Nestorianism

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Nestorianismul este o erezie hristologică care a apărut în Biserică în secolul al cincilea ca o încercare de a explica raţional şi de a înţelege încarnarea Logosului divin, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, Omul Iisus Hristos. Nestorianismul învaţă că cele două esenţe divină şi umană sunt separate şi sunt două persoane: omul Iisus Hristos şi Logosul divin, care locuieşte în om. De aceea, nestorienii resping terminologia "Dumnezeu a suferit" sau "Dumnezeu a fost răstignit", pentru că ei cred că omul Iisus Hristos a suferit. Mai mult, ei resping termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat fecioarei Maria, utilizând în schimb termenul Christotokos (Născătoare de Hristos) sau Anthropotokos (Născătoare de om).

Cuprins

Originile nestorianismului

Ideile nestoriene au apărut pentru prima dată în scrierile lui Diodor din Tars împotriva ereziei lui Apolinarie. Pentru a respinge apolinarianismul, Diodor a scris că la începutul Întrupării şi după Întrupare, naturile divină si umană ale lui Iisus Hristos au fost separate în aşa fel încât au rămas complet independente, fără să se unească în vreun fel.

Aceste idei au fost dezvoltate mai târziu de Teodor de Mopsuestia (3??-429), un teolog al şcolii antiohiene. Teodor a învăţat că naturile umană şi divină ale lui Hristos au fost complet separate, că ar fi existat doar o formă de contact între ele, dar nici o uniune de vreun fel. Dezvoltând aceste idei, Teodor a scris că Omul Iisus a fost născut de Fecioara Maria în mod natural şi cu toate greşelile umane, iar Dumnezeu Logosul (Cuvântul), cunoscând triumful Omului asupra păcatului, a ales să răscumpere umanitatea prin Omul Iisus unindu-se cu El prin Har încă de la concepţia Sa. Datorită triumfului său asupra păcatului, Omul Iisus a fost demn să fie numit Fiul lui Dumnezeu în timpul Teofaniei. Apoi, după biruința sa completă asupra păcatului din timpul răstignirii, a fost unit mai mult cu Logosul Divin, devenind instrumentul prin care Dumnezeu a salvat omenirea.

Avînd la bază aceste idei, Teodor a fost primul care s-a opus numirii lui Iisus Hristos ca Dumnezeu. De aceea, s-a opus termenilor de "Dumnezeu a fost răstignit", "Dumnezeu a suferit ", sau "Dumnezeu s-a născut ", pentru că, credea el, numai Omul Iisus s-a născut, iar Dumnezeu a sălăşluit în Omul Iisus. Pentru acest motiv, Teodor l-a numit pe Iisus Teofor (Purtător de Dumnezeu). S-a opus de asemenea folosirii apelativului de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat Fecioarei Maria, pentru că, credea el, aceasta ar fi dat naştere numai Omului Iisus. Convingerile lui Teodor au fost eretice, pentru că, urmând logica afirmațiilor sale până la capăt, se ajunge la negarea mântuirea şi salvarea; dacă numai Omul Iisus a suferit pe cruce şi a murit pentru păcatele oamenilor, cum ar fi posibil ca suferinţa unui om să mântuiască întreaga omenire?

Nestorianismul ca învăţătură publică

Răspândirea ideilor nestoriene se mărginea inițial doar la scrierile lui Diodor, Teodor de Mopsuestia şi ale cercului restrâns de adepţi ai acestora din Antiohia. Totuşi, în anul 428, împăratul Teodor al II-lea i-a cerut preotului călugăr antiohian Nestorie, cunoscut pentru zelul său, să vină la Constantinopol. Nestorie, care l-a adus cu el şi pe preotul Anastasie, a fost făcut arhiepiscop al Constantinopolului. Într-o serie de omilii (predici) ținute la Constantinopol, Anastasie a negat existenţa une Persoane Teandrice (Dumnezeu-Om) în Iisus Hristos, afirmând separarea netă a persoanelor divină (Dumnezeu-Cuvântul) și umană (Iisus Hristos) şi a atacat utilizarea termenului Theotokos pentru Maica Domnului, utilizând în schimb apelativul de Anthropotokos (Născătoare de om). Poziția lui a dat naștere la controverse, întrucât credincioşii constantinopolitani erau obișnuiţi să o cinstească pe Maica Domnului cu numele de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Nestorie a luat apărarea lui Anastasie în predicile sale, prin care a răspândit într-o formă extremă învăţăturile lui Teodor din Mopsuestia, printre care utilizarea apelativului de Christotokos în loc de Theootokos pentru Maica Domnului.

Teologii din Constantinopol s-au ridicat împotriva scrierilor lui Nestorie şi l-au acuzat că propovăduia erezia lui Paul de Samosata (vezi articolul despre Antitrinitarism). În anul 429, Nestorie a întrunit la Constantinopol un sinod în cadrul căruia i-a condamnat pe cei care nu erau de acord cu el.

Rezistenţa la nestorianism

Cea mai violenta opoziţie contra nestorianismului a venit din partea Sfântului Chiril al Alexandriei, teolog din şcoala alexandrină. Într-o serie de scrisori către Nestorie, împăratul Teodor al II-lea şi împărăteasa Eudoxia, Sf. Chiril a subliniat învăţătura ortodoxă şi l-a acuzat pe Nestorie de erezie. Sf Chiril a scris apoi papei Celestin din Roma despre învăţăturile lui Nestorie. În anul 430, papa Celestin a întrunit un sinod la Roma care l-a condamnat pe Nestorie şi a hotărât ca acesta să fie depus din scaun. Papa Celestin a trimis copii ale deciziilor sinodului Sf Chiril al Alexandriei, care a întrunit la Alexandria un alt sinod în anul 430. La acest sinod, Sf Chiril a formulat cele 12 faimoase anateme împotriva lui Nestorie:

  • Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este Dumnezeu întru adevăr şi în consecinţă Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu (pentru că a purtat într-un mod omenesc Cuvântul lui Dumnezeu devenit om), să fie anatema.
  • Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a fost unit în ipostas cu trupul şi este Hristos cu trupul său şi de aceea este Dumnezeu şi Om, să fie anatema.
  • Dacă cineva separă în Unul Hristos ipostazele după unire, unindu-le doar printr-o demnitate sau autoritate sau putere şi nu o unire prin natură, să fie anatema.
  • Dacă cineva împarte între cele două persoane sau ipostasuri expresiile utilizate în Evanghelii sau în scrierile apostolice, scrise de către sfinţi despre Iisus Hristos sau de către El despre El Însuşi, şi le atribuie Lui ca Om, totuşi separat de Cuvântul lui Dumnezeu, şi altele atribuindu-le lui Dumnezeu, fiind Cuvântul lui Dumnezeu din Tatăl, să fie anatema.
  • Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos a fost Dumnezeu purtător de om şi nu Dumnezeu în adevăr, fiind prin natură Fiul, chiar dacă “Cuvântul s-a făcut carne” şi şi-a apropriat sângele şi carnea la fel ca noi, să fie anatema.
  • Dacă cineva spune că Cuvântul din Dumnezeu Tatăl a fost Dumnezeul sau stăpânul lui Hristos, şi nu mărturiseşte acelaşi Dumnezeu şi Om, Cuvântul s-a făcut trup, după scripturi, să fie anatema.
  • Dacă cineva spune că Iisus ca Om a fost condus de Cuvântul lui Dumnezeu şi a fost îmbrăcat cu gloria celui Singur născut, ca o fiinţă separată de El, să fie anatema.
  • Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul care a fost ales ar trebui să fie venerat şi mărit împreună cu Cuvântul Divin şi să fie numit Dumnezeu cu El, în timp ce este separat de EL (pentru că adăugarea lui "cu" ne obligă întotdeauna să credem în acest fel) şi nu-l vor venera pe Emanuel cu o singură venerare şi o singura doxologie, chiar şi "Cuvântul s-a făcut trup", să fie anatema.
  • Dacă cineva spune că Domnul Iisus Hristos a fost înălţat de Duhul, ca folosind o putere extraterestră care a lucrat prin El şi primind de la El puterea de a porunci duhurilor necurate şi să facă minuni printre oameni şi nu spune că este propriul Duh prin care a făcut minuni, să fie anatema.
  • Sfânta Scriptură spune că Hristos a devenit "marele Preot şi apostol al mărturisirii noastre ". El s-a oferit pe sine lui Dumnezeu Tatăl într-un mod blând pentru mântuirea noastră. De aceea, dacă cineva spune că nu a fost chiar Cuvântul de la Dumnezeu care a devenit marele nostru preot şi apostol, devenind trup şi om ca noi, dar ca şi cum ar fi fost un altul separat de El, in special un om dintr-o femeie, sau dacă cineva zice că El s-a sacrificat numai pentru El însuşi şi nu numai pentru noi (pentru că El necunoscând păcatul nu avea nevoie de sacrificiu), să fie anatema.
  • Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este dătător de viaţă şi aparţine Cuvântului din Dumnezeu Tatăl, ci susţine că aparţine altcuiva, unit cu El în demnitate sau bucurându-se de o simplă locuinţă divină şi nu este dătător de viaţă, aşa cum am spus, devenind trupul Cuvântului care are puterea de a aduce toate lucrurile la viaţă, să fie anatema.
  • Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a suferit în trup şi că trupul a fost răstignit şi a gustat moartea în trup şi a devenit primul născut al morţii, deşi Dumnezeu este viaţă şi dătător de viaţă, să fie anatema.

Cel de-al treilea Sinod ecumenic

Nu toţi au acceptat poziţia Sf Chiril şi a sinodului din Alexandria. Nestorie a publicat 12 anateme în care i-a condamnat pe cei care afirmau că Dumnezeu era Cel care a primit nașterea și suferința. Nestorie credea că adversarii săi Îl negau astfel pe Dumnezeu şi cinstea datorată Acestuia învăţând că Cel de necircumscris ar putea fi circumscris sau că Cel neschimbatul ar fi putut suferi schimbare. Unii episcopi sirieni i-au luat apărarea lui Nestorie. Printre ei se găsea și Teodoret din Cir, care a scris un text prin care respingea anatemele Sf Chiril.

Pentru a pune capăt disputei, împăratul Teodor al II-lea a organizat sinodul de la Efes, care a fost convocat în ziua Pogorârii Sf Duh în anul 431. Acesta a devenit cunoscut drept al Treilea Sinod Ecumenic. Sf Chril al Alexandriei a sosit la sinod împreună cu 40 de episcopi egipteni; celelalte biserici au fost reprezentate de Iuvenalie al Ierusalimului însoțit de episcopii palestinieni, Thermos al Cezareei Capadociei şi Flavian al Tesalonicului. Nestorie a sosit împreună cu episcopii care îl susțineau și însoțit de doi magistrați, Candidian şi Irineu, ca reprezentanți ai împăratului. Episcopul Memnon al Efesului a prezidat sinodul. Nu erau de față au fost Ioan I al Antiohiei şi episcopii sirieni și nici reprezentanţii papei Celestin al Romei. Sosirea delegaților absenți a fost așteptată vreme de zece zile. La capătul acestui interval, Sf. Chiril a hotărât să nu îi mai aștepte și să deschidă sinodul în absența acestora, pe data de 22 iunie 431. Cei 200 de episcopi prezenţi au citit învăţăturile lui Nestorie, învăţăturile Sf Chril al Alexandriei, scrierile Părinţilor Bisericii şi au descoperit că Nestorie propovăduia învățături eretice, în timp ce scrierile Sf. Chiril afirmau credința dreaptă. Cei de față au semnat hotărârile sinodului, care au fost trimise la Constantinopol împăratului și poporului din capitală. Nestorie a fost invitat să se prezinte înaintea sinodului și să se apere singur, dar a refuzat.

Nestorie a fost invitat să pe şi să se apere singur, dar a refuzat. I-a scris în schimb împăratului o scrisoare prin care îi acuza pe Sf. Chiril și pe Memnon al Efesului că ar fi convocat un sinod ilegal, complotând împotriva lui Nestorie. O scrisoare a fost scrisă împăratului acuzându-l pe Sf Chiril şi Memnon de convocarea unui sinod ilegal şi de complot împotriva lui Nestorie.

În același timp, au sosit la Efes Ioan I al Antiohiei şi 33 de episcopi sirieni. Aceștia nu au recunoscut hotărârile sinodului și au refuzat să Nerecunoscând deciziile Sinodului, Ioan şi episcopii sirieni au refuzat să intre în comuniune cu Sf Chiril şi, împreună cu Nestorie şi cu câţiva episcopi care au părăsit sinodul care îl sprijinea pe Sf. Chiril au organizat un contra-sinod. La acest sinod, Nestorie și episcopii sirieni i-au condamnat pe Sf. Chiril, pe Memnon din Efes şi pe ceilalţi Părinţi, acuzându-i în mod fals de ereziile lui Arie, Apolinarie şi Eunomie. Și hotărârile acestui sinod au fost semnate şi duse la Constantinopol.

Împăratul Teodor nefiind sigur cum ar fi trebuit să procedeze, a poruncit închiderea ambelor sinoade, distrugerea actelor acestora și convocarea unui Sinod reunit. În timp ce mesagerii se perindau între Marele Palat din Constantinopol şi Efes, Sf. Chiril al Alexandriei a redeschis Sinodul. În cursul sesiunii a doua, Sinodul a declarat ortodoxă epistola Papei Celestin, adusă de legații Papei, ajunși în sfârșit la Efes. În cursul sesiunii a treia, delegaţii au semnat condamnarea lui Nestorie. La cea de-a patra sesiune, Sinodul a găsit ca invalidă condamnarea Sf. Chiril şi a lui Memnon al Efesului de către Ioan al Antiohiei şi sinodul acestuia. La cea de-a cincea sesiune, Sf. Chril şi Memnon au condamnat public ereziile lui Arie, Apolinarie şi Eunomie, de care fuseseră acuzați de contra-sinodul lui Ioan, iar Părinții au proclamat în schimb condamnarea lui Ioan al Antiohiei și a sinodului rebel al acestuia. În cea de-a şasea sesiune, Sinodul a decretat că nu mai puteau fi făcute modificări sau adăugiri la Crezul de la Niceea. La cea de-a şaptea şi ultima sesiune, Sinodul a trasat granițele jurisdicției unor eparhii.

Împăratul Teodor, aflat sub influența partidei nestoriene încă puternice din Palat, a poruncit totuși ca Nestorie, Chiril și Memnon să fie arestați și a reiterat porunca convocării unui nou sinod. Între timp, Sf. Chiril i-a scris avvei Dalmatie, un pustnic foarte respectat care nu își părăsise mănăstirea vreme de 48 de ani, rugându-l să se ridice în apărarea ortodoxiei. Avva Dalmatie s-a pus atunci în fruntea mulțimii din Constantinopol și Efes care îl sprijinea pe Sf. Chiril, a pornit spre Marele Palat și a cerut împăratului eliberarea episcopilor ortodocși și condamnarea lui Nestorie.

În cele din urmă, împăratul s-a raliat de partea ortodocșilor. Pentru a-i convinge pe episcopii din ambele tabere să ajungă la un acord, a cerut să fie trimiși la Calcedon reprezentanți ai ambelor sinoade. de acord, a cerut să fie trimişi la Calcedon deputaţi din amândouă Sinoadele. Printre delegați se numărau, de o parte, legații papali și episcopul Iuvenalie al Ierusalimului, iar din cealaltă parte Ioan al Antiohiei și Teodoret. Aceștia nu au reușit să se pună însă de acord. În timp ce episcopii sirieni au fost de acord, în principiu, cu condamnarea lui Nestorie, aceștia au respins totuși anatemele Sf. Chiril, numindu-le eretice. Atunci, văzând că nu se putea ajunge la un acord, împăratul a cerut tuturor episcopilor să se întoarcă în orașele lor de reședință și a poruncit depunerea lui Nestorie.

Nestorianismul după Sinod

Când s-au întors la scaunele episcopale, episcopii sirieni au convocat încă două sinoade. La primul sinod, reunit la Tars i-au condamnat din nou pe Sf. Chiril şi pe Memnon al Efesului. La cel de-al doilea sinod, reunit la Antiohia, au mărturisit că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu deplin şi Om deplin, însă fără păcat, afirmând o unitate în El a naturilor divină şi umană și declarând că Fecioara Maria poate fi numită Născătoare de Dumnezeu. Astfel, ei au condamnat nestorianismul; au refuzat însă să îl condamne pe Nestorie. Pacea a fost restabilită câţiva ani mai târziu, prin străduinţele lui Paul al Emessei, care l-a convins pe Ioan al Antiohiei să-l condamne pe Nestorie, iar pe Sf. Chiril al Alexandriei să accepte crezul antiohian, însă fără să renege cele 12 anateme.

Sinodul din Efes nu a fost acceptat de toţi episcopii din Siria. Printre cei care au fost de acord cu învăţăturile ortodoxe, dar au refuzat hotărârile Sinodului a fost şi Teodoret, episcopul Cirului. O partidă nestoriană puternică a supraviețuit în Bisericile din Siria şi Mesopotamia. După ce a ajuns la o mărturisire de credință comună cu Sf. Chiril, Ioan al Antiohiei a început să lucreze pentru eradicarea nestorianismului din Bisericile orientale. Ceea ce a nu a putut fi îndeplinit prin convingere s-a făcut cu ajutorul autorităţilor civile, care au trimis în închisoare câţiva episcopi nestorieni.

Ioan al Antiohiei a poruncit distrugerea şcolii teologice din Edessa, prin care se răspândeau ideile nestoriene. Iba din Edessa şi alţi teologi care l-au acuzat pe Sf Chril de învățături neortodoxe au fost trimiși în exil. În acelaşi timp, Sf. Chiril a scris o refutatio împotriva ideilor lui Teodor de Mopsuestia, însă nici aceasta nu a fost acceptată de toţi. Teodoret al Cirului l-a apărat pe Teodor, care se bucura de un mare prestigiu în Orient. Între timp, Iba, devenit episcop al Edessei, era cunoscut ca simpatizant al ideilor lui Teodor. În binecunoscuta sa scrisoare către Maris Persul, Iba al Edessei l-a condamnat pe Nestorie pentru că refuzat folosirea apelativului de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), dar l-a condamnat şi pe Sf. Chiril, învinuindu-l de apolinarism. În anul 489, şcoala din Edessa a fost distrusă din nou, iar teologii nestorieni rămași s-au refugiat în Persia unde în final s-a produs despărțirea lor definitivă de Biserica Ortodoxă. În anul 499, la un sinod convocat de aceștia la Seleucia, episcopii nestorieni au condamnat al treilea Sinod Ecumenic și s-au despărţit formal de biserică, formându-și propria biserică. Aceasta a supraviețuit până în prezent, sub numele de Biserica caldeeană sau cunoscută astăzi sub numele de Biserica. Ei au format biserica Caldeeană sau Asiriană, având o ierarhie proprie și propriul său patriarh. În India mai există și o altă comunitate nestoriană, cea a tomiților.

Nestorianismul şi Sinodul al V-lea Ecumenic

În lupta lor împotriva nestorianismului, câţiva teologi au mers până la cealaltă extremă. Au negat complet prezenţa naturii umane în Iisus Hristos, acceptând numai o singură Natură dumnezeiască într-un Ipostas dumnezeiesc. De aceea, aceștia sunt numiţi Monofiziţi (care cred într-o singură natură). Învățătura acestora a a fost condamnată la Sinodul de la Calcedon. Monofiziţii considerau în schimb că Sinodul de la Calcedon ar fi fost o formă de restaurare a nestorianismului, astfel că nu au acceptat hotărârile acestuia.

În centrul disputelor din secolul al VI-lea s-a aflat raportarea neclară a Bisericii la scrierile lui Teodor al Mopsuestiei, Teodoret al Cirului şi Iba al Edessei. Disputa în jurul scrierilor acestora și a statutului celor trei în Biserică este cunoscută sub numele de Controversa celor Trei Capitole, tranșată abia la al Cincilea Sinod Ecumenic, în anul 553.

Sinodul a condamnat ca eretice persoana și scrierile lui Teodor al Mopsuestiei. A mai condamnat scrierile lui Teodoret împotriva Sf. Chiril și scrisoarea lui Iba al Edessei către Maris persanul; nu i-a condamnat însă personal pe Teodoret şi Iba, întrucât aceștia denunțaseră mai târziu nestorianismul și muriseră în pacea Bisericii.

Comunităţile nestoriene astăzi

Biserica Asiriană a Răsăritului este o comunitate nestoriană a cărei jurisdicţie se întinde în Irak şi Iranul de Est. Este cunoscută și sub numele de Biserica Ortodoxă Asiriană; nu trebuie confundată însă cu Biserica Ortodoxă Siriacă, o comunitate necalcedoniană, cu Biserica Catolică Caldeeană (o comunitate catolică de rit caldeean), sau cu Biserica Ortodoxă a Antiohiei, o Biserică ortodoxă locală.

Schisma între Biserica Asiriană şi Biserica Ortodoxă a început formal la Sinodul din Seleucia, în anul 410, când creştinii mesopotamieni şi-au declarat independenţa faţă de patriarhul din Antiohia. Ruptura s-a adâncit după condamnarea lui Nestorie la cel de-al Treilea Sinod Ecumenic şi după distrugerea şcolii teologice din Edesa.

În secolul al XV-lea, Biserica Asiriană a decretat ca titlul de patriarh să poată fi transmis numai rudelor patriarhului de atunci, Mar Shimun al IV-lea. Acest lucru i-a supărat pe mulți din ierarhia bisericii, iar în anul 1552 a fost ales un patriarh rival, Mar Yohanan Soulaqa VIII. Acesta s-a întâlnit cu Papa Romei şi a intrat în comuniune cu Biserica Romano-Catolică, păstrându-și însă ritul oriental. Biserica Asiriană avea atunci doi conducători rivali: un patriarh ereditar în Alqosh (acum în Irakul de nord) şi un patriarh numit de Papă în Diyarbakir (acum în Turcia de est). Această situaţie a durat până în anul 1662, când patriarhul din Diyarbakir, Mar Shimun XIII Denha a rupt comuniunea cu Roma şi si-a mutat reședința în satul Qochanis din munţii Turciei. Vaticanul numit atunci un nou patriarh la Diyarbakir, la conducerea creștinilor asirieni rămași fideli scaunului episcopal. Această comunitate a devenit cunoscută sub numele de Biserica Catolică Caldeeană (un rit oriental al Bisericii Catolice). În anul 1804, linia ereditară a patriarhilor din Alqosh s-a stins, iar ierarhia bisericii a decis să accepte autoritatea patriarhilor caldeeni.

Asirienii au avut de înfruntat represalii sub domnia dinastiei hașemite în Irak, pentru că îi sprijiniseră pe britanici, astfel că majoritatea s-au refugiat în Occident. Patriarhul de Babilon își are în prezent reședința la Chicago, Illinois; mai puţin de un milion din cei 4,5 milioane de asirieni din lume au mai rămas în Irak.

Comunitatea caldeeană, mai puţin numeroasă în timpul mandatului britanic din Palestina, nu a jucat un rol major în timpul mandatului britanic. Totuşi, odată cu exodul asirienilor, Biserica Catolică Caldeană a devenit cel mai mare grup nemusulman din Irak, iar mulţi au venit la putere mai târziu în guvernul partidului Ba'ath, cel mai important fiind deputatul Primul Ministru Tariq Aziz. În anul 1964, problema succesiunii ereditare a provocat o nouă schismă în sânul acestei biserici, când Mar Thomas Darmo a fost ales ca patriarh rival al lui Mar Simon al XXIII-lea, devenit patriarh în linie ereditară. Mar Simon a demisionat în anul 1973 şi a fost asasinat în anul 1975, în timpul negocierilor pentru posibila sa reinstalare. Mar Dinkha al IV-lea a fost ales ca succesor al lui Mar Simon şi a proclamat întreruperea definitivă a regulii succesiunii ereditare. În timp ce acest lucru înlătură obiectul disputei dintre cei doi patriarhi, rivalitatea între aceștia a supraviețuit, Mar Addai fiind ales ca succesor al lui Mar Thomas Darmo.

În noiembrie 1994 o întâlnire istorică a lui Mar Dinkha IV şi Papa Ioan Paul al II-lea a avut loc la Vatican, cei doi semnând o Declarație Hristologică Comună. Unul dintre efectele acestei întâlniri a fost îmbunătățirea relațiilor dintre Biserica Asirienă și Biserica Catolică Caldeeană. În Iran continuă să există un număr important de comunități asiriene și alte câteva comunități în Irak (într-o situație din ce în ce mai precară datorită războiului); o parohie funcționa în China, iar la Chicago, Illinois se află reședința permanentă a Patriarhiei și alte patru lăcașuri de cult.

Situaţia de azi :

  • Primat: Mar Dinkha al IV-lea, Catholicos şi Patriarh de Babilon (Qochanis)
  • Primat: Mar Addai al II-lea, Catholicos şi Patriarh de Babilon (Bagdad)
  • Reședința: Chicago, Illinois
  • Credincioşi: circa 4,5 milioane
  • Hristologia : În general, Biserica Asiriană neagă că ar propovădui învățătura nestoriană și a renunțat la anatemizarea celorlalte Biserici în cadrul slujbelor bisericești. Teodor de Mopsuestia este însă considerat sfânt și se bucură de o profundă venerație în Biserica Asiriană (în timp ce în Biserica Ortodoxă persoana și scrierile acestuia au fost declarate în mod repetat eretice și ca precursoare ale nestorianismului).

Teologia protestantă ca formă de cripto-nestorianism

În refuzul lor de a o venera pe Fecioara Maria, protestanţii moderni evanghelici neagă Maicii Domnului apelativul de Născătoare de Dumnezeu. În sprijinul poziției lor, mulţi protestanţi evanghelici argumentează că Fecioara Maria nu ar fi putut da naştere lui Dumnezeu, ci doar Omului Iisus. De aceea ei îl separă iar pe teandricul Dumnezeu-Om în Iisus într-un om distinct şi o Persoană dumnezeiască distinctă, articulând astfel o formă de nestorianism.

Greşeala acestei gândiri rezidă în neînţelegerea complexităţilor Hristologiei şi a învățăturii despre Întrupare. Este necesară o bună înţelegere a rolului Maicii Domnului pentru a-L înţelege cum se cuvine pe Iisus Hristos. Dacă Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci Hristos nu este Dumnezeu-Om. Tot astfel, dacă Hristos este Dumnezeu-Om, atunci Maria este Născătoare de Dumnezeu. Dacă Maria nu este Pururea-Fecioară, atunci Hristos nu a devenit Dumnezeu întrupat. Dacă Hristos a fost Dumnezeu întrupat, atunci Maria este Pururea-Fecioară. Dacă Maria nu este Regina-Mamă, atunci Hristos nu este Rege; dacă Hristos este Rege, atunci Maria este Regina Mamă.

Articole înrudite

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi