Anaforaua
| Acest articol face parte din seria Sfânta Liturghie | |
| Liturghia pregătitoare | |
| Proscomidia Obiecte liturgice Veșminte | |
| Liturghia cuvântului | |
| Ectenia Mare Antifoanele Ieșirea cu Sfânta Evanghelie Troparul sărbătorii Trisaghionul Apostolul Evanghelia Predica Ectenia cererii stăruitoare Ectenia celor chemați | |
| Liturghia euharistică | |
| Heruvicul Ieșirea cu Cinstitele Daruri Ectenia credincioșilor Crezul Anaforaua Anamneza Epicleza Axionul Rugăciunea „Tatăl nostru” Împărtășirea Încheierea Anafura | |
| Liturghia Darurilor Înainte Sfințite | |
| Editați această casetă | |
Termenul grecesc anafora (gr. αναφορα/rus. возношение), care în româneşte are sensul de "ofrandă (oferire)"[1] , desemnează partea principală a Dumnezeieştii Liturghii sau, mai bine zis, rugăciunea euharistică centrală în timpul căreia se sfinţesc şi se prefac darurile de pâine şi vin (amestecat cu apă) în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. În tradiţia liturgică rusă, anaforaua a mai fost numită şi "canon euharistic" (inspirată din teologia occidentală), dar această denumire nu este întru totul corectă[2].
Uneori prin Anafora se înţelege o parte mai vastă a Liturghiei sau chiar întreaga Liturghie a Credincioşilor, dar în realitate ea se referă la momentul ce urmează după cuvintele "Să mulţumim Domnului" şi se încheie cu Amin-ul de la ecfonisul "Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă...".
Istoricul Anaforalelor
Mulţi specialişti [3] au crezut că primul text al unei Anaforale îl avem în "Didahia celor 12 Apostoli (Διδαχη)", dar, în cele din urmă s-a ajuns la concluzia că textul Didahiei nu poate reprezenta decât o parte a Anaforalei apostolice şi nicidecum un text integral al ei. Cartea a VII-a a Constituţiilor Apostolice (Αποστολικαι Διαταγαι) – sec. IV, prelucrează acest text şi-l prezintă ca rugăciune de mulţumire după împărtăşire [4].
Prin urmare, cel mai vechi text al unei Anaforale îl avem în "Tradiţia Apostolică (Αποςτολικη ΠαραΔοσις)" a Sfântului Ipolit Romanul – lucrare scrisă pe la anul 218. Deşi Sfântul Ipolit a fost episcop la Roma, textul Tradiţiei Apostolice reflectă tradiţia alexandrină de la începutul sec. III[5].
Avem însă mărturii şi mai vechi, de la Sf. Iustin Martirul şi Filosoful († 165/166)[6], dar acestea nu conţin textul Anaforalei, ci o simplă descriere în care se amintesc doar momentele de bază ale Anaforalei de la mijlocul secolului II şi care, în esenţă, sunt asemănătoare cu cele de astăzi.
Din secolele următoare avem şi alte referinţe la vechile Anaforale. Cele mai importante dintre ele sunt:
- Testamentum Domini nostri Jesu Christi, scriere care datează de prin sec. II-III[7] şi care reflectă tradiţia liturgică siriacă din acea perioadă. Ideile teologice ale acestei Anaforale sunt asemănătoare cu cele din Anaforaua lui Ipolit Romanul.
- Constituţiile Apostolice sau Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Αποςτολικαι Διαταγαι), în special cartea a VIII-a. Deşi o vreme scrierea fost pusă pe seama Sfântului Clement Romanul, s-a demonstrat că documentul este apocrif şi el datează de pe la anul 380. Unii chiar l-au atribuit unui scriitor semiarian, întrucât autorul, deşi a trăit într-o epocă posterioară Sinodului de la Niceea (325), are o exprimare confuză privind dogma trinitară.[8]
- Texte apocrife al unor "Fapte ale Apostolilor". Deşi aceste nu pot fi incluse nicidecum în canonul biblic al Noului Testament, ele conţin diferite mărturii istorice de perioada imediat următoare apostolilor (sec. II-III) şi care pot servi inclusiv la studiul vechilor Anaforale. Asupra acestor izvoare însă, chiar şi cei mai "liberali" liturgişti au anumite rezerve. O anumită importanţă în acest sens o reprezintă "Faptele lui Ioan [Teologul]" şi "Faptele lui Toma" – apostoli care ar fi rostit Anaforale ce sunt redate în aceste scrieri.[9]
Structură
În general, Anaforale au aproximativ aceeaşi structură:
- 0 Dialog preanaforal[10]
- 1 Introducerea (Praefatio[11]) care conţine: a) Laudă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu-Tatăl, b) o descriere despre facerea lumii şi a omului, şi alta despre c) mântuirea prin Hristos, Care S-a făcut Om pentru noi;
- 2 Imnul de împreuna slăvire cu Îngerii (Sanctus);
- 3 Se reiau ideile despre mântuirea şi răscumpărarea prin Hristos şi se face trecere la descrierea Cinei celei de Taină;
- 4 Cuvintele de instituire a Euharistiei (Institutio)[12]
- 5 Amintirea morţii, îngropării şi învierii Domnului (Anamnesis / αναμνησις) şi oferirea în schimb a Darurilor de pâine şi vin (amestecat cu apă);
- 6 Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (Epiclesis / επικλησις) peste Biserică („noi”) şi peste Darurile ce sunt puse înainte, precum şi prefacerea lor în Trupul şi Sângele Domnului;
- 7 Rugăciune de mijlocire / pomenire (intercessio) pentru cei adormiţi (sfinţi şi simpli credincioşi) şi pentru cei vii. Aici de pomenesc dipticele şi se rostesc ultimele cuvinte ale Anaforalei, apoi
- 8 Amin-ul final al credincioşilor
Note
- ↑ Niciodată acest cuvânt nu a avut o traducere românească unanim recunoscută. Sf. Ierarh Dosoftei, în traducerea sa, lasă cuvântul "anaforă" (netradus), din cauza că nu a găsit un termen potrivit. În prezent folosirea acestui termen poate fi chiar "periculoasă", datorită confuziei aproape generale dintre anaforă şi antidor. Sensul verbului αναφερω este acesta de a înălţa, a ridica ceva – în cazul acesta Cinstitele Daruri.
- ↑ Diacon Mihail Jeltov (Zheltov), Анафора, în Православноя Энциклопедия, Т. 2, с. 279
- ↑ Cei mai mulţi dintre cei ce susţin teoria expusă mai sus sunt din mediul protestant şi romano-catolic. Dintre liturgiştii ortodocşi care au fost adepţii aceleiaşi opinii trebuie să amintim pe Ivan Karabinov, Kiprian Kern şi Nicolai Uspenski.
- ↑ Cf. Funk, apud, Mihail Arranz, Евхаристия Востока и Запада, Moscova 1999, p. 13. (http://arranz.mrezha.net)
- ↑ Textul în româneşte cu unele comentarii au fost editate de Pr. Petru Buburuz, Sfântul Ipolit Romanul şi Tradiţia Apostolică, Chişinău 2002, 264 p.
- ↑ Apologia I, cap.65-67
- ↑ Cercetătorii apuseni au stabilit ca dată a scrierii – începutul secolului V (Funk), iar studiile critice ortodoxe arată clar şi convingător că scrierea e mult mai veche, chiar dacă nu sunt excluse şi anumite interpolări mai târziii – pe la sfârşitul sec. IV, începutul sec. V. A se vedea Prof. Prot. Liveriy Voronov, Литургия по «Testamentum Domini nostril Jesu Christi», БТ 6, сс. 219, şi Mihail Arranz, op.cit., pp. 14, 30.
- ↑ Lucrarea este pusă de cele mai multe ori pe seama Sf. Clement Romanul, dar în realitate ea datează de prin anul 380. Totuşi, această lucrare este fundamentală în studiul istoriei cultului în general şi al Euharistiei în special. Despre importanţa liturgică a acestei lucrări a se vedea articolului diaconului Mihail Jeltov, Апостольские Постановления, în ПЭ, том 3, сс. 113-119.
- ↑ Cf. Diacon Mihail Jeltov (Zheltov), Анафора, în Православноя Энциклопедия, Т. 2, сс. 280-281.
- ↑ Acesta a fost notat cu „0” (zero), întrucât nu face parte din însăşi Anaforaua euharistică, dar se găseşte înainte de fiecare text al acesteia.
- ↑ Şi Cina Pascală iudaică avea acestă parte componentă numită « zecharot » şi care a influenţat într-o oarecare măsură anaforaua creştină.
- ↑ La Cina cea de Taină, aceste cuvinte au servit drept formule de împărtăşire a Apostolilor – lucru care nu putea fi valabil pentru celelalte oficieri euharistice. De aceea, Biserica Ortodoxă, în baza tradiţiei bimilenare, afirmă că, cuvintele „Luaţi, mâncaţi...” şi „Beţi dintru acesta toţi...” nu sunt nici formule de sfinţire / prefacere a Darurilor, aşa cum afirmă romano-catolicii, dar nici formule de administrare a împărtăşaniei, aşa cum afirmă unii protestanţi. Ele într-adevăr au avut o însemnătate aparte la Cina cea de Taină, care este irepetabilă, dar acum ele au doar rolul de a aminti şi de a trimite simbolic la ceea ce „închipuie Trupul şi Sângele Domnului” (Anaforaua Sf. Vasile cel Mare) şi care abia urmează să se prefacă reala în Sfântul Trup şi Sânge.
