Petru Rareș

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Petru Rareș.
Frescă de la Mănăstirea Moldovița.

Petru Rareș - bust din incinta Mănăstirii Moldovița

Petru Rareș (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost Domn al Moldovei de două ori, prima dată între 1527-1538, iar a doua oară între 1541-1546. Fiu natural al lui Ștefan cel Mare, i-a succedat la tron lui Ștefăniță-Vodă (nepot al lui Ștefan cel Mare și fiu al lui Bogdan al III-lea). Petru Rareș a urmat în linii mari politica internă și externă stabilită de tatăl său, având și o parte din calitățile acestuia - ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic - dar, fire mai aventuroasă, a făcut și erori, mai ales în politica externă.
Continuând tradiția înaintașilor săi, a fost și un important ctitor de mănăstiri și biserici.

Viața

Origini

Sursele principale care descriu originea lui Petru Rareș sunt Letopisețul lui Grigore Ureche, O samă de cuvinte a lui Ion Neculce și Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir; în toate acestea se afirmă că era un fiu natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume „Răreșoaia” și că în tinerețe se ocupa cu „măjeritul” (comerțul cu pește). Există și ipoteza că ar fi făcut parte din familia Cernat, boieri din Țara de Jos, proprietari ai întinsei moșii ce cuprindea lacul Brateș de lângă Galați, din care ulterior Petru Rareș va face danii de pescării unor mănăstiri. O altă ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca. Prin ctitoriile sale de la Baia, Hârlău și Voronețul legat de familia Bârlă, Petru Rareș s-a vădit și el legat de aceste locuri ale eventualei sale familii dinspre mamă. Cert este că ambele ipoteze, care de fapt, nu sunt antagonice, conduc la părerea că mama lui Petru Rareș aparținea unui neam de boieri și nu era doar o simplă nevastă de târgoveț, așa cum se afirmă în legendele mai vechi.

Prima domnie

Petru Rareș a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi, al târgoveților și al răzeșilor (țărănii liberi), dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, așa cum scria cronicarul Grigore Ureche: „aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”. Fapt este că în ianuarie 1527, „boierii și țara”, după detalierea lui Grigore Ureche, în care rolul elegibil efectiv îl aveau dregătorii din sfatul domnesc, ținând seama de dorința domnului defunct și luând în considerare dovezile care arătau că „ieste de osul lui Ștefan vodă”, l-au ales domn al Moldovei pe Petru Rareș. A urmat „ridicarea” sa ca domn, adică ungerea (miruirea) și încoronarea sa, ceremonia având loc la 20 ianuarie 1527, în cetatea de scaun a Sucevei.

Pe plan intern, la începutul domniei Petru Rareș a avut o atitudine conciliantă față de boierii pribegi din motive politice, permițând revenirea unora dintre aceștia în țară. Pe plan extern, în primii ani a întreținut relații bune atât cu Polonia, cu care a încheiat în 1527 un tratat de alianță ce prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac turcesc, precum și o convenție comercială, cât și cu Ungaria, păstrând astfel domeniile din Transilvania pe care le deținuse și Ștefan cel Mare. De asemenea, a stabilit raporturi de prietenie și cu Țara Românească, căsătorindu-și una dintre fiice, Ana, cu voievodul Vlad „Înecatul”.

Între timp, în Transilvania se petreceau evenimente importante care nu puteau să-l lase indiferent pe voievodul Moldovei. După dezastrul suferit în bătălia de la Mohaci, coroana regatului Ungariei (partea ce mai rămăsese necucerită încă de Imperiul Otoman) era disputată de Ioan Zapolia, voievodul Transilvaniei, supus turcilor, și de Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul. Petru Rareș socoti că ar fi momentul potrivit pentru a interveni în Transilvania sfâșiată de luptele dintre cei doi pretendenți la tron, pentru a-și consolida stăpânirea domeniilor moștenite de la Ștefan cel Mare (Ciceiul și Cetatea de Baltă) și chiar a extinde aceste posesiuni. În vara anului 1529, el pătrunde cu oștile sale în Ardeal și asediază cetatea Bistrița (aceasta și celelalte cetăți săsești, îndeosebi Sibiul și Brașovul, trecuseră de partea lui Ferdinand). La 21 octombrie 1529 Petru Rareș obține o strălucită victorie, la Feldioara, asupra oștii lui Ferdinand de Habsburg, capturând printre altele și 50 de tunuri mari „de spijă” (fontă). După aceasta, le impune brașovenilor o contribuție de război de 4000 de florini (sumă foarte mare pentru acea epocă) și supune definitiv și cetatea Bistrița. Ioan Zapolia și-a dat seama că această campanie a lui Petru Rareș în Ardeal urmărea extinderea posesiunilor acestuia și nu sprijinul pe care credea că îl obținuse de la voievodul modovean pentru a ocupa tronul Ungariei. În consecință, îl somează pe Rareș să părăsească Transilvania, amenințându-l cu represalii din partea aliaților săi, turcii. Petru Rareș a fost nevoit astfel să se retragă din Ardeal, dar cu o pradă de război consistentă.

Nemulțumit de faptul că Polonia nu dorea să se situeze pe o poziție antiotomană și dornic de a întări poziția Moldovei în zona est-europeană, Petru Rareș a ocupat Pocuția la sfârșitul anului 1530. Problema Pocuției (ținut cu o întindere de circa 8.000 km pătrați, situat la nord de Moldova și populat de ucraineni dar și de moldoveni) apăruse încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când voievodul Petru Mușat (1375-1391) îl împrumutase pe regele Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei cu 3.000 ruble de argint (o sumă foarte mare pentru acea perioadă, echivalând pe atunci cu 52 kg de aur sau 538 kg de argint fin), regele polon punând ca zălog cetatea Halici și întreaga Pocuție. Ținutul Pocuției a fost disputat ulterior între cele două state, deoarece suma împrumutată de coroana poloneză nu a fost niciodată returnată în întregime. Deși inițial Petru Rareș a obținut câteva victorii și ocupase aproape în întregime Pocuția, în final a fost învins în bătălia de la Obertin (22 august 1531) de către oastea poloneză condusă de hatmanul Jan Tarnowski.

Prin politica sa independentă, Petru Rareș își atrase însă mânia turcilor, la acea dată în plină expansiune spre centrul Europei. Trei fapte au cântărit mult în hotărârea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566) de a-l detrona pe voievodul moldovean: plângerile regelui Sigismund I al Poloniei referitoare la conflictul din Pocuția (plângeri însoțite și de amenințarea voalată de invadare a Moldovei, lucru pe care turcii voiau să-l evite cu orice preț), rolul jucat de Petru Rareș în prinderea și executarea în Transilvania a lui Aloisio Gritti (trimisul special al sultanului și favorit al marelui vizir Ibrahim Pașa) și pârile unor boieri modoveni nemulțumiți de Petru Vodă. În 1538 a început campania otomană împotriva lui Petru Rareș, denumită oficial în documentele turcești Gazây-i Kara Boğdan („războiul sfânt pentru Moldova”), campanie condusă de însuși sultanul Soliman I Magnificul. Odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august 1538, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creștin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să vină în fața lui și să presteze personal omagiul de credință. Deși sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru Rareș a refuzat cererea sultanului și a decis să opună rezistență. Oastea turcească (care număra circa 200.000 de oameni, printre care și 3.000 de oșteni din Țara Românească, trimiși de Radu Paisie) a înaintat în Moldova, făcând joncțiunea cu tătarii conduși de hanul Sahib Ghiray la 9 septembrie, în apropriere de Iași. Petru s-a pregătit de luptă alegându-și o poziție strategică între dealurile împădurite de la Dracșani, lângă Botoșani. Bătălia decisivă nu a mai avut însă loc, deoarece marii boieri, temători în fața formidabilei forțe otomane, l-au trădat pe voievod. Imediat după primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, și cu logofătul Trotușanu, „lei sălbateci și lupi încruntați”, după cum îi numea Grigore Ureche în cronica sa, l-au părăsit pe domn și s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuți din apropierea Sucevei. În această situație, Petru Rareș este nevoit să fugă în Transilvania, ajungând în cetatea Ciceului, feuda sa transilvană, la 27 septembrie 1538.

Petru Rareș a trecut prin grele încercări până când a reușit să ajungă în spguranță la Ciceu. Într-un hrisov datat în 1546, din timpul celei de-a doua domnii, el spunea: „Atunci am văzut că nu voi putea să le stau împotrivă [oștilor sultanului Soliman] și, lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița sfintelor icoane și mult am plâns, la fel și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi, și am dat făgăduință... că de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelie voi înnoi sfânta mănăstire..., iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu dând laude, făcând denie pentru mine și dându-le sărutare am zis: părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați. Și m-am despărțit de dânșii și m-am dus prin locuri pustii și... biruind am luat iarăși scaunul meu și mi-am adus aminte de făgăduiala mea”. Scăpând ca prin minune de urmăritorii săi, care încercuiseră mănăstirea, a rătăcit șase zile prin munți flămând și trudit. Ajungând în locuri neprielnice, a lăsat calul, dar a întâlnit niște pescari secui, de care s-a temut la început. Aceștia însă l-au scos în pace în Ardeal, Petru ajungând astfel în cetatea Ciceului.

În acest timp sultanul Soliman Magnificul a ocupat întreaga Moldovă și l-a numit ca domn pe Ștefan Lăcustă, sporind considerabil dependența țării față de Înalta Poartă: pentru prima dată în istoria Moldovei domnul era impus printr-o decizie unilaterală a sultanului, iar condițiile păcii nu erau incluse într-un tratat, ca până atunci, ci într-un act al sultanului (berat), act care marca supunerea efectivă a Moldovei față de Imperiul Otoman. Actul respectiv mai prevedea dublarea tributului (care ajungea la 30.000 de galbeni) și cedarea unui ținut de pe malul drept al Nistrului (Tighina, împreună cu 18 sate din jurul acesteia), unde turcii au înființat raiaua Bender (existentă până în secolul al XIX-lea, cu un rol important în menținerea controlului turcesc în această zonă).

A doua domnie

Mănăstirea Bistrița

Șederea lui Petru Rareș la Ciceu nu a fost în realitate cea a unui biet pribeag, ci a unui adevărat voievod. Petru Rareș avea dreptul de justiție și de deplasare liberă în Ardeal (surse documentare confirmă că la 25 ianuarie 1539 se afla la Turda) iar cetatea Bistrița îi plătea dare. Avea relații diplomatice cu regele Sigismund I al Poloniei (noiembrie 1538) și cu împăratul Carol Quintul, care la 7 noiembrie 1538 trimite la el pe arhiepiscopul de Lund, ba chiar și cu unii boieri partizani ai săi din Moldova. În cele din urmă el s-a convins că nu va putea redobândi domnia Moldovei cu ajutorul lui loan Zapolya, Ferdinand I de Habsburg sau Sigismund I, pentru că sultanul Soliman Magnificul controla cu autoritate situația din Moldova. „Ștefan Lăcustă nu reprezintă nimic. Sultanul stăpânește Moldova", se spunea la Viena în februarie 1539. La începutul anului 1540, Petru Rareș a plecat din Ciceu, după ce obținuse porunca (hochim) sultanului de liberă trecere, la 25 ianuarie 1540 și a ajuns la Constantinopol spre sfârșitul lui februarie 1540.

Petru Rareș și-a recăpătăt tronul în 1541, contra unor mari sume de bani plătite turcilor și a promisiunii că va respecta condițiile impuse lui Ștefan Lăcustă în 1538. Demersurile sale au primit un sprijin, indirect, în contextul uciderii lui Ștefan Lăcustă (1540) de către boieri și a înălțării în domnie a lui Alexandru Cornea, fără înștiințarea sultanului.

Mănăstirea Moldovița, ctitorie a lui Petru Rareș

A doua domnie a lui Petru Rareș a fost mai liniștită decât prima, fără evenimente militare semnificative, voievodul fiind nevoit să respecte puterea otomană, aflată în acea perioadă la apogeul său. În acest timp a ctitorit mănăstirile Probota (unde se află și în prezent mormântul său) și Rașca, a refăcut mănăstirile Moldovița și Bistrița și a făcut importante donații mănăstirilor de la Muntele Athos. Voievodul, cu totul schimbat după încercările prin care trecuse în perioada 1538-1540, și dovedind multă abilitate diplomatică, a căutat să nu mai fie confruntat ce doi inamici în același timp, inaugurând o nouă politică externă: a păstrat pe față relații prietenești cu sultanul, protectorul și suzeranul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice acțiune antiotomană ce părea să aibă sorți de izbândă (cum a fost cea a principilor germani, sub conducerea markgrafului Ioachim al II-lea de Brandenburg, pentru eliberarea Budei, din toamna anului 1542.

Sfârșitul

Petru Rareș a murit la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții (după cum relatează cronicarii).

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

Descendenți

Petru Rareș a fost căsătorit cu Maria, fiica boierului Cernat, iar după moartea acesteia (1529) s-a recăsătorit cu Elena Brancovici, descendentă a despoților sârbi. A avut 12 copii, printre care Ana, căsătorită cu Vlad Înecatul (Domn al Țării Românești între 1530-1532), Maria, căsătorită cu logofătul Ioan Movilă (mama viitorilor domni Ieremia și Simion Movilă), Chiajna, căsătorită cu Mircea Ciobanul (Domn al Țării Românești între 1545 - 1554), Iliaș (care l-a urmat pe tronul Moldovei între 1546-1551), Ștefan (domn al Moldovei, mai 1551 - septembrie 1552), Iancu Sasul, Constantin și Ruxandra, căsătorită cu Alexandru Lăpușneanu (domn al Moldovei de două ori, 1552-1561 și 1564-1568).

Ctitor de sfinte lăcașuri

Continuând tradiția tatălui său, Ștefan cel Mare, Petru Rareș a fost un important ctitor de mănăstiri și biserici. Ajutat și de soția sa, Elena Doamna, a ridicat mai multe biserici și mănăstiri, cele mai importante dintre acestea fiind Mănăstirea Probota (1530, unde se află și mormântul său), Mănăstirea Rașca, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău și Biserica Sfântul Dumitru din Suceava. De asemenea, a refăcut Mănăstirea Moldovița (1537), Mănăstirea Bistrița, Mănăstirea Humor (1535) și Mănăstirea Caracalu de la Muntele Athos.

Bibliografie

• Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1.
• Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. IV, pp. 226-265.

Casetă de succesiune: Petru Rareș
Precedat de: Ștefăniță	Domn al Moldovei 1527 - 1538	Urmat de: Ștefan Lăcustă
Precedat de: Alexandru Cornea	Domn al Moldovei 1541 - 1546	Urmat de: Iliaș Rareș