Mănăstirea Moldovița


Mănăstirea Moldovița

Jurisdicție	Mitropolia Moldovei și Bucovinei
Tip	călugărițe
Înființată	începutul secolului al XV-lea, refăcută în 1532
Ctitori	Petru Rareș
Stareț
Mărime aprox.	30 călugărițe
Localizare	comuna Vatra Moldoviței, județul Suceava
Limba liturgică	română
Cântarea	bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri	Buna Vestire (25 martie)
Site web oficial	http://manastireamoldovita.wgz.ro/

Mănăstirea Moldovița este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Vatra Moldoviței, județul Suceava, aflată în arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial.^[1]

Istoric

Prima așezare monahală din acest loc se pare că a fost întemeiată, conform tradiției, încă din timpul primilor voievozi Mușatini (Petru I și Roman I), care au înzestrat-o și au ocrotit-o.

Surse istorice și arheologice confirmă faptul că sub pașnica domnie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432), mănăstirea a fost sprijinită și înzestrată de ctitori, biserica sa dăinuind până la sfârșitul secolului al XV-lea când, din cauza unei masive alunecări de teren, s-a prăbușit. Ruinele ei se văd și astăzi la circa 500 m distanță de actuala mănăstire.

Voievodul Petru Rareș, sprijinitor al Bisericii și ctitor de sfinte lăcașuri ca și tatăl său, Ștefan cel Mare și Sfânt, vrând să continue existența Mănăstirii Moldovița, a ales un loc puțin mai la vale față de de vechea biserică de pe timpul lui Alexandru cel Bun și a construit actuala biserică a Moldoviței în anul 1532, închinând-o aceluiași hram „Buna Vestire”.

Tot atunci, Petru Rareș a împrejmuit mănăstirea cu ziduri și turnuri de apărare, dându-i aspectul unei cetățui. Desigur că în incinta mănăstirii au existat și chilii, fundațiile acestora fiind încă vizibile în partea nordică, pe a căror temelii Episcopul Efrem de Rădăuți, mare cărturar al vremurilor sale, a construit între anii 1610-1612 o „clișarniță” (casa egumenului) pentru uzul propriu, pentru păstrarea odoarelor Bisericii și organizarea unei școli de copiști și miniaturiști, continuând în acest fel opera spirituală a lui Petru Rareș.

În 1785 mănăstirea a fost desființată, sfântul lăcaș suferind în timp numeroase deteriorări.

În anul 1932 Mănăstirea Moldovița și-a reluat activitatea (ca mănăstire de maici).

În perioada 1954-1960 biserica mănăstirii a fost restaurată și înnoită: acoperișul a fost refăcut în întregime și i s-a mărit șarpanta pentru a se proteja mai bine pictura exterioară, au fost degajate bazele turlei pentru a-i evidenția silueta impunătoare, fundațiile și soclul au fost consolidate, iar zidurile, turnurile și chiliile au fost refăcute.^[2]

Arhitectonica

Timbru poștal din 1968 reprezentând Mănăstirea Moldovița

Biserica Mănăstirii Moldovița, cu hramul „Buna Vestire”, continuă stilul arhitectonic al mănăstirilor moldovenești, stil cristalizat în epoca lui Ștefan cel Mare. Ctitoria lui Petru Rareș aduce în plus dimensiunile mai mari, tendința de înălțare și de zveltețe. Elemente tipice goticului târziu transilvănean, care pot fi sesizate aici, dovedesc că la construcție au participat și meșteri pietrari din Ardeal.

Biserica este construită în plan trilobat și are cinci compartimente distincte: pridvor, pronaos, gropniță, naos și sfântul altar). Pridvorul este deschis, ca la Mănăstirea Humor, spre deosebire de cele construite în vremea lui Ștefan cel Mare, iar în locul ferestrelor de tip gotic de la Mănăstirea Probota apar doar ancadramentele lor, realizându-se astfel o comuniune între natură și sfântul lăcaș. Pronaosul este de dimensiuni mari. Turla de deasupra naosului este construită pe două baze stelate suprapuse, fiind circulară în interior și octogonală în exterior. Bolta pronaosului este o calotă înălțată pe opt arcuri întretăiate, toată încăperea fiind iluminată de patru ferestre. Influența gotică se poate vedea mai ales la chenarele ușilor și ferestrelor, dar apar uneori și elemente renascentiste. Acoperișul bisericii este de șiță, cu pante repezi și streașină lată.^[3]

Pictura interioară, realizată la cinci ani după ridicarea bisericii, reprezintă, alături de pictura Mănăstirii Voroneț, un excepțional document artistic al epocii de strălucire spirituală din vremea celor două domnii ale lui Petru Rareș. Tendința de umanizare a figurilor divine și prezența simțămintelor profund omenești în multe din scenele ciclului evanghelic sunt trăsături proprii ale minunatelor fresce de la Moldovița, care și-au păstrat nealterate prospețimea și strălucirea culorilor.^[3]

În tabloul votiv, aflat pe peretele de apus, este reprezentat ctitorul Petru Rareș, împreună cu familia sa. Deși păstrează caracterul unui portret oficial, acesta vădește preocuparea artistului anonim de a reda viața lăuntrică a personajelor reprezentate. Ctitorul apare cu o coroană mare împletită, îmbrăcat în haine lungi și largi de brocart, cu flori de aur țesute pe fond galben, alături de soția sa, Elena și doi dintre fiii săi, Iliaș și ștefăniță.

Unul dintre punctele de atracție de la Mănăstirea Moldovița îl constituie pictura exterioară (al fresco), mai ales cea de pe peretele sudic al bisericii care s-a păstrat în condiții foarte bune. Stilul frescelor exterioare este cel post-bizantin, cu influențe din goticul internațional și chiar din arta Renașterii. Cei mai mulți specialiști consideră că pictura de la Moldovița este realizată de zugravii coordonați de vestitul Toma de la Suceava, pictorul de curte al lui Petru Rareș.^[3]

Numele pictorilor de la Mănăstirea Moldovița nu s-au păstrat, ceea ce se explică și prin faptul că cei mai mulți ucenici ai lui Toma de la Suceava erau călugări, care din smerenie nu și-au înscris numele pe pereții mănăstirii. Principalele culori ale frescelor de la Moldovița sunt roșu, verde și galben, toate trei obținute din argilă, la care se adaugă un albastru din azurit. Acești coloranți naturali erau amestecați cu pigmenți din plante sau din organe animale, pigmenți folosiți în special pentru conservare. Nu se cunosc încă toate secretele acestor extraordinare picturi exterioare, care au rezistat atâtea secole. Ruinele bisericilor mai vechi de la Humor și Probota dovedesc faptul că primele fresce exterioare au fost realizate încă din timpul lui Alexandru cel Bun.^[3]