Eufimia din Calcedon

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
St Euphemia.jpg
Date personale
Naștere spre sfârșitul sec. III
Mutare la Domnul (†) 304
Localizare Calcedon
Naționalitate
Date cult
Tip Mare Muceniță
Data canonizării
Prăznuire la data de 16 septembrie (mucenicia)
11 iulie (minunea săvârșită la Sinodul de la Calcedon)
Recunoaștere pan-ortodoxă
Biserici patronate


Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).

Cuprins

Viața

Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d. Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.

Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.

Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte. Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.

Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat. Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată[1] . Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.

Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.

Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.

În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea. În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.

După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.

Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon

Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul

Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost "Om adevărat și Dumnezeu adevărat", a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.

Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia. Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei. Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei. În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.

Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:

"Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o." Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.

Moaște

Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor. Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată. În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit. În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.

În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților. O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului. Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.

Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu. Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume. Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos. Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.

La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.

Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.

Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.

În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială. Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia. Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei. Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol. Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.

Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale. În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.

Imnografie

Pentru prăznuirea din 16 septembrie:

Tropar, glasul al 4-lea:

Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 2-lea:

Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.

În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:

Tropar, glasul al 3-lea:

Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 4-lea:

Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.

Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților. În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.

Note

  1. Aceasta era o tortură îngrozitoare. Trupul condamnatului era întins pe o roată iar călăul îi zdrobea oasele cu o bâtă sau alt instrument de chin. În Viețile sfinților mucenici din sec. III-IV, se relatează frecvent că această tortură era agravată de faptul că roțile erau acoperite cu țepi sau lame ascuțite, care sfârtecau trupul condamnatului, în timp ce loviturile călăului sfărâmau oasele

Surse

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi