea în vechile obiceiuri păgâne de de nuntă, când, între altele, camera de nuntă se împodobea cu flori, iar pe capetele mirilor se puneau coronițe cu flori, care se scoteau abia după terminarea tuturor sărbătorilor și ceremoniilor de nuntă.
Obiceiul a fost preluat de creștini și este deja atestat de scriitorul creștin Tertulian (sec. al II-lea), care privește critic această practică [1]. În secolul al IV-lea, practica era considerată acceptată atât de Sf. Grigorie Teologul, cât și de Sf. Ioan Gură de Aur, însă punerea cununilor pe capetele mirilor o făcea tatăl miresei [2], de obicei înainte de începerea mesei de nuntă, preoții făcând separat binecuvântarea căsătoriei.
Obiceiul punerii unor astfel de coronițe de flori pe capetele mirilor s-a păstrat mai ales pentru creștinii de la țară și pentru oamenii de rând și mai târziu, după ce punerea cununiilor a fost integrată în slujba creștină a căsătoriei (obiceiul „dezlegării cununiilor”).
Ulterior, sub influența ritualului de încoronare a împăraților bizantini, locul cununilor de flori a fost luat de coroane de metal (prețios). Tot sub influența acestui ritual, probabil după secolele VI-VII, când se dezvoltă o slujbă bisericească a încoronării împăratului, în care patriarhul așeza el însuși coroana pe capul împăratului, ritualul punerii coroanelor pe capul mirilor a început să fie îndeplinit de preoți. În secolul al IX-lea, slujba încununării încă era, se pare, separată de cea a binecuvântării căsătoriei [3].
Asimilarea celor două ceremonii într-o singură slujbă este atestată de mai multe surse din secolele XI-XII, și cu timpul așezarea cununi(i)lor pe capetele mirilor a o parte indispensabilă a slujbei Cununiei, căreia i-a dat și numele românesc. Aceasta a ajuns să fie considerată chiar cea mai importantă parte a slujbei Cununiei [4], probabil și datorită dispariției obiceiului împărtășirii mirilor în timpul acestei slujbe în secolele XVII-XVIII.[5].
Punerea și ridicarea cununiilor
La începutul slujbei Cununiei, înainte de Binecuvântarea mare („Binecuvântată este împărăția...”), preotul binecuvintează cununiile cu Sfânta Evanghelie.
După o ectenie specială și câteva rugăciuni, acesta unește mâinile mirilor, apoi închină pe rând cununiile în semnul crucii deasupra Evangheliei și pe pe fruntea mirelui și a miresei și le așază împreună cu nașul și respectiv nașa pe capetele celor doi, rostind pe rând cuvintele: „Se cunună robul (roaba) lui Dumnezeu... cu roaba (robul) lui Dumnezeu... în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.” Îi binecuvintează pe miri, cântând : „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii!”. Prochimenul (glasul 8) amintește și el momentul: „Pus-ai pe capul lor cununi de pietre scumpe”.
Se citesc Apostolul (Efeseni 5, 20-33) și Evanghelia (Ioan II, 1-11), o nouă ectenie, rugăciuni și tropare și, cu noi binecuvântări, ia pe rând cununiile de pe capetele mirilor.
În trecut, la nunta a doua și a treia nu se mai puneau cununiile pe capetele mirilor, ci cel mult pe umeri. În practica bisericească românească actuală însă, se urmează în privința cununiilor rânduiala de la slujba nunții dintâi.
Note
Surse
- Pr.Prof.Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
- Lector superior Dr., Ieromonah Petru Pruteanu, Curs de arheologie bisericească (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), editura Paisiana, Zăbriceni, 2006.
- Ieromonah Petru Pruteanu, „Studiu istorico-liturgic asupra slujbei cununiei”
- Învățătura de credință ortodoxă, IBMBOR, București, 1996.
- Molitfelnic, IBMBOR, București, 2002.
Articole înrudite
Legături externe
- Biserica Ortodoxă din Moldova, Mănăstirea Zăbriceni, Edineț, Centrul teologic-misionar „Sf. Paisie Velicicovschi”, Molitfelnic (pentru preoții din Republica Moldova). Slujba de binecuvântare a nunții, ediție revizuită de Ierom. Dr. Petru Pruteanu, Zăbriceni, 2010.
- Tâlcuirea slubei Sfintei Cununii, extras din Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă, vol. 3.