Constantin Oprișan

Constantin Oprișan în tinerețe.

Constantin Oprișan (n. 16 martie 1921, Oncești, Bacău – d. 26 iulie 1958, Jilava, Ilfov) a fost un deținut politic „torturat mai mult decât oricare altul”. Fiind șef pe țară al Frățiilor de Cruce, în timpul Experimentului Pitești, „a fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”.

Supraviețuitorii temnițelor „îl puneau pe același palier de sfințenie cu Valeriu Gafencu (...) dar pe care îl vedeau de o forță intelectuală superioară tuturor. Ei spuneau că dacă Oprișan ar fi trăit putea să fie un al doilea Eliade”. Ucenic al lui Martin Heidegger în Germania și student al lui Lucian Blaga în România, era considerat de profesorul său „un student de geniu”. În Jilava, unde avea să se stingă în chinuri, Constantin a compus singura epopee din temnițele comuniste din lume.

Viața înainte de Pitești

Copilăria

Constantin Oprișan în copilărie.

Constantin Oprișan, numit și Costache sau Costică, se naște în 1921 în Oncești din Vasile și Natalia Oprișan, o familie înstărită de răzeși. Străbunicul tatălui său a fost postelnic, deci avea o oarecare „viță nobilă”, primind o educație frumoasă creștină în familie.

În anul 1940, termină un liceu din Bacău și se a alătura unei Frății de Cruce.

În Germania

În 1941, Frățiile de Cruce sunt scoase în afara legii, iar Constantin fuge în exil, ajungând în Germania.

În Germania, „înzestrat cu un mare talent poetic și filosofic”, Constantin participă la cursurile de filosofie susținute de Martin Heidegger, „cel mai mare filosof al Europei din secolul al XX-lea”.

Chiar și acolo este urmărit de autoritățile germane deoarece Hitler era împotriva legionarilor. Așadar, Constantin și alți nouă tineri sunt aruncați în lagărul nazist din Buchenwald. Mai târziu, Constantin va mărturisi că lagărele comuniste românești erau mai rele decât cele naziste. Pe 24 august 1944, lagărul este bombardat, prilej care îi permite lui Constantin să scape și să își plănuiască reîntoarcerea în țară.

Constantin face o școală militară germană pentru a fi parașutat în România, spre a lupta împotriva bolșevicilor. Această misiune este anulată, iar Constantin și alți doi prieteni se duc pe jos în România, străbătând pe jos Ungaria, „deși putea să trăiască foarte bine afară și probabil să aibă o carieră universitară extraordinară”.

Înapoi în România

Constantin Oprișan în libertate.

Ajuns în țară, tânărul Constantin este numit șef al Frățiilor de Cruce din toată țara.

„Pe lângă faptul că Oprișan era unul dintre șefii cu mare răspundere, inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur.”

(Dumitru Bordeianu)

În anul 1946, el se va înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga și Dumitru Roșca. Acolo, „îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia”.

Așadar, acolo devine „un adevărat simbol pentru studenți”, fiind poreclit „Serafim pentru că avea un chip profund luminos și ajunge să fie văzut ca un reper moral, duhovnicesc de către studențimea clujeană”. Lucian Blaga îl considera „un student de geniu”.

Arestarea

În anul 1947, tânărul Costache Oprișan se căsătorește cu tânara Constanța, continuând însă și reorganizarea mișcărilor legionare.

În noaptea zilei de 14 mai 1948, Costache Oprișan este arestat „laolaltă cu floarea studențimii românești, pentru vina de a-L iubi pe Hristos și a dori o Românie creștină”. În urma sentinței, care îl condamna la 25 de ani de muncă silnică, studentul Oprișan este trimis la închisoarea Pitești, alături de toți ceilalți studenți arestați. Deoarece conducerea îl bănuia pe Costache Oprișan a fi comandantul legionar al închisorii, el va fi torturat mai mult decât oricare altul .

Pitești

Imagine a lui Constantin Oprișan din timpul perioadei de detenție.

Cursul de filosofie din temniță

Înainte de începerea Experimentului Pitești pentru Constantin, el a reușit să împărtășească din cele știute cu noii săi colegi de celulă.

„La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor si logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară.”

(Dumitru Bordeianu)

Bordeianu adaugă: „Eram atât de slăbiți, mai ales Oprișan, că mă întrebam cum mai avea energie să se miște, atunci când își ținea prelegerile de istoria filozofiei”.

În martie, Oprișan a terminat cursul de istoria filozofiei. Le-a vorbit de Nae Ionescu și de școala filozofică românească și a promis să țină si un curs de filozofia culturii.

Unul dintre colegii de celulă era informator și a dezvăluit torționarilor că Oprișan ținea cursuri de filosofie în închisoare.

Începerea „experimentului”

Dumitru Bordeianu își amintește următoarea scenă din martie 1950: „Într-o dimineață, nea Florică, gardianul nostru, a deschis ușa celulei și cu o listă în mână a citit cu glas înăbușit – parcă știa el ceva – următoarele nume: Oprișan Constantin, Bordeianu Dumitru și Iosub Mihai. „Faceți-vă bagajul, că sunteți duși în altă parte!” N-am priceput atunci de ce nea Florică era atât de abătut, de parcă mergeam la înmormântare. Ne-am făcut bagajul și ne-am îmbrățișat în lacrimi cu cei doi care rămâneau, Sandu Munteanu și Ion Grigoraș. În timp ce-mi făceam bagajul, parcă un cuțit mi-a străpuns inima și m-a cuprins o stare de frică pe care n-o mai avusesem. Ne-am făcut toți trei cruce și am ieșit din celulă. Am întors capul să-l văd pe Iosub, care mergea în urma mea, și am văzut pe fața lui groaza.”

Astfel, au fost transferați în camera 2 de la parter, iar memoriile continuă: „Cum stăteam în colț, pe bagaj, Oprișan m-a chemat lângă el și m-a întrebat, în șoaptă, dacă cunosc pe cineva din această cameră. I-am răspuns afirmativ și i-am dat și nume. M-a întrebat apoi dacă era vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am arătat pe cei trei care stăteau pe patul de lângă perete și vorbeau între ei; le-am dat și nume. Atunci Oprișan mi-a șoptit: „Dragul meu, aici se întâmplă ceva groaznic. Uită-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am uitat cu atenție: într-adevăr, Oprișan avea dreptate. În acel moment, m-a cuprins frica.”

După un timp au fost interogați, dar, spre surpinderea lor, nu doar de gardieni, ci și de studenți „reeducați”. Bordeianu continuă: „De când intraserăm în cameră și până când cei trei s-au apropiat de colțul nostru, Oprișan, cu firea lui meditativă și totdeauna reținut, nu a scos niciun cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu același vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiți de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – și le-a strigat: Pe ei!”

„Din clipa aceea și până spre zi mi-am pierdut cunoștința. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineața în colțul nostru erau numai bălți de sânge pe ciment. Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoștința atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morișcă și pat din timpul anchetei. Nici atunci și nici acum nu știu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuși. Îmi amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tindă, și atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mișca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture și să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu și, pentru că nu vedeam bine, fața fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalți camarazi.”

(Dumitru Bordeianu)

După ce toți ceilalți au luat masa, Prisăcaru a repetat ordinul „Pe ei!”, lăsându-i încă o dată leșinați pe podea.

Experimentul Pitești

Torturile lui Oprișan

„Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria si răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuși și iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”

(Constantin Oprișan)

Oprișan fiind considerat lider al Frățiilor de Cruce și presupus șef inclusiv în închisoare a fost deci primul vizat de Eugen Țurcanu și supus la chinuri abominabile.

În „Moara dracilor”, Eugen Măgirescu își amintește: „Prin «Camera 4 - Spital» trecuseră deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Oprișan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toți cei care au fost cândva în subordinea sa și care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie și să-l oblige să spună minciuni despre el, să se dezică, să-și denigreze ideile și să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Își dăduse cămașa jos și spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, știe Dumnezeu!”

„Bietul Oprișan, l-au făcut zob. Îl plimbau dintr-o celulă într-alta cu un sac pătat de sânge și era pus să spună „dacă rezistați o să pățiți ceea ce am pățit și eu”.”

(Marcel Petrișor)

Căderea lui Bordeianu

Dumitru Bordeianu mărturisește următoarea scenă:

L-au întins pe Oprișan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie. Apoi am fost luați pe rând toți cei patru rămași, Munteanu, Iosub, Comsa și cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprisan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească și începutul prăbușirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit și el de câteva ori tălpile lui Oprisan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap și cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbușit și a fost dus în lovituri de picior până în colț, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit și am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Lovește-ți mentorul, banditule, că te-a învățat filosofie și este un mare șef legionar”.

Știu că am lovit, dar nu din cauza amenințării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raționa. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanță, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învățasem atâtea. Am lovit omul pentru care aș fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.

I-a venit rândul și lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul și i s-a ordonat să-l lovească pe Oprișan la tălpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprișan, fiind seful Frătiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toți cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprișan să-l lovească pe Comsa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice brațele.

În urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare și au fost chemati unii dintre elevii de liceu, frați de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; și ce au pătit cei doi bieti copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei știu. Iar Comsa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colț, pe ciment.

Nu știam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi, dar, văzând gestul lui Comsa și al lui Oprișan, și mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată și m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea, n-am cerut ajutor și tărie de la Dumnezeu și am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: „Fără Mine, nu puteți face nimic”. Atunci mi s-a întunecat mintea și satana s-a folosit de slăbiciunea mea și m-a împins spre cădere.

Așa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot așa n-am să uit ochii lui Oprișan, pe când zăceam în colț, pe ciment.

Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprișan și a celor doi elevi, aș fi putut crede că toți studenții au fost niște criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.

Nu știu ce a mai făcut Oprișan după ce m-am despărțit de el; știu doar că a fost atât de torturat și chinuit la Pitești și Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

M-am mai întâlnit cu Oprișan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare.

Gherla

După ce a fost mutat de la Pitești la Gherla împreună cu Țurcanu și cu alții și acolo a continuat reeducarea iar el a fost din nou supus la cazne de către Țurcanu.

Scena redată de Ianolide

Ioan Ianolide redă o scenă din Gherla:

Un grup de elevi din Târgșor sunt aduși într-o cameră mare. Nu știau nimic despre reeducare. „Restructurații” studenți încep să-i provoace și ei se prind în joc. Însuși șeful Frățiilor de Cruce e pus să-i incite. Se creează o atmosferă antirevoluționară, mistică, naționalistă, cu ședințe, cu jurăminte, cu cântece și cuvântări aprinse. Tinerii elevi vibrau de o bucurie nespusă și-și manifestau crezul cu elan, candoare și dăruire. Toate acestea erau însă înregistrate cu atenție de „restructurați”.

Și într-o bună zi au apărut ciomăgașii. Au intrat în cameră cu un grup de reeducați, printre care era și șeful Frățiilor și au ordonat elevilor să se așeze și să asculte cu atenție. Li s-a ținut solemn următoarea cuvântare:

- V-am adus aici pentru a vă dezvălui adevărata față a oamenilor. Sunteți victimele acestor criminali și bandiți pe care îi numiți șefi. Voi i-ați socotit de bună-credință și v-ați însușit ideile lor otrăvite. Veți înțelege minciuna lor din propria lor gură. Iată, vă va vorbi acum Constantin Oprișan.

Constantin Oprișan era șeful Frățiilor de Cruce, iubit și urmat cu încredere de acei tineri. El trecuse prin toate ororile reeducării din Pitești, ca unul ce era considerat bandit cu autoritate printre legionari. A luat cuvântul cam așa:

- Sunt născut într-o noapte de orgie, dintr-un tată bețiv și o mamă sifilitică. Sunt pe jumătate imbecil și pe jumătate nebun. Sunt ros de dorințe sadice și ticăloase. M-am depravat cu sora mea, cu mama mea și cu cine mi-a ieșit în cale. Am ucis. Am furat. Sunt un escroc de meserie și un mincinos de profesie. Sunt un bețiv și tot ce e scabros am făcut. Mi-am acoperit însă adevărata realitate cu credința în Dumnezeu, cu filosofia idealistă, cu aspirațiile naționaliste și cu alte cuvinte mari și umflate, pentru că numai așa puteam să vă captez împotriva marii revoluții internaționale a proletariatului. V-am înșelat, făcând din voi victime. Loviți-mă, căci o merit. Striviți-mă și nimeni nu vă va acuza, dar vă cer să urâți tot ce v-am spus, să vă lepădați de toți bandiții despre care v-am vorbit și să treceți de partea reeducării. Eu însumi m-am reeducat, dar niciodată nu voi merita „restructurarea”. Sunt un nemernic, o canalie, o bestie. Ucideți-mă și salvați-vă pe voi înșivă.

Stupoare, uimire, disperare. Elevii nu știau ce să creadă. Unii au înnebunit pe loc, cineva s-a sinucis, alții nu au crezut iar alții au acceptat reeducarea, dacă nu din prima zi, în zilele ori lunile care au urmat, căci „lecția” a continuat cu argumente asemănătoare. Cei ce au rezistat însă au intrat la bătaie. Erau desfigurați. Însuși Constantin Oprișan era pus să bată, dar tot el a avut tăria să șoptească:

- Iertați-mă! Fiți tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptați reeducarea!

Mutarea la Jilava

Bolnav de tuberculoză, a fost trimis la celula morții, abatorul secret săpat în zidul Fortului 13 din Jilava.

Jilava

Situația de la Jilava

„Constantin Oprișan după ce trecuse prin iadul de la Pitești, a stat în celula 4 din cumplita „Casimcă” a Jilavei, cu Gheorghe Calciu, cu Iosif V. Iosif, și cu mine, și tot acolo a murit în iulie 1958. Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat orice ajutor medical. (...) Avea mare har de poet și ne-am străduit noi toți trei să-i memorăm versurile (...)”

(Marcel Petrișor)

Astfel, Gheorghe Calciu își amintește, „Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieșea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Își spunea rugăciunile, și ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, știind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească și dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torționarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (...) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torționar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învățat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.”

Jertfa Părintelui Calciu

În timpul unei hemoptizie, Calciu spune: „A pierdut, săracul, aproape o jumătate de litru de sânge!, mai murmură el cu privirea ațintită la sângele spumos care-ncepuse să i se închege pe pătură și pe mâini.”. Astfel, „într-un gest maxim de lepădare de sine, părintele Calciu își va tăia venele, scurgând sânge în gamelă, pentru ca, după decantarea hematiilor să-i dea să bea limfa lui Costache Oprișan, care pierduse aproape tot sângele”.

Moartea

Părintele Calciu mărturisește următoarele:

Constantin Oprișan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii și în fiecare dimineață trebuia să-și facă toaleta plămânilor. În prima dimineață a tras cum a putut el tineta în fața patului, că nu se putea da jos din pat și a început să-și facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă ușă, chiar aproape de el, și am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăți de carne, aproape bucăți de plămân. (…) Apoi între mine și el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toți. Costache era un om de mare înălțime sufletească, cu o inteligență fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese șef în Frățiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Și intelectual ne-a ajutat foarte mult, și prin tot ceea ce a făcut…”

Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu știam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) și la un moment dat l-am auzit spunându-mi în șoaptă: «Ghiță! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprișan și l-am văzut. Dacă ați văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceață pe ochii păsării și ochii își pierd strălucirea. Așa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieții. (…)

Marcel plângea, Iosif plângea, toți plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop și i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la ușă și am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet și predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul și eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereți; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Așa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie și prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprișan și să ieșim afară.

Era atât de frumos afară! Flori și copaci și cerul albastru… Uitasem despre frumusețea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieșit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeață pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetație, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea și era o lumină aurie. Costache era numai piele și os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morții, și strălucea ca și cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curții, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache Oprișan. Gardianul a spus: «Am să vă învăț eu pe voi minte, pe toți!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteți să ne învățați, dar el a scăpat. Nu-i mai puteți face nimic!». Așa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Așa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, și cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viața mea…”

„Unii dintre noi au ajuns la această treaptă mistică, Gafencu, Maxim, dar cel care a ajuns cel mai înalt pe treapta asta a fost Costache Oprișan. Și diavolul l-a pedepsit, el a fost cel mai torturat om din închisori. Lucrul acesta se știe. N-a protestat nicio singură dată, n-a spus niciodată niciun cuvânt împotrivă, n-a zis niciodată „Doamne, nu mai pot”. Nu, n-a zis! Primise harul de a veni în mentalitatea Mântuitorului. De aia și camarazii lui l-au poreclit Serafim. Când a murit, în toți pereţii (închisorilor) așa suna: A murit Serafim. Și toți au știut că e vorba de Costache Oprișan.”

(Aspazia Oţel Petrescu)

Poeziile

Transmiterea orală

Volumul de versuri ale poetului-martir Constantin Oprișan nu are la bază niciun manuscris auctorial, ci se bazează pe memoria celor ce au fost închiși cu el în Casimca Jilavei și care i-au învățat pe de rost versurile concepute strict mental în anii de detenție.

Încă din 1967-68, Gheorghe Calciu și Marcel Petrișor și-au confruntat rememorările și le-au pus pe hârtie, într-un caiet dictando de 48 de pagini, scris mărunt - cu cerneală albastră și pe alocuri cu pixul - până la pagina 38. Caietul avea să fie confiscat de Securitate în 1968 și recuperat abia după 1989, când a fost revăzut de cei doi și, pe alocuri, îndreptat sau adăugit.

Tematică

„Dacă despre un Dante Aligheri, autorul Divinei Comedii, contemporanii spuneau c-ar fi fost omul care a văzut cu ochii săi infernul, trecând prin toate bolgiile lui, despre Constantin Oprișan, autorul Epopeii noologice sau al Cărților Spiritului, s-ar putea spune cu certitudine nu numai că l-a văzut, dar că l-a și trăit, trecând prin toate hrubele sale; nu ca vizitator, precum Dante, ci și supus unui întreg arsenal al supliciilor deloc imaginare. Și nu un arsenal de infern dantesc, viziune poetico-teologică a secolului XIII, ci unul modern, contemporan, infern de secol XX, rafinat, subtil, cu suplicii despre care unul dintre suplicatori spunea că, dacă le-ar fi trăit și martirii creştini, calendarele bisericești ar fi mult mai sărace în pomelnicele lor...”

(Marcel Petrișor)

Epopeea românească „Cărțile Spiritului”

Epopeea este împărțită în trei cărți inegale ca dimensiuni dar toate scrise în catrene heptametrice, folosind un ritm predominant iambic catalectic și rimă împerecheată. Astfel, structura fixă a versurilor amintește de epopeele antice scrise în hexametru dactilic clasic.

Cartea I: Cânturile somatice

Prima carte este formată din 59 de catrene ce deschid epopeea, situând vorbitorul, numit „Spiritul Uman”, în universul antic. Este observat un vorbitor plin de patos, neșlefuit, și idealist: „Natura mi-a fost leagăn, pământul căpătâi, / Și m-a purtat pe brațe Diotima la sân”. Astfel, Spiritul Uman este încă trupesc, somatic.

Acestea pot fi asemuite cu copilăria lui Oprișan.

Cartea II: Psychaion

A doua carte este cea mai mare parte din epopee, fiind formată din 153 de catrene împărțite în 8 poezii.

II.I. Fără titlu

Prima poezie are 19 catrene în care se pornește o schimbare de direcție a epopeei când un bătrân „cu rațiunea clară” îl critică pe visător spunând că „Percepția, obiectul să-l ai distinct și clar / Percepția, băiete, și claritatea deci! / Sub ele nici iluzii nici stáfii nu se-ascund”.

Astfel, visătorul este trezit de raționalismul occidental.

II.II. Taverna literară

Aceasta este cea mai lungă poezie din întreaga carte, având 72 de catrene. Aici, Spiritul Uman întâlnește un Miguel de Unamuno confuz, reprezentând pesimismul, și un Descartes adormit, reprezentând raționalismul,—împreună, cei doi îl îndeamnă la somn.

Sufletul Uman este trezit de un reprezentant al nebuniei pentru un ideal, un Don Quijote plin de viață ce-i spune „Tu ești un vârf de lance și-n Duhul Rău pătrunzi”. Deși animat de această fantezie, apare Giovanni Papini, un italian convertit de la anti-clericalism la romano-catolicism, care mărturisește astfel despre Sancho Panza și Don Quijote: „Nici promiscuitatea cu Sancho n-o accept, / Nici pe stăpân nu-l sufăr, cu casca lui în nori!” Papini continuă să-i critice pe Jonathan Swift, Johann Wolfgang von Goethe, William Shakespeare, Homer, și pe filosofii antici („Ți-arăt filosofia în bâlciul vanității”) acuzând Spiritul Uman de confuzie („Dar tu nu știi ce cauți, nici unde mergi năuc”).

Astfel, Panini trezește din nou la realitate Sufletul Uman, îndemnându-l să-și revină din fantezii.

II.III. Fără titlu

În aceste 11 catrene, Papini își dezvăluie sursa încrederii sale: „Vezi tu răscrucea asta? Pe-aici trecu cândva Un Om (...) Voi nu știți unde mergeți, El sigur o știa”, dezvăluind astfel în lacrimi că Papini l-a văzut pe Hristos și pe El îl urmează.

II.IV. În fața codrului de metal

Aici sunt doar 4 catrene în care Don Quijote se întâlnește cu civilizația modernă germană, un „monstru de oțel” care-i distruge fantezia și se pregătește să-și dea sufletul înfrânt.

II.V. Un ultim sfat

Un singur catren în care Don Qujote dă ultimul sfat Spiritului Uman înainte de a muri:

Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

II.VI. Codrul de metal

Aici sunt 5 catrene descriptive în care societatea modernă este portretizată ca o aducere la viața a unei opere de a lui Richard Wagner unde zeii păgâni „călcând pe tobe, tună” și „cu-n deget mișcă Wagner robotul muzical”.

II.VII. Întâlnirea cu Hegel

În penultima poezie din această parte, se găsesc 11 catrene deosebit de intense în care Spiritul Uman trece de codrul de metal, înfruntând acum un urmaș intelectual al lui Descartes, pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

De data aceasta, Spritul Uman îl înfruntă direct: „Tu gemi spre puritate, cu mintea ta păgână, / Dar iată că din resturi Satana-și face ștreang”, astfel acuzând consecințele raționalismului vestic și dialecticii lui Hegel.

Sufletul Uman mărturisește:

M-a ispitit de tânăr lumina ta deșartă,
Sub palidul orgoliu, să-mi stingă geniul bun,
Și mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ți moartă,
Cum, una câte una, minunile apun.

Mai mult, Sufletul Uman acuză filosoful: „Lumina ta căzută eu s-o ridic din morți, / Cu sângele și carnea plătind păcatul tău”, aducând aminte de temnița comunistă în care Constantin Oprișan compunea aceste versuri sub o ideologie născută din raționalism. La finalul acestor catrene în care Spiritul Uman a înviat și își preia autonomia, Constantin Oprișan se destăinuie întru totul, explicând pesemne decizia sa de a părăsi Germania lui Hegel și Heidegger pentru a veni în România și a înfrunta comunismul în cele mai înfiorătoare condiții imaginabile. De asemenea, tot în aceste versuri, Constantin dezvăluie că știa că îl așteaptă moartea în închisoare, dar o întâmpină ca o înfruntare a tot ce au spus filosofii în contrast cu tot ce a trăit el.

Nu port la brâu oțele, n-am platoșă trufașă,
Desculț vă stau la poartă în haina mea de in;
Ca plumbii, adevărul să-mi treacă prin cămașă,
Iar fața voastră hâdă s-o revelez prin chin.

Huliți-mă și ura să v-o aud scrâșnind!
Sadismul vostru-n carne să-mi intre; ca în ceară,
În sufletul meu plastic întregi să vă cuprind:
Eu vă voi fi portretul și masca mortuară.

Voi mi-ați întins drept cursă cunoașterea finită,
Să-mi dați în locul vieții simbolul ei abstract.
Prin ea vă voi închide în mintea-mi chinuită
Prinzându-vă ca-n ramă în cel din urmă act.

Primesc în suflet moartea, o știu, mi-e pregătită,
Și fierul urii voastre în pieptul meu deschis.
Să-i scot luminii răul, cu fața lui cumplită,
În carnea-mi torturată și-n sufletu-mi ucis.

Nu vin după victorii, ci vin să fiu înfrânt.
De-aceea, urii voastre eu nu-i voi da ocol,
Ci toată o voi prinde în trupu-mi tremurând,
Și răutatea voastră voi face-o un simbol.

II.VIII. Mlaștina lirică (Sodoma literară)

În cele 29 de catrene rămase, demonul comunismului răspunde, îndumnezeindu-se:

Prin propia-mi greșală, strunită dialectic,
Cu propria Lui mână să-L bat pe Dumnezeu
(...) tot ce-i sistem, gândirea și cosmosul sunt eu
(...)
Voi mânui teroarea, suprema mea putere;
Prin ea îmi vei cunoaște tot geniul destructiv,
Își va-mpietri substanța iubirii în artere
Și-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv.

Astfel, a doua carte poate fi asemuită cu tinerețea lui Constantin. Din păcate, Oprișan nu a ajuns la bătrânețe, așa că ultima carte înfățișează mucenicia sa.

Cartea III: Cartea noologică

A treia carte are numai 6 catrene și dezvăluie momentul trecerii sufletului la Dumnezeu când „spiritul leșină”.

Pentru prima dată în mulți ani, Constantin Oprișan se vede „descătușat” și „piciorul pășește către El”. Însă nu-L poate vedea pe Dumnezeu din cauza păcatelor săvârșite care îl ascunde pe Dumnezeu în întuneric. Astfel, Sufletul Uman rostește: „Și cad, plângându-mi vina, pe brațele luminii...”. Smerindu-se sufletul, Tatăl îi spune „Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit”.

Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii
Și plouă harul păcii pe sufletul smerit.

Sumar

Epopeea lui Constantin Oprișan în care Sufletul Uman călătorește din lumea simțurilor (Cânturile Somatice) înspre lumea cugetului (Psychaion) până la cunoștința adevărată (nous) arată un întreg voiaj de la trup, la minte, la inimă. Această aventură începe prin sufletul instinctiv emoțional ce visează idealist și fără îndrumare, indicând o tinerețe trăită în idealuri și utopii cum poate și Constantin Oprișan a trăit, alăturându-se Frățiilor de Cruce din anii de adolescență.

Mergând să studieze filosofia în Germania, Constantin Oprișan intră în contact puternic cu filosofia vestică, fiind elevul lui Martin Heidegger. Astfel, a doua carte din epopee dezvăluie conflictul mental ce s-a produs în mintea sa. Se întâlnește mai întâi cu pesimistul Miguel de Unamuno ce vede viața ca o tragedie și apoi cu Descartes ce, deși romano-catolic, încerca să dezvăluie adevărurile lumii fără a se folosi de Revelație ci de mintea umană. Conflictul lui Constantin Oprișan cu Descartes este abordat și în poezia „Strigăt” unde spune astfel:

Telalii cugetării dau marfa pe degeaba:
Orice, oricum, oricând, căci asta-i libertate!
Vă dau, în loc de geniu, sofisma parazită,
Pe clarități banale cartezian vă poartă.

Aceste conflicte iscă îndoială în sufletul său („Ființa ta decurge din propria-ndoială / Pe dânsa sprijini totul, obiect și lume.”)

Pentru a evada raționalismul, Spiritul Uman încearcă să se refugieze în nebunia și fantezismul lui Don Quijote care-și inventează o realitate a sa.

În sfârșit, Papini îl ghidează înapoi pe Calea lui Hristos, demascând minciunile filosofilor, poeților, ideologilor, și nebunilor fără Hristos. Însă nu a fost de ajuns ca Papini să înfrunte lumea modernă, a trebuit ca și Sufletul Uman din epopee să înfrunte gândirea modernă, înfățișată prin idealismul și dialectica lui Hegel. Înfruntarea este momentul în care Oprișan își acceptă sacrificiul și moartea, dovedind o credință fondată nu pe sofisme ci pe o trăire desăvârșită.

În ultima poezie din a doua parte, marxismul dialectic în urâțenia sa reprezintă, poate, închisoarea care îl aștepta în România când s-a întors în țară pe jos să înfrunte ceea ce știa că este un război pierdut din punct de vedere politico-militar (Nu vin după victorii, ci vin să fiu înfrânt.). În închisori, fiind cel mai maltratat și torturat dintre prizonieri, Constantin Oprișan nu putea decât să-și aștepte sfârșitul pe care îl acceptase de multă vreme ca un triumf trupesc, mental, și duhovnicesc asupra răului în toate formele sale.

Astfel, epopeea lui Constantin Oprișan devine o capodoperă literară românească care printr-o minune a fost păstrată și transmisă nouă, precum epopeele din antichitate care au fost transmise oral.

Citate

• Știința ta: credință, iar forța ta: iubire.

A se vedea și

• Lista sfinților români din închisori

Surse

• Constantin Oprișan. Cărțile Spiritului și alte poezii, Ed. Christiana, București, 2019. ISBN 978-606-013-014-7.
• Dumitru Bordeianu. Marturisiri din mlaștina disperarii, Ed. Scara, 2022.
• Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
• TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Povestea Mucenicului Constantin Oprișan, YouTube, 2020. URL: https://www.youtube.com/watch?v=tSRlElAfkx4