5.288 de modificări
Modificări
ortografie
Constantin a primit o educație aleasă, inclusiv în domeniul militar, precum și bazele învățăturii creștine ortodoxe.
Pe când avea doar 17 ani, în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat [[Constantinopol]]ul. Bizantinii se bucuraseră până atunci de o lungă amânare a agresiunii turcești direct asupra capitalei. Împăratul Manuel al II-lea se înțelesese relativ bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta murise în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăviseisprăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor pentru bizantini. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan, fiul cel mai mare al împăratului Manuel al II-lea, care fusese asociat la domnie de către tatăl său. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfîrșitul sfârșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel al II-lea fusese prea mult. În septembrie 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână în viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan (viitorul împărat [[Ioan al VIII-lea]]).
Ioan a considerat că este necesar să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, dar fără succes. În noiembrie 1423, el a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la [[Constantinopol]], până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr, iar aceasta era prima lui funcție; pentru a avea autoritate i s-a dat titlul de ''despot''. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea. Era o înțelegere umilitoare, dar prin aceasta [[Constantinopol]]ul avea să fie cruțat, pentru un timp, de alte atacuri din partea turcilor. A fost semnată la 22 februarie 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes.
În noiembrie 1429 însă, nu mult după victoria de la Patras, soția sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriți mai puțin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la Clarența, dar rămășițele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viață (Zoodotos) de la Mistra.
Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea Patrasul s-a predat lui Constantin - bizantinii recâștigând scaunul apostolic al [[Apostolul Andrei (cel Întâi chemat)|Sfântului Andrei]]. Credinciosul Sphrantzes și-a primit răsplata: în noiembrie 1430, a devenit cel dintîi dintâi guvernator bizantin al orașului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupație străină.
Împăratul [[Ioan al VIII-lea]] fusese căsătorit de trei ori, dar din aceste căsătorii nu a rezultat nici un moștenitor la tron care să poată fi desemnat ca împărat asociat (co-imperator). S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre frații săi îi va succede. Preferința lui Ioan se îndrepta către Constantin, lucru pe care despotul Teodor (fratele său mai mare) îl cunoștea, nemulțumindu-l. Constantin se putea înțelege cu fratele său mai mic, Toma, dar relațiile personale cu Teodor erau dificile, din cauza invidiei acestuia. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Gheorghe Sphrantzes l-a însoțit. Se prea poate ca Teodor să-și fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit și el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare șă-și determine frații să poarte o discuție, cu atât mai puțin să se înțeleagă. Ei s-au întors separat în Moreea. Erau dispuși să lupte până la capăt. Către sfârșitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniștească și să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce frații săi, Teodor și Toma, urmau să rămână, ca despoți în Moreea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la [[24 septembrie]] 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat, dar desemnarea sa ca regent pt pentru a doua oară arăta cu claritate faptul că era considerat moștenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârșitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezența la conciliul pe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara (conciliul de la Basel) ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă și Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creștinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanțul de turci până când Biserica bizantină nu-și recunoștea greșelile și nu accepta supunerea față de Roma; de abia dupa după aceea putea fi propovăduită și organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului și contracararea planurilor turcești. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea și pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara.
Rămas ca regent în capitală, Constantin îi avea ca dregători și sfetnici pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experiență, și pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla și credinciosul Gheorghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin fusese naș. Faptul că turcii au respectat armistițiul și nu au acționat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenței cu care Constantin știa să trateze o situație periculoasă. A existat totuși un moment, în 1439, când a simțit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puțin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, pănă până spre sfârșitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne amenințătoare că sultanul pregătește o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuși falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetății sârbești de la Smederevo, pe Dunăre.
Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită și adesea pusă pe ceartă. Și-a încheiat lucrările la Florența, în iunie 1439, cu o proclamație în sensul că unirea Bisericilor Greacă și Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toți ierarhii bizantini, cu excepția unuia singur (Marcu Eugenikos, [[mitropolit]]ul de [[Efes]]). Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 februarie în anul următor. Până atunci, știrea că delegația grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune și indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulți au crezut că-i trădase. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului–propriu al creștinilor ortodocși ar fi avut drept cosecință consecință o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întodeauna întotdeauna în principiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulți au protestat că unirea de la Florența depășise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice și uneori violente în ultimii ani ai societății bizantine. Unii au spus, ca și tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creștinilor din Apus și din Răsărit avea să deștepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii - precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florența - pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoșești, spunând că aceasta avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.
Constantin și-a încheiat îndatoririle de regent în februarie 1440, când împăratul a revenit din Italia, dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârșitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Moreea a fost acela că-și pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soții, Maddalena-Teodora Tocco. Noua sa soție, aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întrucâtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi și înainte. Erau și bogați pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună și să aranjeze logodna și căsătoria. Către sfârșitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărășia lui Sphrantzes și a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, și acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie și-a continuat călătoria spre Moreea, lăsându-și noua soție în grija tatălui ei, în Lesbos.
==Despot al Moreei==
În octombrie 1443, Constantin a devenit ''despot'' al Moreei, urmându-i fratelui său Teodor. S-a instalat în palatul despoților de la Mistra - recunoscută întotdeauna drept capitală și centru al Peloponezului bizantin, stăpânirile lui acoperind cea mai mare parte a peninsulei. Constantin a întrevăzut posibilitatea reunificării despotatului și a transformării lui într-un principat ferit de primejdii și aproape independent. Avea planuri pentru realizarea acestui scop și avea sfetnici bine intenționați, dornici să-i ofere proiecte, realiste sau utopice, pentru revirimentul agriculturii, economiei și apărării Moreii. Mistra devenise o capitală culturală a lumii bizantine. Despoții de mai înainte, mai cu seamă Teodor al II-lea și talentata lui soție, Cleope Malatesta, patronaseră științele umaniste și artele. Oamenii cu gust și cărturarii își aflaseră adăpost acolo. Mistra secolului XV oferea o atmosferă mai stimulatoare și mai creatore creatoare față de tristețea și deznădejdea adunate la Constantinopol. Biserici, mânăstiri și palate se înălțau în continuare, se reconstruiau și se decorau cu fresce. Se adunau biblioteci și se copiau manuscrise pentru posteritate. Printre aștrii spiritualității din Mistra zilelor lui Constantin se aflau Bessarion din Trapezunt, mitropolit titular de Niceea, și eruditul său dascăl, Gheorghios Gemistos Plethon.
În răsăritul Europei a urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat ungurii, sârbii și românii, încheiată cu victoria zdrobitoare a turcilor comandați de sultanul Murad la Varna, pe țărmul Mării Negre, în 1444. Regele Ladislau al Ungariei a fost ucis, iar cardinalul Cesarini s-a aflat și el printre nenumărații morți. Aceasta înfrângere a creștinilor a avut consecințe și mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creștină.
În 1444 Constantin a atacat peninsula Atica, situată la nord de Peloponez, mai exact Ducatul Atenei și Tebei, întemeiat de franci după cea de-a patra cruciadă. Acest ducat avusese tot soiul de conducători străini. La începutul secolului XV era stăpânit de familia neguțătorilor florentini Acciaiuoli, dar sub suzeranitatea sultanului otoman. Constantin se gândise mai demult să le anexeze teritoriul. În 1435, cînd când ducele Antonio Acciaiuoli a murit fără moștenitori, văduva sa a cerut ajutor de la Constantin, care l-a trimis pe Sphrantzes să preia ducatul. Pe de altă parte însă, turcii interveniseră prompt, ocupaseră Teba și opriseră aventura cuceritoare a lui Constantin. În 1444, el a crezut că sosise momentul să încerce din nou. Ducatul era condus acum de Nerio al II-lea Acciaiuoli, și el vasal al sultanului. Turcii erau ocupați altundeva - ei se luptau la Varna cu ungurii, sârbii și românii. Nerio nu era pregătit pentru o invazie. Constantin, împreună cu oastea sa, a mărșăluit în Atica și l-a silit pe Nerio să predea Atena și Teba și să-i plătească lui tributul pe care-l plătise sultanului. Mai târziu, Nerio s-a plâns fostului său senior și stăpân, sultanul Murad, rugându-l să-l ajute să restabilească statu-quo-ul. Sultanul, refăcut după victoria sa de la Varna împotriva forțelor unite ale creștinătății apusene, la care mulți dintre vasalii săi creștini luaseră parte, îl considera pe despotul Constantin o pacoste răzvrătită, un ghimpe mărunt în partea europeană a imperiului său. Așa încât ar fi fost fericit să-i curme acestuia visurile de cucerire. În iarna anului 1446, Murad a preluat comanda unei armate, despre care se spunea că ar fi numărat 50.000 sau 60.000 de oameni, pe care a condus-o prin Grecia Centrală către Moreea.
Constantin, cu mica armată pe care o avea, s-a retras în spatele zidului care apăra îngustul istm al Corintului (zidul ''Hexamilion'', numit așa pentru că avea o lungime de șase mile). Sultanul avea însă câteva dintre noile arme ale artileriei grele - tunuri lungi. Le-a așezat de-a lungul zidului, ca să-l distrugă. Mai avea și mașini de asediu și scări de asalt. După cinci zile de luptă, Murad a dat semnalul atacului final. Trupele sale de elită, ienicerii, au fost primele care au escaladat zidul deja dărâmat; la 10 decembrie, Hexamilinul nu mai era decât un morman de ruine, iar apărătorii săi uciși sau luați prizonieri. Despotul Constantin și fratele său Toma au izbutit cu greu să scape din măcel.
==Împărat al Bizanțului==
Împăratul Ioan al VIII-lea a murit la Constantinopol pe 31 octombrie 1448. Posibilii urmași la tronul Bizanțului se reduseseră la trei: Constantin și frații săi, Dimitrie și Toma (fratele lor mai mare, Teodor, murise Selymbria în iunie, același an. Toți stiau știau că pretendentul cel mai favorizat de răposatul împărat era Constantin, așa cum declarase chiar și pe patul de moarte. Toți știau, de asemenea, că mama sa, împărăteasa văduvă Elena, era de aceeași părere. În cele din urmă, dorința ei a prevalat și tronul a fost preluat de către Constantin al XI-lea ''Dragases''.<ref>Steven Runciman, ''The last byzantine Renaissance'', Cambridge University Press, Cambridge, 1970</ref>
Acțiunea hotărâtă a împărătesei mame Elena a evitat o criză și a prevenit posibilitatea unui război civil. Elena, văduva lui Manuel al II-lea, și-a afirmat dreptul de a fi regentă până când Constantin, cel mai mare dintre fiii săi supraviețuitori, avea să ajungă la Constantinopol. Primul care trebuia informat era sultanul otoman Murad al II-lea; în decembrie, împărăteasa l-a trimis pe Sphrantzes să se asigure de asentimentul lui pentru desemnarea lui Constantin. Chestiunea succesiunii fiind rezolvată pe cale pașnică, împărăteasa a ales doi reprezentanți care să pornească de îndată spre Moreea, pentru a-l învesti pe Constantin ca împărat și a-l însoți la Constantinopol. Aceștia erau Alexie Philantropenos Lascaris și Manuel Paleologul Iagros, care l-au luat cu ei și pe fratele lui Constantin, Toma.
Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După ''Marea Schismă'' dintre [[Biserica Ortodoxă]] și [[Biserica Romano-Catolică]] din 1054, vestul romano-catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii dintre împărații Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei „Bule Papale de Uniune” la Florența. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de grupurile anti-unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut și ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major și până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a [[Papă|Papei]] Nicolae al V-lea și a Bisericii Romano-Catolice.
Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia, faptul că Spania era în stagiul final al Reconquistei, luptele interne dintre Principatele Germane și înfrângerea Ungariei și Poloniei în bătălia de la Varna din 1444. Deși unel unele orașe-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.
Singuri venețienii din Constantinopol au reacționat fără întârziere, nemaiașteptând ordine de acasă, în urma scufundării uneia dintre corăbiile lor, în Bosfor, de către turci. Pentru ei pericolul era evident. Bailul lor, Girolamo Minotto, a convocat o întrunire de urgență a consiliului. Împăratul și cardinalul Isidor au fost de față. Cei mai mulți dintre conducătorii venețieni din oraș au votat să rămână și să participe la apărarea lui. Cei ale căror corăbii trebuiau să plece spre casă au ales să nu se mai supună ordinelor de la Veneția. Toți au fost de acord că nici o corabie venețiană nu va părăsi portul fără permisiunea bailului, sub pedeapsa unei amenzi de 3000 de ducați. Informațiile primite de la proprii cetățeni din Constantinopol au avut asupra conducerii Veneției un efect mai mare decât toți solii pe care-i trimisese împăratul. În februarie 1453, dogele a poruncit să fie pregătite nave de război și să se recruteze soldați care să fie gata să pornească la începutul lui aprilie. În același timp, i-a scris papei, lui Alfons de Aragon, lui Ladislau al Ungariei și împăratului din Apus, Frederic al III-lea, alarmându-i cu ultimele vești din Constantinopol. Dacă nu era trimis imediat un ajutor, cetatea avea să cadă în mâinile turcilor. Efervescența activității diplomatice din Veneția era impresionantă, dar venea prea târziu. Erau întârzieri de neîngăduit în echiparea flotei venețiene. Papa, care trimisese deja trei corăbii genoveze, a făgăduit să pregătească încă 5, care să fie armate la Veneția. Dar și acestea erau reținute din cauza tocmelilor la cheltuielile pentru echipament și la plata echipajelor. Între timp, la începutul anului 1453, împăratul a trimis alți soli spre Veneția și spre regele Alfons, rugându-i să expedieze nu numai arme, soldați și corăbii, ci și alimente, pentru că populația din Constantinopol începuse să sufere de pe urma blocadei turcești. Alfons a trimis o corabie cu provizii. Pe de altă parte, singura contribuție a împăratului Frederic a fost o scrisoare teribil de prostească, pe care i-a adresat-o sultanului Mehmed, amenințându-l cu un atac din partea tuturor conducătorilor și forțelor creștinătății dacă nu va dărâma fortăreața de la Rumeli Hisar și nu–și va abandona planurile de asediere a Constantinopolului. Scrisoarea lui este elocventă pentru atitudinile ușuratice ale atâtor cruciați de salon din Occident.
== Cinstirea ca sfânt ==
Creștinii ortodocși și cei greco-catolici îl consideră pe Constantin al XI-lea [[sfânt]], deși el nu a fost niciodată recunoscut oficial ca atare. Unul dintre motivele pentru acest lucru a fost faptul că, în secolele de stăpînire stăpânire ale Imperiului Otoman, orice efort din partea Bisericii Ortodoxe de a-l proclama oficial pe Constantin al XI-lea ca sfânt ar fi fost văzut ca un act de rebeliune, deci ar fi fost o hotărâre nerecomandată.
După războiul de independență al Greciei (1821-1831), când [[Biserica Ortodoxă a Greciei|Biserica Ortodoxă Greacă]] a avut din nou libertatea de a acționa, s-a considerat că un act oficial de glorificare ar fi fost inutil, ținând cont de venerarea lui îndelungată ca [[sfânt]] și [[martir]], în special ca martir al neamului (''ethnomartyr'', grec. Eθνομάρτυρας).