Perihoreză

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Perihoreza (gr. περιχώρησις de la gr. περιχωρέω — perihoreo = a se mișca încoace și încolo, unul spre altul, împreună-petrecere, interpenetrare; lat. circumincessio) este un termen teologic care descrie relația dintre Persoanele Sfintei Treimi. Această relație este o unire consubstanțială într-o continuă mișcare de iubire și întrepătrundere a Ipostasurilor treimice.

Utilizare hristologică și trinitară

În teologia dogmatică termenul este folosit de unii Sfinți Părinți începând cu secolul al IV-lea. Deși termenul „perihoreză” pare să apară pentru prima dată la sfântul Maxim Mărturisitorul[1] (+ 662), verbul perihoreo apare deja la sfântul Grigorie de Nazianz (+ 389/390), pentru a descrie relația între firea divină și firea umană în persoana Domnului Iisus Hristos, cum a făcut-o mai târziu și sfântul Ioan Damaschin (+ 749), extinzând apoi termenul la relația de interpenetrare dintre Persoanele Sfintei Treimi. Vorbind în Dogmatica sa despre dogma Sfintei Treimi și dogma hristologică, Sf. Ioan Damaschin teologhisește că Hristos are două firi: dumnezeiască și omenească; ele se unesc fără să se amestece, sunt separate fără să se despartă. Firea dumnezeiască și cea omenească se unesc în Persoana Cuvântului prin întrepătrundere — perihoreză —, care exprimă și dualitatea firilor și unitatea Persoanei, cu păstrarea neștirbită a caracterelor fiecărei firi.

„Căci însuși ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul a devenit ipostasul trupului, și, potrivit cu aceasta, Cuvântul S-a făcut trup, fără să se schimbe Cuvântul, trupul S-a făcut Cuvânt, fără să se modifice trupul. Iar Dumnezeu S-a făcut om. În Sfânta Treime este unică mișcarea celor trei ipostasuri... aflătoare unul într-altul... nedepărtate și nedespărțite între ele, având o mișcare unul într-altul (perihoreză), neconfundate între ele, în așa fel că nu se amestecă și nu se contopesc... Căci Fiul este în Tatăl și în Duhul și Duhul în Tatăl și în Fiul și Tatăl în Fiul și în Duhul, neproducându-se nici o contopire, amestecare și confundare. Și mișcarea lor este una și aceeași, căci au dogmatizat o singură pornire și o unică mișcare a celor trei ipostasuri“. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I)

Utilizare trinitară

Perihoreza este mișcarea de iubire și întrepătrundere a Ipostasurilor în interiorul vieții treimice. Dumnezeu este unul în ființa Sa și subzistă în Ipostasurile Sale într-o desăvârșită împreună-petrecere. Dumnezeirea nu este însă o fire compusă din trei ipostasuri, ci o singură ființă în trei Ipostasuri desăvârșite. În Dumnezeu există deci o singură ființă, o singură voință și o singură lucrare. Dumnezeirea formează o unitate desăvârșită, dar ea nu se limitează și nu se închide într-o singură persoană. Deși ființează în mod unitar, Dumnezeu are un mod de subzistență treimic. Tatăl, Fiul și Duhul au Persoană proprie, mișcându-Se una către alta, în așa fel încât fiecare Se deschide și Se află în cealaltă, fără contopire, amestecare sau confundare, ci prin posedare reciprocă. Cele trei Ipostasuri există unul în celălalt, într-o stare de mișcare, o mișcare de iubire interioară coerentă, aceasta fiind perihoreza ; astfel încât dumnezeirea ființează unitar, perihoretic, subzistând treimic. De aceea, când spunem «Sfânta Treime» ne gândim la cele trei Ipostasuri care Se află unul în altul și comunică reciproc, Se întâlnesc unul cu altul fără să confunde sau să suprime diferența lor ipostatică.[2]

În «Tomosul» pe care îl prezintă Sinodului din Constantinopol, în 1285, care respinge așa-zisa «unire» impusă de conciliul de la Lyon (1274), Grigorie (Gheorghe de Cipru), patriarhul Constantinopolului, explică purcederea («ekporevsis») Duhului pornind de la monarhia Tatălui, dar insistând asupra reciprocității (perihoresis) dintre Duhul și Fiul. Duhul purcede din Tatăl, dar strălucește și Se manifestă prin Fiul.

«Ei au cunoscut că firea dumnezeiască le are toate acestea prin fire și nu le-a primit din altă parte, ci ea, în care-Și au întocmirea și persistența Ipostasurile, aflătoare unul în altul, împărtășește tot binele făpturilor sale după puterea de primire a fiecăreia. Ei Le-au teologhisit pe acestea nedepărtate și nedespărțite între Ele, având o mișcare unul în altul (perihoreza), neconfundate între Ele, în așa fel că nu Se amestecă și nu Se contopesc, ci Se au unul pe altul. Căci Fiul este în Tatăl și în Duhul și Duhul în Tatăl și în Fiul și Tatăl în Fiul și în Duhul, neproducându-se nicio contopire, amestecare și confundare. Și mișcarea Lor este una și aceeași, căci au dogmatizat o singură pornire și o unică mișcare a celor trei Ipostasuri, ceea ce este cu neputință să se contemple la firea creată» (Ioan Damaschin, Credința ortodoxă, I, XIV, trad. cit., p. 42).

Bibliografie

  • V. Loichiță, Perihoreză și enipostazie în Dogmatică, în «Ortodoxia», X (1958), nr. 1, p. 3-14.

Note

  1. ↑ Maximus Confessor, Disp. c. Pyrrho, MPG 91, 337 CD
  2. ↑ Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Perihoreză”, p. 296-297.

A se vedea și

Surse

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Perihoreză&oldid=55374”