Eparhie etnică
Termenul eparhie etnică, în ceea ce privește structura Bisericii Ortodoxe din emisfera de vest, vine de la un concept al arhiepiscopului Tihon.
Cum imigranții ortodocși au ajuns în America de Nord la cotitura dintre secolele nouăsprezece și douăzeci, aceștia s-au stabilit în comunități compuse din oameni cu identități naționale sau culturale similare. Pe la sfârșitul secolului nouăsprezece, parohiile ce la început erau multi-culturale, s-au împărțit potrivit identităților culturale și lingvistice.
După ce episcopul Tihon (Belavin) a venit să conducă misiunea rusă în 1897, a dezvoltat o activitate de grupare a parohiilor potrivit identităților culturale, lucru exemplificat atunci când el l-a sfințit episcop pe arhimandritul Rafail (Hawaweeny) pentru a conduce comunitatea siro-arabă.
Abordarea Sf. Tihon, potrivit căreia trebuie stabilite „eparhii” separate pentru fiecare grup cultural diferă de cea folosită în Biserica Romano-Catolică, ce constă în contopirea parohiilor culturale într-o organizare comună de eparhii.[1]
Conceptul a urmărit de asemenea sfințirea episcopilor pentru alte grupuri culturale, inclusiv sârbii, albanazii, grecii și alții. Ca urmare a revoluției bolșevice din 1917 și a dezorganizării bisericești care a urmat, conceptul n-a fost pus în practică. În orice caz, după ce Metropolia, care s-a format din membrii misiunii ruse din America de Nord, după Primul Război Mondial, a primit autocefalia din partea Bisericii Rusiei în 1970, un număr de parohii din America de Nord care s-au rupt de conducerea bisericilor mame aflate sub control comunist, au fost acceptate ca eparhii etnice de către autocefala Biserica Ortodoxă din America. Printre acestea se numără parohiile românești, bulgărești și albaneze.