Constantin al XI-lea Paleologul

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Constantin al XI-lea Paleologul

Drept-credinciosul Împărat Constantin al XI-lea Paleologul (grec.: Κωνσταντίνος ΙΑ' Δραγάσης Παλαιολόγος, sau Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). A domnit din 1448 până la 29 mai 1453, când a murit ca un martir creștin, apărând eroic zidurile Constantinopolului.

Viața

Constantin s-a născut la Mistra în anul 1404, fiind al patrulea dintre cei șapte fii ai împăratului Manuel al II-lea din dinastia Paleologilor, care a domnit între 1392-1425. Mama sa, Elena, era fiica principelui sârb Constantin Dragaș. Constantin a fost întotdeauna favoritul mamei sale și era mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaș ori Dragases, la fel de mândru ca și pentru numele de Paleolog, al tatălui său. I s-a spus adesea și Porfirogenetul, ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului imperial.

Constantin a primit o educație aleasă, inclusiv în domeniul militar, precum și bazele învățăturii creștine ortodoxe.

Pe când avea doar 17 ani, în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat Constantinopolul. Bizantinii se bucuraseră până atunci de o lungă amânare a agresiunii turcești direct asupra capitalei. Împăratul Manuel al II-lea se înțelesese relativ bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta murise în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se isprăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor pentru bizantini. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan, fiul cel mai mare al împăratului Manuel al II-lea, care fusese asociat la domnie de către tatăl său. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfârșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel al II-lea fusese prea mult. În septembrie 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână în viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan (viitorul împărat Ioan al VIII-lea).

Ioan a considerat că este necesar să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, dar fără succes. În noiembrie 1423, el a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la Constantinopol, până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr, iar aceasta era prima lui funcție; pentru a avea autoritate i s-a dat titlul de despot. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea. Era o înțelegere umilitoare, dar prin aceasta Constantinopolul avea să fie cruțat, pentru un timp, de alte atacuri din partea turcilor. A fost semnată la 22 februarie 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes.

Ioan s-a întors din călătoria făcută în Italia și Ungaria la începutul lui noiembrie 1424, fără să obțină ajutor concret împotriva turcilor. Regele catolic al Ungariei îl înștiințase că șansele de a-și asigura un ajutor din partea creștinătății apusene ar fi mult sporite dacă el și poporul său ar jura supunere papei și s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, și tatăl lui Ioan, Manuel al II-lea, dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mișcare numai bună să-i alerteze pe turci și să-i transforme în dușmani, dacă nu chiar ca pe o formă de șantaj moral.

Manuel al II-lea a murit la 21 iulie 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veșmântul monahal. Fiul său cel mai mare, Ioan al VIII-lea, a rămas împărat unic. Trebuia acum să-i dea un apanaj propriu și fratelui său Constantin, care rămăsese numai cu titlul de despot.

Conducătorul italian al Epirului și al insulei Cefalonia, Carlo Tocco, ocupase Clarența și câmpia Elisului, în partea de nord vest a peninsulei. Teodor, cel de-al doilea fiu al lui Manuel al II-lea și despot al Moreei în acel moment, avea să încheie cu Carlo Tocco un armistițiu, încălcat însă în 1426, când Tocco și-a reluat campania. Împăratul Ioan al VIII-lea a hotărât să scape Moreea de această pacoste. În 1427, a plecat din Constantinopol ca să rezolve el însuși problema. L-a luat cu sine pe fratele lui, Constantin, și, de asemenea, pe Gheorghe Sphrantzes, un nobil bizantin de la care ne-au rămas cele mai amănunțite și demne de crezare relatări referitoare la ultimele zile ale imperiului bizantin. Atunci a intrat Sphrantzes oficial în slujba lui Constantin. Au ajuns la Mistra pe 26 decembrie și s-au îndreptat direct spre Clarența, ca s-o împresoare de pe uscat și dinspre mare. Într-o ambuscadă navală, aproape de insulele Echinade, corăbiile lui Carlo Tocco au fost scufundate, iar el s-a recunoscut înfrânt. A acceptat să renunțe la recentele cuceriri, dar i-a venit în minte un plan pentru a salva ceea ce mai rămăsese din demnitatea sa. A propus ca tânăra lui nepoată, Maddalena, să fie luată în căsătorie de fratele împăratului, Constantin, aducându-i acestuia ca zestre Clarența și Elis. A fost o învoială amicală, convenabilă pentru ambele părți. La 1 mai 1428, Clarența a fost predată, iar la 1 iulie, Constantin s-a căsătorit cu Maddalena Tocco, în cadrul unei ceremonii lângă Patras. Ea și-a luat numele grecesc de Teodora. În noiembrie 1429 însă, nu mult după victoria de la Patras, soția sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriți mai puțin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la Clarența, dar rămășițele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viață (Zoodotos) de la Mistra.

Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea Patrasul s-a predat lui Constantin - bizantinii recâștigând scaunul apostolic al Sfântului Andrei. Credinciosul Sphrantzes și-a primit răsplata: în noiembrie 1430, a devenit cel dintâi guvernator bizantin al orașului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupație străină.

Împăratul Ioan al VIII-lea fusese căsătorit de trei ori, dar din aceste căsătorii nu a rezultat nici un moștenitor la tron care să poată fi desemnat ca împărat asociat (co-imperator). S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre frații săi îi va succede. Preferința lui Ioan se îndrepta către Constantin, lucru pe care despotul Teodor (fratele său mai mare) îl cunoștea, nemulțumindu-l. Constantin se putea înțelege cu fratele său mai mic, Toma, dar relațiile personale cu Teodor erau dificile, din cauza invidiei acestuia. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Gheorghe Sphrantzes l-a însoțit. Se prea poate ca Teodor să-și fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit și el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare șă-și determine frații să poarte o discuție, cu atât mai puțin să se înțeleagă. Ei s-au întors separat în Moreea. Erau dispuși să lupte până la capăt. Către sfârșitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniștească și să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce frații săi, Teodor și Toma, urmau să rămână, ca despoți în Moreea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la 24 septembrie 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat, dar desemnarea sa ca regent pentru a doua oară arăta cu claritate faptul că era considerat moștenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârșitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezența la conciliul pe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara (conciliul de la Basel) ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă și Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creștinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanțul de turci până când Biserica bizantină nu-și recunoștea greșelile și nu accepta supunerea față de Roma; de abia după aceea putea fi propovăduită și organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului și contracararea planurilor turcești. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea și pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara.

Rămas ca regent în capitală, Constantin îi avea ca dregători și sfetnici pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experiență, și pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla și credinciosul Gheorghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin fusese naș. Faptul că turcii au respectat armistițiul și nu au acționat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenței cu care Constantin știa să trateze o situație periculoasă. A existat totuși un moment, în 1439, când a simțit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puțin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, până spre sfârșitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne amenințătoare că sultanul pregătește o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuși falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetății sârbești de la Smederevo, pe Dunăre.

Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită și adesea pusă pe ceartă. Și-a încheiat lucrările la Florența, în iunie 1439, cu o proclamație în sensul că unirea Bisericilor Greacă și Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toți ierarhii bizantini, cu excepția unuia singur (Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes). Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 februarie în anul următor. Până atunci, știrea că delegația grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune și indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulți au crezut că-i trădase. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului–propriu al creștinilor ortodocși ar fi avut drept consecință o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întotdeauna în principiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulți au protestat că unirea de la Florența depășise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice și uneori violente în ultimii ani ai societății bizantine. Unii au spus, ca și tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creștinilor din Apus și din Răsărit avea să deștepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii - precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florența - pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoșești, spunând că aceasta avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Constantin și-a încheiat îndatoririle de regent în februarie 1440, când împăratul a revenit din Italia, dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârșitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Moreea a fost acela că-și pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soții, Maddalena-Teodora Tocco. Noua sa soție, aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întrucâtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi și înainte. Erau și bogați pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună și să aranjeze logodna și căsătoria. Către sfârșitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărășia lui Sphrantzes și a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, și acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie și-a continuat călătoria spre Moreea, lăsându-și noua soție în grija tatălui ei, în Lesbos.

Lipsise din Moreea mai bine de trei ani. A descoperit că frații săi, Teodor și Toma, conduseseră destul de bine fără el. Între timp însă, turcii se pregăteau din nou de război cu bizantinii. Pericolul era așa de amenințător, încât împăratul i-a cerut lui Constantin să se întoarcă degrabă din Moreea, pentru a ajuta la apărarea capitalei.

Atacul turcesc a început în aprilie 1442. În iulie, Constantin părăsea încă o dată Moreea. Pe drum s-a oprit în Lesbos, ca să-și ia soția, pe Caterina. Dar turcii aflaseră de venirea sa și, când a atins insula Lemnos, el și soția lui au fost prinși în capcană de o flotă turcească. Timp de câteva luni, Constantin n-a mai putut face nimic, cu toate că venețienii trimiseseră opt galere de la Constantinopol să-l ajute în ceea ce ei au numit rezistența lui demnă de laudă. În mijlocul acestui dezastru, Caterina s-a îmbolnăvit. Boala i-a fost agravată de situație și, în august, avea să moară. A fost înmormântată la Palaiokastro, în Lemnos. Curând, turcii au plecat pe mare, iar Constantin, văduv pentru a doua oară, a ajuns la Constantinopol, în luna noiembrie 1442.

Despot al Moreei

În octombrie 1443, Constantin a devenit despot al Moreei, urmându-i fratelui său Teodor. S-a instalat în palatul despoților de la Mistra - recunoscută întotdeauna drept capitală și centru al Peloponezului bizantin, stăpânirile lui acoperind cea mai mare parte a peninsulei. Constantin a întrevăzut posibilitatea reunificării despotatului și a transformării lui într-un principat ferit de primejdii și aproape independent. Avea planuri pentru realizarea acestui scop și avea sfetnici bine intenționați, dornici să-i ofere proiecte, realiste sau utopice, pentru revirimentul agriculturii, economiei și apărării Moreii. Mistra devenise o capitală culturală a lumii bizantine. Despoții de mai înainte, mai cu seamă Teodor al II-lea și talentata lui soție, Cleope Malatesta, patronaseră științele umaniste și artele. Oamenii cu gust și cărturarii își aflaseră adăpost acolo. Mistra secolului XV oferea o atmosferă mai stimulatoare și mai creatoare față de tristețea și deznădejdea adunate la Constantinopol. Biserici, mânăstiri și palate se înălțau în continuare, se reconstruiau și se decorau cu fresce. Se adunau biblioteci și se copiau manuscrise pentru posteritate. Printre aștrii spiritualității din Mistra zilelor lui Constantin se aflau Bessarion din Trapezunt, mitropolit titular de Niceea, și eruditul său dascăl, Gheorghios Gemistos Plethon.

În răsăritul Europei a urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat ungurii, sârbii și românii, încheiată cu victoria zdrobitoare a turcilor comandați de sultanul Murad la Varna, pe țărmul Mării Negre, în 1444. Regele Ladislau al Ungariei a fost ucis, iar cardinalul Cesarini s-a aflat și el printre nenumărații morți. Aceasta înfrângere a creștinilor a avut consecințe și mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creștină.

În 1444 Constantin a atacat peninsula Atica, situată la nord de Peloponez, mai exact Ducatul Atenei și Tebei, întemeiat de franci după cea de-a patra cruciadă. Acest ducat avusese tot soiul de conducători străini. La începutul secolului XV era stăpânit de familia neguțătorilor florentini Acciaiuoli, dar sub suzeranitatea sultanului otoman. Constantin se gândise mai demult să le anexeze teritoriul. În 1435, când ducele Antonio Acciaiuoli a murit fără moștenitori, văduva sa a cerut ajutor de la Constantin, care l-a trimis pe Sphrantzes să preia ducatul. Pe de altă parte însă, turcii interveniseră prompt, ocupaseră Teba și opriseră aventura cuceritoare a lui Constantin. În 1444, el a crezut că sosise momentul să încerce din nou. Ducatul era condus acum de Nerio al II-lea Acciaiuoli, și el vasal al sultanului. Turcii erau ocupați altundeva - ei se luptau la Varna cu ungurii, sârbii și românii. Nerio nu era pregătit pentru o invazie. Constantin, împreună cu oastea sa, a mărșăluit în Atica și l-a silit pe Nerio să predea Atena și Teba și să-i plătească lui tributul pe care-l plătise sultanului. Mai târziu, Nerio s-a plâns fostului său senior și stăpân, sultanul Murad, rugându-l să-l ajute să restabilească statu-quo-ul. Sultanul, refăcut după victoria sa de la Varna împotriva forțelor unite ale creștinătății apusene, la care mulți dintre vasalii săi creștini luaseră parte, îl considera pe despotul Constantin o pacoste răzvrătită, un ghimpe mărunt în partea europeană a imperiului său. Așa încât ar fi fost fericit să-i curme acestuia visurile de cucerire. În iarna anului 1446, Murad a preluat comanda unei armate, despre care se spunea că ar fi numărat 50.000 sau 60.000 de oameni, pe care a condus-o prin Grecia Centrală către Moreea.

Constantin, cu mica armată pe care o avea, s-a retras în spatele zidului care apăra îngustul istm al Corintului (zidul Hexamilion, numit așa pentru că avea o lungime de șase mile). Sultanul avea însă câteva dintre noile arme ale artileriei grele - tunuri lungi. Le-a așezat de-a lungul zidului, ca să-l distrugă. Mai avea și mașini de asediu și scări de asalt. După cinci zile de luptă, Murad a dat semnalul atacului final. Trupele sale de elită, ienicerii, au fost primele care au escaladat zidul deja dărâmat; la 10 decembrie, Hexamilinul nu mai era decât un morman de ruine, iar apărătorii săi uciși sau luați prizonieri. Despotul Constantin și fratele său Toma au izbutit cu greu să scape din măcel.

Pentru turci, iarna era însă o perioadă a anului nepotrivită pentru a încerca trecerea unei armate mari peste munții din Peloponez. Sultanul și oamenii lui s-au retras pe drumul pe care veniseră, lăsând Moreea devastată și depopulată. Sursele contemporane grecești și venețiene sunt de acord că numărul creștinilor luați prizonieri a fost de 60.000. După eveniment, unii au pus vina pentru distrugerea zidului Hexamilion pe seama trădării albanezilor din oastea lui Constantin. Alții au împărțit acuzația de trădare mai vag, între toate neamurile din Moreea, pentru a căror apărare fusese construit zidul. Se poate să fi fost și trădare: albanezii erau rareori demni de încredere, iar grecii din Moreea fuseseră adesea condamnați pentru nepăsarea și lipsa lor de însuflețire. Dar, cu toată retorica lui Plethon și Bessarion, Hexamilionul era, probabil, imposibil de apărat în fața unei armate hotărâte și disciplinate, fiind menit să cadă, mai devreme sau mai târziu, sub loviturile artileriei turcilor.

Puterile creștine fuseseră prea fărâmițate ca să-l sprijine pe Constantin. Numai Filip de Burgundia îi sărise în ajutor. Venețienii, care aveau corăbii de luptă ancorate la Modon, ar fi putut pleca în sprijinul său. Dar nu puteau uita cum le atacase Constantin posesiunile din Grecia. În februarie 1446, flota lor din Mediterana a primit ordin să revină acasă. Punând afacerile înaintea gloriei, venețienii au reînnoit armistițiul cu sultanul otoman, fiind mai interesați de păstrarea bunelor raporturi cu sultanul, ca să se asigure că piețele venețiene din Constantinopol nu aveau să fie închise în cazul - acum așteptat aproape zi de zi - în care turcii ar fi cucerit cetatea. Constantin și fratele său, Toma, nu erau în situația de a-i cere sultanului încheierea unui armistițiu. Au fost obligați să-l accepte ca stăpân al lor și să-i plătească un tribut anual pentru privilegiul de a salva rămășițele pământurilor și posesiunilor lor. Au trebuit să jure că nu vor reface niciodată ruinele zidului Hexamilion. Ajutorul care nu a venit niciodată, sau care a venit prea târziu, a fost un laitmotiv trist al vieții lui Constantin.

Împărat al Bizanțului

Împăratul Ioan al VIII-lea a murit la Constantinopol pe 31 octombrie 1448. Posibilii urmași la tronul Bizanțului se reduseseră la trei: Constantin și frații săi, Dimitrie și Toma (fratele lor mai mare, Teodor, murise Selymbria în iunie, același an. Toți știau că pretendentul cel mai favorizat de răposatul împărat era Constantin, așa cum declarase chiar și pe patul de moarte. Toți știau, de asemenea, că mama sa, împărăteasa văduvă Elena, era de aceeași părere. În cele din urmă, dorința ei a prevalat și tronul a fost preluat de către Constantin al XI-lea Dragases.

Acțiunea hotărâtă a împărătesei mame Elena a evitat o criză și a prevenit posibilitatea unui război civil. Elena, văduva lui Manuel al II-lea, și-a afirmat dreptul de a fi regentă până când Constantin, cel mai mare dintre fiii săi supraviețuitori, avea să ajungă la Constantinopol. Primul care trebuia informat era sultanul otoman Murad al II-lea; în decembrie, împărăteasa l-a trimis pe Sphrantzes să se asigure de asentimentul lui pentru desemnarea lui Constantin. Chestiunea succesiunii fiind rezolvată pe cale pașnică, împărăteasa a ales doi reprezentanți care să pornească de îndată spre Moreea, pentru a-l învesti pe Constantin ca împărat și a-l însoți la Constantinopol. Aceștia erau Alexie Philantropenos Lascaris și Manuel Paleologul Iagros, care l-au luat cu ei și pe fratele lui Constantin, Toma.

Titlul de împărat al romanilor i-a fost conferit lui Constantin Paleologul într-o ceremonie civilă, probabil în palatul despoților de la Mistra, la 6 ianuarie 1449. Existau precedente istorice pentru o asemenea practică. Împăratul Manuel I Comnenul fusese proclamat și învestit de tatăl său, aflat pe moarte, în Cilicia, departe de capitală. Ioan al VI-lea Cantacuzino, străbunicul lui Constantin, a fost proclamat prima oară și învestit cu veșmântul imperial și cu boneta la Didymotika, în Tracia, la 26 oct 1341. Nu i s-a pus pe cap nici o coroană. El și-a așezat, cu propriile mâini, boneta (pilon), aflată în fața unei icoane a Maicii Domnului. Poate că o ceremonie la fel de simplă a fost organizată și pentru Constantin, la Mistra. Totuși, atât Manuel I, cât și Ioan al VI-lea avuseseră grijă să aranjeze ca patriarhul Constantinopolului să facă o ceremonie de încoronare completă, imediat ce au dobândit controlul asupra orașului. În cazul lui Constantin al XI-lea Paleologul, ritualul bisericesc al încoronării la Constantinopol n-a fost celebrat niciodată. Desfășurarea lui ar fi produs o periculoasă dezordine. Noul împărat nu dăduse nici un semn că n-ar recunoaște unirea de la Florența. Apoi, nu era nici un patriarh care să-l încoroneze la Mistra și mulți credeau că nu există un patriarh adevărat nici la Constantinopol (Patriarhul Grigorie al III-lea fiind un unionist militant). Din pricina lui, confirmarea definitivă, de către Biserică, a lui Constantin prin încoronarea ca împărat în catedrala Sfânta Sofia, i-ar fi putut stârni pe antiunioniști la revoltă.

Constantin a sosit în capitală la 12 martie 1449. Două săptămâni mai târziu, a făcut primul și cel mai important pas spre întărirea poziției sale, trimițându-l pe Andronic Iagaris ca emisar la sultan, pentru stabilirea unui armistițiu cu turcii. Armistițiul era proiectat să-i includă și pe frații împăratului, astfel încât Moreea să fie protejată cel puțin o vreme de alte atacuri. În unele privințe, lui Constantin îi era mai ușor să trateze cu turcii decât cu opoziția bizantină autohtonă, cu antiunioniștii. A fost răbdător cu ei și a încercat în mai multe rânduri să-i aducă la punctul lui de vedere, împiedicând discuțiile prea aprinse. Constantin nu era un apărător fanatic al unirii de la Florența, dar rămăsese convins că aceasta oferea speranța supraviețuirii. El și poporul său puteau spera să obțină, din partea creștinătății apusene, ajutorul concret de care aveau nevoie disperată, numai dacă erau recunoscuți ca sprijinitori ai unirii. Antiunioniștii socoteau însă că acesta era un argument materialist josnic.

Sultanului otoman Murad al II-lea a murit în februarie 1451, bătrân și obosit. Renunțase la orice gând de cucerire a Constantinopolului, dorind doar pace cu bizantinii. Pe de altă parte însă, fiul și moștenitorul lui, Mehmed al II-lea, era tânăr, puternic și ambițios și era cunoscut ca dușmănos față de cauza creștină. Era mult mai periculos decât părea. Avea doar 19 ani când i-a urmat tatălui său, în februarie 1451, și, pentru un timp, și-a ascuns firea agresivă în spatele unei aparente bunăvoințe. S-a relatat pretutindeni, printre creștinii din Răsărit și din Apus, că Mehmed era un tânăr imatur și nepriceput, care putea fi lingușit sau păcălit. Constantin se grăbise să trimită soli ca să și-l facă prieten și să pregătească un armistițiu. Se spune că sultanul i-a primit cu mare respect și i-a liniștit cu declarații teatrale despre gândurile sale bune. Constantin n-a putut fi păcălit. A bănuit că starea de spirit a tânărului sultan se putea schimba pe neașteptate. După cum îl va fi sfătuit Sphrantzes, cel mai înțelept era să se pregătească pentru momentul acela, îngrijindu-se de mijloacele de apărare a Constantinopolului și solicitând din nou ajutor prietenilor din Apus.

Căderea Constantinopolului

În cei aproximativ 1000 de ani de existență a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.

Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul), al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș. Această fortăreață se numea Rumeli Hisarı; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: „blocarea strâmtorii” și „tăierea gâtului”, subliniindu-i poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu. Era clar acum că noua fortăreață urma să aibă un scop dublu. Trebuia să păzească - dacă nu chiar să închidă - calea navigabilă către și dinspre Marea Neagră, pentru a lăsa Constantinopolul să moară de foame, în lipsa proviziilor de hrană, și pentru a-l văduvi pe împărat de taxele obișnuite, plătite de corăbiile italiene care traversau Bosforul în sus și în jos. Mai rău încă, ea avea să fie baza de pe care urma să se dirijeze cucerirea Constantinopolului. Până în martie 1452, materialele și lucrătorii fuseseră adunați la locul ales. Construcția fortăreței a început la 15 aprilie și s-a terminat în august același an (1452).

Ca să curețe locul pentru construcția fortăreței Rumeli Hisarı, turcii au dărâmat câteva biserici și alte construcții care le stăteau în cale. În iunie, unii dintre localnicii greci au cutezat să protesteze. Au fost strânși laolaltă și măcelăriți de turci. Câțiva țărani greci de la Epivata, la Marea Marmara, s-au înfuriat când turcii și-au pus caii și animalele de povară să pască pe pământul lor și să le distrugă recoltele, chiar când se apropia vremea secerișului. Sultanul și-a întors trupele asupra sătenilor și a omorât 40 dintre ei. Cronicarul Ducas credea că acest episod a declanșat conflictul care avea să se încheie cu nimicirea bizantinilor. Incidentul l-a provocat pe împărat să-i facă sultanului o declarație formală de război. El a închis porțile Constantinopolului și i-a aruncat în temniță pe toți turcii aflați înăuntru (dar după trei zile, i-a eliberat). Cronicarul turc Tursun-Bei spune o poveste oarecum similară, despre o încăierare între niște ciobani și un grup de oșteni turci. Cei din oraș au crezut că începuse războiul și au zăvorât porțile. Câțiva dintre comandanții sultanului, care merseseră într-o plimbare, s-au pomenit reținuți. Împăratul Constantin a constatat că fuseseră bine tratați și i-a trimis înapoi în tabăra lor, cu o escortă. Dar sultanul s-a mâniat. Nu a mai acceptat nici o scuză și a trimis o somație: ori capitularea cetății, ori pregătirea pentru luptă. Singura măsură concretă pe care Constantin putea să o ia acum era să adune toate proviziile pe care reușea să le găsească, pentru a face față, în cel mai bun caz, unei blocade sau, în cel mai rău caz, unui asediu al cetății, dinspre uscat și dinspre mare, îngrijindu-se în același timp de repararea și apărarea zidurilor. Concomitent, a adresat apeluri încă mai urgente în Apus, pentru ajutor și sprijin.

Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul romano-catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii dintre împărații Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei „Bule Papale de Uniune” la Florența. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de grupurile anti-unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut și ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major și până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei Nicolae al V-lea și a Bisericii Romano-Catolice.

Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia, faptul că Spania era în stagiul final al Reconquistei, luptele interne dintre Principatele Germane și înfrângerea Ungariei și Poloniei în bătălia de la Varna din 1444. Deși unele orașe-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.

Singuri venețienii din Constantinopol au reacționat fără întârziere, nemaiașteptând ordine de acasă, în urma scufundării uneia dintre corăbiile lor, în Bosfor, de către turci. Pentru ei pericolul era evident. Bailul lor, Girolamo Minotto, a convocat o întrunire de urgență a consiliului. Împăratul și cardinalul Isidor au fost de față. Cei mai mulți dintre conducătorii venețieni din oraș au votat să rămână și să participe la apărarea lui. Cei ale căror corăbii trebuiau să plece spre casă au ales să nu se mai supună ordinelor de la Veneția. Toți au fost de acord că nici o corabie venețiană nu va părăsi portul fără permisiunea bailului, sub pedeapsa unei amenzi de 3000 de ducați. Informațiile primite de la proprii cetățeni din Constantinopol au avut asupra conducerii Veneției un efect mai mare decât toți solii pe care-i trimisese împăratul. În februarie 1453, dogele a poruncit să fie pregătite nave de război și să se recruteze soldați care să fie gata să pornească la începutul lui aprilie. În același timp, i-a scris papei, lui Alfons de Aragon, lui Ladislau al Ungariei și împăratului din Apus, Frederic al III-lea, alarmându-i cu ultimele vești din Constantinopol. Dacă nu era trimis imediat un ajutor, cetatea avea să cadă în mâinile turcilor. Efervescența activității diplomatice din Veneția era impresionantă, dar venea prea târziu. Erau întârzieri de neîngăduit în echiparea flotei venețiene. Papa, care trimisese deja trei corăbii genoveze, a făgăduit să pregătească încă 5, care să fie armate la Veneția. Dar și acestea erau reținute din cauza tocmelilor la cheltuielile pentru echipament și la plata echipajelor. Între timp, la începutul anului 1453, împăratul a trimis alți soli spre Veneția și spre regele Alfons, rugându-i să expedieze nu numai arme, soldați și corăbii, ci și alimente, pentru că populația din Constantinopol începuse să sufere de pe urma blocadei turcești. Alfons a trimis o corabie cu provizii. Pe de altă parte, singura contribuție a împăratului Frederic a fost o scrisoare teribil de prostească, pe care i-a adresat-o sultanului Mehmed, amenințându-l cu un atac din partea tuturor conducătorilor și forțelor creștinătății dacă nu va dărâma fortăreața de la Rumeli Hisar și nu–și va abandona planurile de asediere a Constantinopolului. Scrisoarea lui este elocventă pentru atitudinile ușuratice ale atâtor cruciați de salon din Occident.

Sultanul Mehmed și-a început pregătirile pentru asediul și cucerirea Constantinopolului în iarna anului 1452. Prestigiul lui nu trebuia să aibă de suferit, așa încât trebuia să fie sigur de succes. Prin urmare, a plănuit operațiunea cu mare grijă și fără să se uite la preț. În tot cursul acelei ierni lungi, împăratul Constantin și-a îndemnat poporul, bărbați și femei deopotrivă, să lucreze zi și noapte pentru repararea zidurilor și stivuirea armelor. A trimis corăbii în insule pentru a aduna provizii.

Constantin era îngrijorat, dar nu disperat. Curajul lui era contagios și comandanții săi militari îl imitau. Megaducelui Luca Notaras i-a fost încredințată comanda apărării zidurilor dinspre țărmul Cornului de Aur. Diverșii fii din familiile Paleologilor și Cantacuzinilor, ale căror dispute din trecut contribuiseră mult la declinul imperiului, au luat comanda altor puncte strategice din cetate. Erau și mulți străini care, în al 12-lea ceas, au venit cu noblețe la apărarea cetății, a cărei bogăție o exploataseră și o subminaseră atâta vreme. Erau venețienii, cei mai mulți dintre ei mai degrabă din întâmplare decât cu intenție. Împăratul avea mare încredere în ei. Le-a cerut să se arate pe creasta zidurilor, așa încât inamicul să poată vedea cât de mulți erau; și când venețienii s-au oferit să stea de pază la cele 4 porți ale zidului dinspre țărm, el le-a încredințat cheile. Erau, de asemenea, bărbați din Genova, chiar dacă negustorii genovezi care trăiau în colonia lor fortificată de la Galata, dincolo de Cornul de Aur, nutreau speranța că, dovedindu-și neutralitatea, vor fi salvați, împreună cu proprietățile lor. Cel mai vestit dintre genovezi era Giovanni Giustiniani Longo, care a sosit la Constantinopol, ca voluntar, în ianuarie 1453, aducând cu el o companie de 700 de luptători. Era un oștean profesionist cu experiență și renumit pentru priceperea sa la asedii. Împăratul i-a încredințat comanda generală a apărării zidurilor dinspre țărm.

Oastea bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari străini. Zidurile Constantinopolului aveau pe atunci o lungime totală de peste 20 km - cel mai puternic complex de ziduri de apărare din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai numeroși. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.

Sultanul Mehmed plănuia să atace zidurile lui Teodosie al II-lea, un sistem de ziduri și șanțuri care apărau latura apuseană a cetății, singura care nu era înconjurată de ape. Oastea sa și-a așezat tabăra în fața cetății în ziua de luni, după Paști, pe 2 aprilie 1453. Se știe că otomanii puteau turna tunuri de mărime mijlocie, acestea fiind totuși mai mici decât cele pe care aveau de gând să le folosească acum. Un rol important în artileria otomană l-a avut un anume Orban, un creștin din Transilvania, mare meșter în turnarea de tunuri. Angajat de către Mehmed, el a construit un tun lung de 9 metri și suficient de mare pentru ca un om să poată intra pe gura lui. Acest tun enorm a lovit zidurile Constantinopolului vreme de câteva săptămâni, neputând însă să le străpungă, din cauza impreciziei sale și a timpului foarte mare necesar pentru reîncărcare, bizantinii reușind între timp să repare mare parte din stricăciuni. Flota lui Mehmed nu putea să intre în golful Cornul de Aur din cauza barajului construit de bizantini la intrare. Otomanii au construit însă un drum acoperit cu bușteni unși cu vaselină, peste care au tras corăbiile, aducându-le astfel în interiorul Cornului de Aur. Această mutare a oprit corăbiile genoveze care aduceau ajutoare în cetate și i-a demoralizat pe bizantini. Mai mult, aceștia trebuiau acum să se împartă în două locuri pentru apărare, slăbind astfel apărarea de la zidurile lui Theodosius.

Turcii au lansat mai multe atacuri frontale asupra zidului, dar au fost respinși cu pierderi grele. De la jumătatea lunii și până pe 25 mai, otomanii au încercat să străpungă zidurile, construind tuneluri subterane în încercarea de a le surpa. Mulți dintre lucrători erau sârbi, trimiși de către voievodul sârb, vasal al turcilor. Bizantinii au construit însă contra-tuneluri, permițând astfel oștenilor bizantini să între în tuneluri și să-i ucidă pe săpătorii turci. Bizantinii au dat peste primul tunel al atacatorilor în noaptea de 16 mai. Pe 21, 23 și 25 mai au găsit apoi celelalte tuneluri, pe care le-au distrus. Pe 23 mai au prins două căpetenii otomane, de la care au aflat poziția tuturor tunelurilor săpate de otomani.

Mehmed s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut uriaș, imposibil de plătit de către bizantini. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, știind că bizantinii vor fi istoviți înainte ca el să rămână fără trupe.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o proorocire despre căderea cetății. După patru zile, întreagă cetate a fost acoperită de o ceață groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceața s-a ridicat, „flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia și lumini se puteau vedea în zare, mult dincolo de tabără turcilor”. Acest semn a fost interpretat ca plecarea Duhului Sfânt pleacă din biserica Sfintei Sofia.

În dimineața zilei de marți, 29 mai 1453, a început asaltul final. Primul val de atacatori, azabii, erau slab antrenați și prost echipați, dar trebuiau să omoare cât mai mulți apărători bizantini. Al doilea val de atacatori, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetății, care fusese parțial dărâmată de tunul lui Orban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al unsprezecelea, și erau mai slabe. Cruciații din 1204 pe aici intraseră în cetate. Tot pe aici au reușit acum să între și otomanii, dar au fost imediat respinși. Bizantinii au reușit să țină piept și unui al treilea val de atac, al ienicerilor, dar căpetenia genoveză Giovanni Giustiniani, care comanda oștile de pe uscat, a fost grav rănit în luptă, iar ieșirea lui de pe câmpul de bătaie a stârnit panică în rândul apărătorilor.

Unii istorici afirmă că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar otomanii au descoperit repede această greșeală, profitând de ea pentru a pătrunde în cetate, de această dată fără a mai putea fi respinși. Împăratul Constantin însuși a condus ultimele lupte de apărare. Aruncându-și mantia imperială purpurie, și-a condus în luptă oamenii, murind împreună cu aceștia în luptele de pe străzile orașului. El a fost al 138-lea împărat roman (pornind de la Octavian Augustus) și ultimul.

Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale și îndreptându-se cu toții spre piața Augusteum din fața Sfintei Sofia, ale cărei porți de bronz erau ferecate de mulțimea creștinilor închiși înăuntru, la o ultima Sfântă Liturghie de implorare a milei cerești. După ce porțile au fost sparte, năvălitorii au ucis bărbații și au separat femeile și copiii, pentru a-i vinde pe piața de sclavi. Deși Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prade orașul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor clădiri locale și a oprit activitățile de jaf după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fuseseră jefuiți, înrobiți, sau chiar uciși.

Cinstirea ca sfânt

Creștinii ortodocși și cei greco-catolici îl consideră pe Constantin al XI-lea sfânt, deși el nu a fost niciodată recunoscut oficial ca atare. Unul dintre motivele pentru acest lucru a fost faptul că, în secolele de stăpânire ale Imperiului Otoman, orice efort din partea Bisericii Ortodoxe de a-l proclama oficial pe Constantin al XI-lea ca sfânt ar fi fost văzut ca un act de rebeliune, deci ar fi fost o hotărâre nerecomandată.

După războiul de independență al Greciei (1821-1831), când Biserica Ortodoxă Greacă a avut din nou libertatea de a acționa, s-a considerat că un act oficial de glorificare ar fi fost inutil, ținând cont de venerarea lui îndelungată ca sfânt și martir, în special ca martir al neamului (ethnomartyr, grec. Eθνομάρτυρας).

Totuși, ridicarea statuii lui „Sfântul Constantin al XI-lea, martir al neamului” în piața din fața Catedralei Mitropolitane din Atena, cu binecuvântarea oficială a autorităților Bisericii, apare ca fiind un act semi-oficial de recunoaștere ca sfânt. Prăznuirea lui se face pe 29 mai.

Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse indică drept zi pentru pomenirea împăratului Constantin al XI-lea 29 mai și 30 mai. Mențiunea de la 30 mai este după cum urmează: „În această zi vom comemora martiriul drept-credinciosului împărat Constantin sub nelegiuitul împărat turc, care el însuși a devenit domnitor după aceea”. Mențiunea de la 29 mai citează mai simplu: „Împăratul Constantin, care a pătimit sub turci”.

Surse

• Constantine XI
• Constantine XI Palaiologos
• Wikipedia.ro - Căderea Constantinopolului
• Pr. Prof. Dr. Emanoil Babus - Aspecte ale istoriei și spiritualității Bizanțului
• Donald M. Nicol, The Immortal Emperor, Cambridge University Press, 1992. ISBN 0 521 41456 3

A se vedea și

• Căderea Constantinopolului
• Listă a Împăraților Romani de Răsărit

Legături externe

• A Special Note Concerning the Status of Blessed Constantine XI. The Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise.
• Great Martyr and Emperor Constantine XI. The Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise.

Casetă de succesiune: Constantin al XI-lea Paleologul
Precedat de: Ioan al VIII-lea	Împărat Roman (Bizantin) 1448-1453	Urmat de: -