Imperiul Bizantin

Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin (în greacă: Βασιλεία τῶν Ρωμαίων - Basileía tōn Rōmaíōn; în latină: Imperium Romanorum) este termenul folosit în mod convențional pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Sintagma Imperiul Bizantin a apărut începând cu scrierile istoricilor moderni, desemnând Imperiul Roman de limbă greacă din Evul Mediu.

Originea denumirii „Imperiul Bizantin”

După ce Constantin cel Mare a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a Bizanţului (grec. Byzantion) pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul Nova Roma (Noua Romă) pe 11 mai 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică „Oraşul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic, încheindu-şi istoria ca un stat greco-ortodox.

Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman şi obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanţ”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenţie, întrucât majoritatea populaţiei din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariţia limbilor populaţiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).

Etapele istorice ale Imperiului Roman de Răsărit

De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărţit în Pars Orientis şi Pars Occidentis, împărţire care a durat până la reunificarea reuşită de Constantin cel Mare.

Deşi la moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărţit între fiii lui, Constanţiu al II-lea (cel mai capabil dintre aceştia) devine în 353 împărat al întregului Imperiu Roman.

Împărţire definitivă a Imperiului Roman a avut loc în anul 395, când, la moartea lui Teodosie cel Mare imperiul a fost divizat între fiii acestuia: Arcadie a luat Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.

Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forţat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit Zeno ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârşitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă magister militum şi înființează un stat independent în Italia.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550 (în verde - cuceririle pe durata domniei lui Iustinian).

În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perşii, slavii și avarii. În timpul împăratului Iustinian cel Mare armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie şi Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.

Urmașii lui Iustinian au trebuit să facă față atacurilor noilor valuri de popoare migratoare. Astfel, lombarzii (sau longobarzii) au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică, iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost însă învinși în 627 și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de către împăratul Heraclie. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-a luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit aprope toate provinciile sudice bizantine, Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa fiind încorporate definitiv în posesiunile musulmane. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, şi cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, sub stăpânirea bizantină rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene.

..........

La 29 mai 1453 Constantinopolul era cucerit de către forţele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut.

Viaţa spirituală în Imperiul Bizantin

Religia

Imperiul Bizantin a avut o influență majoră asupra creștinismului ortodox.

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului. De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

This was embodied in the Byzantine version of Christianity, which spread Orthodoxy and eventually led to the creation of the "Byzantine commonwealth" (a term coined by 20th-century historians) throughout Eastern Europe. Early Byzantine missionary work spread Orthodox Christianity to various Slavic peoples, where it still is a predominant religion. Such modern-day countries are Bulgaria, the Former Yugoslav Republic of Macedonia, Montenegro, Russia, Serbia, Romania, and Ukraine; of course, it has also remained the official religion of the Greeks via the uninterrupted continuity of the Biserica Greciei. Less well known is the influence of the Byzantine religious sensibility on the millions of Christians in Ethiopia, the Coptic Christians of Egypt, and the Christians of Armenia, though they all belong to the Oriental Orthodox (as opposed to the Byzantine Eastern Orthodox) faith.

Robert Byron, one of the first 20th century Philhellenes, argued that the greatness of Byzantium lay in what he described as "the Triple Fusion": that of a Roman body, a Greek mind and an oriental, mystical soul.

Artele, arhitectura, literatura

Byzantine Art and Byzantine Architecture were largely based around the Christian story and its heralds, and the importance of icons in Orthodox society. In terms of architecture, Byzantines emphasized the Dome, the arch and the Grecian cross lay out. It is evidenced today in countless examples of old Byzantine Churches with their traditional mosaics depicting Saints and figures from the Bible. Its impact was such that it spawned a Neo-Byzantine architectural revival in later years. Byzantine Art was also important in this respect, its impact on Orthodoxy can be witnessed across southeast Europe, Russia, the Holy Land and parts of the Middle East, but also in those areas of Turkey where it was allowed to survive.

The finest Byzantine literary works were Hymns and devotionals. The other area where the Byzantines excelled was in practical writing. While rarely works of genius, a series of competent, diligent writers, both male and female, produced many works of practical value in the fields of public administration, military affairs, and the practical sciences. The early theological work of the Byzantines was important in the development of western thought. Historiography influenced later Russian chroniclers.

Most of the writing was in classical Greek. Vernacular literature developed much more slowly than in the west. There was little fiction, the best-known work being the epic poem Digenis Acritas, written in something approaching the vernacular. Much of the writing of the day was history, theology, biography, and hagiography. Many letters have survived, some work-a-day correspondence, a few minor masterpieces, as well as a few large encyclopedic works, such as the huge Suda. Perhaps the Byzantine empire's greatest contribution to literature was their careful preservation of the best works of the ancient world, as well as compilations of works on certain subjects, with certain revisions, most specifically in the fields of medicine and history.

Surse

• Wikipedia.ro - Imperiul Roman de Răsărit
• Byzantine Empire on Wikipedia

Legături externe

• 12 Byzantine Rulers: The History of The Byzantine Empire (podcast) - "This history lecture podcast covers the little known Byzantine Empire through the study of twelve of its greatest rulers."
• Dumbarton Oaks Byzantine Studies Page - "Dumbarton Oaks is the main center in America for Byzantine studies."