Hristologie

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
TEOLOGIE
Teolog și Teologie
Teolog - Teologie
Teologie dogmatică
Hristologie - Soteriologie
Eclesiologie - Eshatologie
În jurul Sfintelor Scripturi
Studiul Noului Testament
Studiul Vechiului Testament
Arheologia biblică
Alte discipline
Patristică - Hagiografie - Spiritualitate
Liturgică - Imnografie - Iconografie
Drept canonic - Tipic
Apologetică
Editaţi această casetă


Acest articol face parte din seria
Introducere în
Creștinismul Ortodox
Sfânta Tradiție
Sfânta Scriptură
Simbolul credinței
Sinoade ecumenice
Sfinții Părinți
Sfânta Liturghie
Drept canonic
Icoane
Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl
Iisus Hristos
Sfântul Duh
Biserica
Eclesiologie
Istoria Bisericii
Sfintele Taine
Viața Bisericii
Editează această cutie

Hristologia este învăţătură ortodoxă despre cele două firi și persoana lui Iisus Hristos, care în forma ei definitivă a fost elaborată de Sinoadele Ecumenice (în special Sinodul I Ecumenic, Sinodul IV Ecumenic și Sinodul VI Ecumenic) prin sinteza datelor Noului Testament şi teologia patristică bizantină. Tot în această perioadă s-a elaborat vocabularul hristologic : persoană, unirea ipostatică sau «enipostazierea» naturii umane în persoana Cuvântului comunicarea idiomelor, perihoreza sau întrepătrunderea reciprocă, îndumnezeirea firii omeneşti. Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, este a doua persoană a Sfintei Treimi, despre Care Simbolul de la Niceea (art. 2—7) afirmă că S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii : «Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl...».

Această mărturisire de credinţă a Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), care afirmă, împotriva ereziei ariene, deofiinţimea Fiului cu Tatăl, a fost dezvoltată şi clarificată de Sinoadele Ecumenice ulterioare (Sinodul III Ecumenic, Sinodul IV Ecumenic, Sinodul V Ecumenic), în faţa diferitelor erezii care s-au ivit după Sinodul de la Niceea şi care negau fie unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, fie realitatea voinţei omeneşti în persoana Fiului. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) a adoptat dogma potrivit căreia Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat (Ioan 1, 14), Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de o fiinţă cu Dumnezeu cel veşnic şi nevăzut după firea Sa dumnezeiască şi de o fiinţă cu noi după firea omenească, cele două firi desăvârşite fiind unite în mod tainic în persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. Iar Sinodul al VI-lea Ecumenic din Constantinopol (680—681) a afirmat că Fiul întrupat are două voinţe naturale şi două energii, una creată şi alta necreată, unite în mod neseparat în subiectul unic al Cuvântului.

Dogma hristologică se întemeiază pe mărturiile revelate ale Noului Testament, care atestă deopotrivă dumnezeirea şi existenţa istorică a «Omului Hristos-Iisus» (I Tim. 2, 5). Aceste mărturii recunosc nu numai realitatea istorică a existenţei şi activităţii pământeşti a lui «Iisus Nazarineanul» (Fapte 2, 22), ci şi identitatea dintre Fiul lui Dumnezeu şi Iisus din Nazaret, căci «Acesta este Fiul lui Dumnezeu» (Fapte 9, 20). Pe «Acest Iisus», Dumnezeu L-a făcut «Domn şi Hristos» (Fapte 2, 36). Asterie al Amasiei consideră că mărturisirea din Cezareea a Apostolului Petru : «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Mt. 16, 16), cuprinde în scurt toată învăţătura evanghelică despre Hristos, deoarece «Tu eşti Hristosul», afirmă realitatea întrupării lui Dumnezeu, iar «Fiul lui Dumnezeu» afirmă dumnezeirea lui Iisus din Nazaret (Fapte 10, 38).

Hristologia este unul din capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că : «Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea : Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu, şi înainte de întrupare şi după întrupare, dar după întrupare, slăvit în chip neamestecat, în două firi şi în două voinţe, dumnezeieşti şi omeneşti» (Capete în acrostih, 26, în Filoc. rom., voi. 7, p. 100).

Câteva aspecte majore ale Hristologiei ortodoxe

a) Preexistenţa Logosului prin naşterea din veci a Cuvântului, ceea ce constituie actul unic al Persoanei Tatălui în relaţie cu Fiul. Fiul este rodul Tatălui ca subiect care voieşte, sau al voinţei care naşte. Fiul existe din veci, de aceeaşi esenţă şi simultan cu subiectul — Tatăl care naşte. într-adevăr, din cuvintele Sfintei Scripturi, reiese că Fiul este a doua Persoană a Sfintei Treimi (Mt. 28, 19), Dumnezeu-Fiul, Care S-a întrupat şi a locuit în mijlocul nostru (In 1, 14). înainte de întrupare, Fiul cel unul născut din Tatăl exista din veci : «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (In 1,1); «El este mai înainte de toate şi toate pentru El sunt aşezate» (Col. 1, 17). El este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut (Col. 1 r 15; Evr. 1,3), Cuvântul cel veşnic care «S-a făcut trup» (In 1, 14). în Iisus Hristos am văzut pe Dumnezeu în persoană, în timp şi spaţiu (In 14, 7), fiind prezent şi lucrând personal în lume. «împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru» (Lc. 17, 21). în El viaţa veşnică, care era la Tatăl, s-a manifestat în lume (I In 1, 3). Fiul este revelaţia deplină şi finală (Rom. 8, 32) a tainei lui Dumnezeu (Col. 1, 27 ; 2, 2).

b) Unirea celor două naturi şi voinţe, dumnezeiască şi omenească, nu alterează unitatea ipostasului Cuvântului. Nici o natură sau voinţă nu este diminuată sau alterată în proprietăţile sale. în definitiv, nu se cunoaşte misterul relaţiei Cuvântului cu natura umană care a asumat-o. Aceasta este «marea taină a credinţei» (I Tim. 3, 16).

Prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a asumat în ipostasul Său firea omenească din Sfânta Fecioară, rămânând şi ceea ce a fost înainte de întrupare : «Dumnezeu-Cuvântul, prin pogorârea Sfântului Duh, S-a unit cu ea şi dintr-însa S-a născut om desăvârşit, fără să-Şi amestece şi să-Şi schimbe firea», spunea sfântul Ioan Damaschin. Astfel, Cuvântul întrupat are două firi, două voinţe şi două energii, dumnezeiască şi omenească, unite în ipostasul Său veşnic, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără separare. După unirea ipostatică, fiecare fire, cu deplinătatea proprietăţilor şi însuşirilor ei naturale, se păstrează permanent în Hristos, fără amestecare şi fără separare, încât El este şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Despre aceasta sfântul Chirii al Ierusalimului spune : «Om, dar şi Dumnezeu în acelaşi timp. Om, după ceea ce se vede, om întreg, aşa cum sunt şi eu, cu toate ale mele, oa pe mine curăţindu-mă să mă mântuiască. Dumnezeu, după ceea ce nu se vede, Dumnezeu desăvârşit, având fiinţa din Tată desăvârşit. Cel ce există în chipul stăpânesc al lui Dumnezeu a luat acum chipul meu de rob. Nu Şi-a micşorat vrednicia dumnezeirii, dar a sfinţit frământătura firii mele. Acelaşi, întreg sus şi întreg jos. Sus născut fără de timp, jos născut fără de sămânţă. Sus creator — ca Dumnezeu, jos creatură — ca om».

Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut în sens propriu ipostas al trupului pe care 1-a luat din Fecioara Mar ia. Prin întrupare, firea omenească a devenit proprie Lui şi astfel, El a devenit de o fiinţă cu noi. Sfinţii părinţi au pus un accent deosebit pe deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi pe integritatea firii Sale omeneşti. Pe de o parte, Dumnezeu Se întrupează rămânând Dumnezeu. Pe de altă parte nu a avut o formă trupească aparentă. Nici n-a adus cu Sine din cer un trup omenesc. Dumnezeu a luat trup din firea noastră fără de păcat şi este om cu adevărat, după întreaga fiinţă. După unire, nu rezultă o fire compusă prin contopire, ci cele două firi se deosebesc fără să se împartă. Dumnezeu întrupat n-a fost străin de nimic din cele ale noastre, afară de păcat, care nu aparţine firii. El Şi-a făcut al Său tot ceea ce era al nostru, curăţind în acelaşi timp firea noastră.

c) De pe urma unirii celor două firi are loc şi comunicarea sau trecerea însuşirilor unei firi, celeilalte, încât fiecare fire păstrează însuşirile ei proprii şi primeşte însuşirile celeilalte, fără contopire şi confuzie între firi. Astfel, Cuvântul întrupat, prin unirea celor două firi şi voinţe, săvârşea omeneşte minunile şi, om fiind, suporta dumnezeieşte patimile firii. El împlinea deodată pe amândouă, în chip teandric, pentru că era Dumnezeu şi om în acelaşi timp. El nu a lucrat numai printr-o fire, în mod separat de cealaltă. El are un singur subiect, care voieşte şi lucrează în două firi cu două voinţe şi două energii. Cuvântul voieşte şi lucrează ca Dumnezeu, prin voinţa şi energia Sa necreată, şi ca om, prin voinţa şi energia Sa creată. El săvârşea cele dumnezeieşti (minunile) prin trup, pentru că nu era numai Dumnezeu ; şi îndura cele omeneşti (patimile) dumnezeieşte, pentru că nu lucra despărţit de dumnezeirea Sa. în ipostasul cel unic al Cuvântului firile cele unite au rămas necontopite. «Deci tot ce a făcut ca om ţine de firea omenească, iar tot ce a făcut mai presus de om ţine de firea Sa dumnezeiască. Prin unirea substanţială a celor două firi, însuşirile fireşti — cele omeneşti şi cele dumnezeieşti — nu se vatămă între ele, ci rămân în hotarele lor proprii», spune sfântul Ioan Damaschin. Prin urmare, Fiul lucrează în două condiţii : dumnezeieşte şi omeneşte ; dar ceea ce lucrează aparţine unui singur subiect în virtutea unirii ipostatice a firilor. Şi astfel, în tot ceea ce făcea, puterea dumnezeirii era nedespărţită de lucrarea proprie a trupului. Dar făcându-Se om, El nu S-a subordonat firii omeneşti, ci a ridicat la Sine firea noastră. Firea omenească, deşi are mişcarea ei proprie, e mişcată de cea dumnezeiască, pentru că ea nu subzistă într-un ipostas propriu, ci subzistă în ipostasul Cuvântului. Voinţa omenească e în mod liber supusă voinţei divine, şi astfel El nu suprima însuşirile naturale ale firii omeneşti, ci le depăşea, dând firii noastre un alt mod de a fi.

d) Îndumnezeirea firii omeneşti în persoana Fiului. Pe de o parte, hristologia ortodoxă a afirmat autenticitatea şi realitatea întrupării, care nu este o simplă «condescendenţă» a lui Dumnezeu, cu intenţia de a ne da un exemplu. El a cunoscut toate afectele şi însuşirile firii noastre : oboseala (In 4, 6), tristeţea, plânsul, foamea, durerea, agonia, moartea. Părinţii spun că firea dumnezeiască se strânge şi se «comprimă» în sine, pentru a lăsa câmp deschis şi liber firii omeneşti. Pe de altă parte, prin «enipostazierea» ei în Cuvântul, firea omenească a fost întărită şi transfigurată în ea însăşi. în persoana Sa proprie, Fiul restabileşte conformitatea ei naturală cu Dumnezeu-Creatorul, dăruindu-i libertatea totală faţă de păcat şi faţă de moarte. Dacă «Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu», cum spune sfântul Atanasie cel Mare, procesul îndumnezeirii a început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit în sens propriu trupul pe care 1-a luat. în firea Sa omenească, El a fost uns (Is. 61, 1 ,• Lc. 4, 18; Fapte 4, 27) şi consacrat prin ungerea Duhului Sfânt (Fapte 10, 38). Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat deplin, ca să lucreze El însuşi mântuirea noastră prin trupul Său şi El a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni şi noi ceea ce ne-a arătat El. El ne ia în Sine cu tot ceea ce ţine de firea noastră, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne împărtăşim de cele ale Lui, aşa cum soarele absoarbe umezeala pământului. Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru aceasta noi trebuie să cinstim chipul Său zugrăvit pe icoană :

«De aceea Se şi arată după înviere ucenicilor şi înaintea ochilor lor Se înalţă la ceruri, înălţând şi smerita fire omenească ; Un Domn, cunoscut în două firi, împreună închinat cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt ; având, de asemenea, două voinţe şi două lucrări; iar prin asta, înţeles şi mai presus de înţelegere, mărginit şi nemărginit, cu putinţă de a fi zugrăvit în icoane şi închinat, datorită trupului pe care l-a luat, iar, prin închinăciunea ce I se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe icoană, aşa cum am fost învăţaţi de tine, dumnezeiescule părinte Vasile, când ai scris: Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane».

Bibliografie

  • Keetie Rozemond, La Christologie de Saint Jean Damascene. Ettal: Buchkunstverlag, 1959;
  • A. Grillmeier, Le Christ dans la Tradition Chretienne, Editions du Cerf, Paris, 1973 ;
  • Ioannis Kalogirou, Hristologie şi Soteriologie în operele SI. Atanasie (în greceşte), Tesalonic, 1974, studiu publicat în volumul comemorativ consacrat Sf. Atanasie (373— 1973), p. 237—279 ;
  • J. Meyendorf, Christ in Eastern Christian Thought, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood (N.Y.), 1975 ;
  • John Romanides, Învăţătura hristologică a Sf. Ioan Damaschinul (în greceşte), în «Ekklesiastikos Pharos», 58 (1976), p. 232—269;
  • A. de Halleux, La definition christologique à Chalcedoine, în «Revue Theologique de Louvain», 7, 1 (1976), p. 3—23 ;
  • Christology of the Later Fathers, edit. de Edward R. Hardy, The Westminster Press, Philadelphia, voi. II, 1954;
  • Vasile Bria, Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei hristologice, în «Ortodoxia», XIII (1961), nr. 2, p. 195—213;
  • N. Chiţescu, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina Sf. Ioan Damaschin, în «Ortodoxia», XXVIII (1976), nr. 2, p. 305—348 ;
  • Constantin Voicu, Hristologia Părinţilor apostolici, în «Ortodoxia», XIII (1961), nr. 3, p. 403—418.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Hristologie”
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi