Hristologie

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
TEOLOGIE
Teolog și Teologie
Teolog - Teologie
Teologie dogmatică
Hristologie - Soteriologie
Eclesiologie - Eshatologie
În jurul Sfintelor Scripturi
Studiul Noului Testament
Studiul Vechiului Testament
Arheologia biblică
Alte discipline
Patristică - Hagiografie - Spiritualitate
Liturgică - Imnografie - Iconografie
Drept canonic - Tipic
Apologetică
Editați această casetă
Acest articol face parte din seria
Introducere în
Creștinismul Ortodox
Sfânta Tradiție
Sfânta Scriptură
Simbolul credinței
Sinoade ecumenice
Sfinții Părinți
Sfânta Liturghie
Drept canonic
Icoane
Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl
Iisus Hristos
Sfântul Duh
Biserica
Eclesiologie
Istoria Bisericii
Sfintele Taine
Viața Bisericii
Editează această cutie

Hristologia este învățătură ortodoxă despre cele două firi și persoana lui Iisus Hristos, care în forma ei definitivă a fost elaborată de Sinoadele Ecumenice (în special Sinodul I Ecumenic, Sinodul IV Ecumenic și Sinodul VI Ecumenic) prin sinteza datelor Noului Testament și teologia patristică bizantină. Tot în această perioadă s-a elaborat vocabularul hristologic: persoană, unirea ipostatică sau «enipostazierea» naturii umane în persoana Cuvântului comunicarea idiomelor, perihoreza sau întrepătrunderea reciprocă, îndumnezeirea firii omenești. Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este a doua persoană a Sfintei Treimi, despre Care Simbolul de la Niceea (art. 2—7) afirmă că S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii : «Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl...».

Această mărturisire de credință a Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), care afirmă, împotriva ereziei ariene, deoființimea Fiului cu Tatăl, a fost dezvoltată și clarificată de Sinoadele Ecumenice ulterioare (Sinodul III Ecumenic, Sinodul IV Ecumenic, Sinodul V Ecumenic), în fața diferitelor erezii care s-au ivit după Sinodul de la Niceea și care negau fie unirea celor două firi, dumnezeiască și omenească, fie realitatea voinței omenești în persoana Fiului. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) a adoptat dogma potrivit căreia Iisus Hristos este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat (Ioan 1, 14), Dumnezeu adevărat și om adevărat, de o ființă cu Dumnezeu cel veșnic și nevăzut după firea Sa dumnezeiască și de o ființă cu noi după firea omenească, cele două firi desăvârșite fiind unite în mod tainic în persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Iar Sinodul al VI-lea Ecumenic din Constantinopol (680—681) a afirmat că Fiul întrupat are două voințe naturale și două energii, una creată și alta necreată, unite în mod neseparat în subiectul unic al Cuvântului.

Dogma hristologică se întemeiază pe mărturiile revelate ale Noului Testament, care atestă deopotrivă dumnezeirea și existența istorică a «Omului Hristos-Iisus» (I Tim. 2, 5). Aceste mărturii recunosc nu numai realitatea istorică a existenței și activității pământești a lui «Iisus Nazarineanul» (Fapte 2, 22), ci și identitatea dintre Fiul lui Dumnezeu și Iisus din Nazaret, căci «Acesta este Fiul lui Dumnezeu» (Fapte 9, 20). Pe «Acest Iisus», Dumnezeu L-a făcut «Domn și Hristos» (Fapte 2, 36). Asterie al Amasiei consideră că mărturisirea din Cezareea a Apostolului Petru : «Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Mt. 16, 16), cuprinde în scurt toată învățătura evanghelică despre Hristos, deoarece «Tu ești Hristosul», afirmă realitatea întrupării lui Dumnezeu, iar «Fiul lui Dumnezeu» afirmă dumnezeirea lui Iisus din Nazaret (Fapte 10, 38).

Hristologia este unul din capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că : «Definiția dreptei credințe este a vedea și a cunoaște întru curăție cele două dogme ale credinței, adică Treimea și doimea : Treimea a o privi și a o cunoaște în chip neamestecat și netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi și a ști pe un singur Fiu, și înainte de întrupare și după întrupare, dar după întrupare, slăvit în chip neamestecat, în două firi și în două voințe, dumnezeiești și omenești» (Capete în acrostih, 26, în Filoc. rom., voi. 7, p. 100).

Câteva aspecte majore ale Hristologiei ortodoxe

a) Preexistența Logosului prin nașterea din veci a Cuvântului, ceea ce constituie actul unic al Persoanei Tatălui în relație cu Fiul. Fiul este rodul Tatălui ca subiect care voiește, sau al voinței care naște. Fiul existe din veci, de aceeași esență și simultan cu subiectul — Tatăl care naște. într-adevăr, din cuvintele Sfintei Scripturi, reiese că Fiul este a doua Persoană a Sfintei Treimi (Mt. 28, 19), Dumnezeu-Fiul, Care S-a întrupat și a locuit în mijlocul nostru (In 1, 14). înainte de întrupare, Fiul cel unul născut din Tatăl exista din veci : «La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul» (In 1,1); «El este mai înainte de toate și toate pentru El sunt așezate» (Col. 1, 17). El este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut (Col. 1 r 15; Evr. 1,3), Cuvântul cel veșnic care «S-a făcut trup» (In 1, 14). în Iisus Hristos am văzut pe Dumnezeu în persoană, în timp și spațiu (In 14, 7), fiind prezent și lucrând personal în lume. «împărăția lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru» (Lc. 17, 21). în El viața veșnică, care era la Tatăl, s-a manifestat în lume (I In 1, 3). Fiul este revelația deplină și finală (Rom. 8, 32) a tainei lui Dumnezeu (Col. 1, 27 ; 2, 2).

b) Unirea celor două naturi și voințe, dumnezeiască și omenească, nu alterează unitatea ipostasului Cuvântului. Nici o natură sau voință nu este diminuată sau alterată în proprietățile sale. în definitiv, nu se cunoaște misterul relației Cuvântului cu natura umană care a asumat-o. Aceasta este «marea taină a credinței» (I Tim. 3, 16).

Prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu Și-a asumat în ipostasul Său firea omenească din Sfânta Fecioară, rămânând și ceea ce a fost înainte de întrupare : «Dumnezeu-Cuvântul, prin pogorârea Sfântului Duh, S-a unit cu ea și dintr-însa S-a născut om desăvârșit, fără să-Și amestece și să-Și schimbe firea», spunea sfântul Ioan Damaschin. Astfel, Cuvântul întrupat are două firi, două voințe și două energii, dumnezeiască și omenească, unite în ipostasul Său veșnic, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără separare. După unirea ipostatică, fiecare fire, cu deplinătatea proprietăților și însușirilor ei naturale, se păstrează permanent în Hristos, fără amestecare și fără separare, încât El este și om și Dumnezeu în același timp. Despre aceasta sfântul Chirii al Ierusalimului spune : «Om, dar și Dumnezeu în același timp. Om, după ceea ce se vede, om întreg, așa cum sunt și eu, cu toate ale mele, oa pe mine curățindu-mă să mă mântuiască. Dumnezeu, după ceea ce nu se vede, Dumnezeu desăvârșit, având ființa din Tată desăvârșit. Cel ce există în chipul stăpânesc al lui Dumnezeu a luat acum chipul meu de rob. Nu Și-a micșorat vrednicia dumnezeirii, dar a sfințit frământătura firii mele. Același, întreg sus și întreg jos. Sus născut fără de timp, jos născut fără de sămânță. Sus creator — ca Dumnezeu, jos creatură — ca om».

Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut în sens propriu ipostas al trupului pe care 1-a luat din Fecioara Mar ia. Prin întrupare, firea omenească a devenit proprie Lui și astfel, El a devenit de o ființă cu noi. Sfinții părinți au pus un accent deosebit pe deoființimea Fiului cu Tatăl și pe integritatea firii Sale omenești. Pe de o parte, Dumnezeu Se întrupează rămânând Dumnezeu. Pe de altă parte nu a avut o formă trupească aparentă. Nici n-a adus cu Sine din cer un trup omenesc. Dumnezeu a luat trup din firea noastră fără de păcat și este om cu adevărat, după întreaga ființă. După unire, nu rezultă o fire compusă prin contopire, ci cele două firi se deosebesc fără să se împartă. Dumnezeu întrupat n-a fost străin de nimic din cele ale noastre, afară de păcat, care nu aparține firii. El Și-a făcut al Său tot ceea ce era al nostru, curățind în același timp firea noastră.

c) De pe urma unirii celor două firi are loc și comunicarea sau trecerea însușirilor unei firi, celeilalte, încât fiecare fire păstrează însușirile ei proprii și primește însușirile celeilalte, fără contopire și confuzie între firi. Astfel, Cuvântul întrupat, prin unirea celor două firi și voințe, săvârșea omenește minunile și, om fiind, suporta dumnezeiește patimile firii. El împlinea deodată pe amândouă, în chip teandric, pentru că era Dumnezeu și om în același timp. El nu a lucrat numai printr-o fire, în mod separat de cealaltă. El are un singur subiect, care voiește și lucrează în două firi cu două voințe și două energii. Cuvântul voiește și lucrează ca Dumnezeu, prin voința și energia Sa necreată, și ca om, prin voința și energia Sa creată. El săvârșea cele dumnezeiești (minunile) prin trup, pentru că nu era numai Dumnezeu ; și îndura cele omenești (patimile) dumnezeiește, pentru că nu lucra despărțit de dumnezeirea Sa. în ipostasul cel unic al Cuvântului firile cele unite au rămas necontopite. «Deci tot ce a făcut ca om ține de firea omenească, iar tot ce a făcut mai presus de om ține de firea Sa dumnezeiască. Prin unirea substanțială a celor două firi, însușirile firești — cele omenești și cele dumnezeiești — nu se vatămă între ele, ci rămân în hotarele lor proprii», spune sfântul Ioan Damaschin. Prin urmare, Fiul lucrează în două condiții : dumnezeiește și omenește ; dar ceea ce lucrează aparține unui singur subiect în virtutea unirii ipostatice a firilor. Și astfel, în tot ceea ce făcea, puterea dumnezeirii era nedespărțită de lucrarea proprie a trupului. Dar făcându-Se om, El nu S-a subordonat firii omenești, ci a ridicat la Sine firea noastră. Firea omenească, deși are mișcarea ei proprie, e mișcată de cea dumnezeiască, pentru că ea nu subzistă într-un ipostas propriu, ci subzistă în ipostasul Cuvântului. Voința omenească e în mod liber supusă voinței divine, și astfel El nu suprima însușirile naturale ale firii omenești, ci le depășea, dând firii noastre un alt mod de a fi.

d) Îndumnezeirea firii omenești în persoana Fiului. Pe de o parte, hristologia ortodoxă a afirmat autenticitatea și realitatea întrupării, care nu este o simplă «condescendență» a lui Dumnezeu, cu intenția de a ne da un exemplu. El a cunoscut toate afectele și însușirile firii noastre : oboseala (In 4, 6), tristețea, plânsul, foamea, durerea, agonia, moartea. Părinții spun că firea dumnezeiască se strânge și se «comprimă» în sine, pentru a lăsa câmp deschis și liber firii omenești. Pe de altă parte, prin «enipostazierea» ei în Cuvântul, firea omenească a fost întărită și transfigurată în ea însăși. în persoana Sa proprie, Fiul restabilește conformitatea ei naturală cu Dumnezeu-Creatorul, dăruindu-i libertatea totală față de păcat și față de moarte. Dacă «Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu», cum spune sfântul Atanasie cel Mare, procesul îndumnezeirii a început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit în sens propriu trupul pe care 1-a luat. în firea Sa omenească, El a fost uns (Is. 61, 1 ,• Lc. 4, 18; Fapte 4, 27) și consacrat prin ungerea Duhului Sfânt (Fapte 10, 38). Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat deplin, ca să lucreze El însuși mântuirea noastră prin trupul Său și El a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni și noi ceea ce ne-a arătat El. El ne ia în Sine cu tot ceea ce ține de firea noastră, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne împărtășim de cele ale Lui, așa cum soarele absoarbe umezeala pământului. Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru aceasta noi trebuie să cinstim chipul Său zugrăvit pe icoană :

«De aceea Se și arată după înviere ucenicilor și înaintea ochilor lor Se înalță la ceruri, înălțând și smerita fire omenească ; Un Domn, cunoscut în două firi, împreună închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt ; având, de asemenea, două voințe și două lucrări; iar prin asta, înțeles și mai presus de înțelegere, mărginit și nemărginit, cu putință de a fi zugrăvit în icoane și închinat, datorită trupului pe care l-a luat, iar, prin închinăciunea ce I se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe icoană, așa cum am fost învățați de tine, dumnezeiescule părinte Vasile, când ai scris: Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane».

Bibliografie

  • Keetie Rozemond, La Christologie de Saint Jean Damascene. Ettal: Buchkunstverlag, 1959;
  • A. Grillmeier, Le Christ dans la Tradition Chretienne, Editions du Cerf, Paris, 1973 ;
  • Ioannis Kalogirou, Hristologie și Soteriologie în operele SI. Atanasie (în grecește), Tesalonic, 1974, studiu publicat în volumul comemorativ consacrat Sf. Atanasie (373— 1973), p. 237—279 ;
  • J. Meyendorf, Christ in Eastern Christian Thought, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood (N.Y.), 1975 ;
  • John Romanides, Învățătura hristologică a Sf. Ioan Damaschinul (în grecește), în «Ekklesiastikos Pharos», 58 (1976), p. 232—269;
  • A. de Halleux, La definition christologique à Chalcedoine, în «Revue Theologique de Louvain», 7, 1 (1976), p. 3—23 ;
  • Christology of the Later Fathers, edit. de Edward R. Hardy, The Westminster Press, Philadelphia, voi. II, 1954;
  • Vasile Bria, Contribuția Sfântului Atanasie la fixarea dogmei hristologice, în «Ortodoxia», XIII (1961), nr. 2, p. 195—213;
  • N. Chițescu, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina Sf. Ioan Damaschin, în «Ortodoxia», XXVIII (1976), nr. 2, p. 305—348 ;
  • Constantin Voicu, Hristologia Părinților apostolici, în «Ortodoxia», XIII (1961), nr. 3, p. 403—418.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Hristologie”
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi