Deoființă
Termenul deoființă (din gr. ὁμοούσιος, homoousios) este un concept teologic care desemnează unitatea de ființă (consubstanțialitatea) dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Termenul a fost introdus de Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) care a condamnat astfel arianismul, erezie care susținea că Fiul este doar o creatură a Tatălui.
Cuprins
Adopția la Sinodul I Ecumenic
Eusebiu de Nicomidia a fost primul care a propus delegaților de la Sinodul I Ecumenic spre analiză un crez arian, care a fost imediat respins. Eusebiu de Cezareea a propus atunci un crez baptismal (de rostit la Botez) originar din Palestina. Acesta este considerat de mulți istoric ca fiind cadrul esențial pentru articularea Crezului de la Niceea. Alții consideră că versiunea adoptată a Crezului își avea originea într-o formulare mai veche a unui Crez pronunțat de un sinod din Antiohia.
Crezul palestinian includea, în descrierea Persoanei lui Hristos, formula, de origine biblică, "Întâi-născut din toată făptura". Această formulare nu apare în Crezul de la Niceea, probabil pentru că, scoasă din contextul în care era integrată în scrisoarea Sfântului Pavel către Coloseni, ar fi putut fi interpretată în sens arian. În locul său a fost introdusă termenul de homoousios, un termen filosofic care semnifica faptul că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă (consubstanţial) cu Tatăl. Termenul "homoousios" înlocuia formula lui Arie, "homiousios" (ὁμοιούσιος') - de fiinţă asemănătoare, în sensul că Iisus ar fi primit o fiinţă asemănătoare cu a Tatălui, iar nu aceeaşi fiinţă.
Termenul a fost folosit, în mod curios, de niceeni, deși el fusese mai înainte utilizat de ereticii sabelieni (și în special de Paul de Samosata) în cursul secolului al III-lea d.Hr., în timpul disputei lor cu Sfântul Dionisie cel Mare. Ca în cazul multor altor termeni filosofici, Sfinţii Părinţi au preluat termenul homoousios și i-au dat un sens nou, ortodox. Conceptul a fost propus pentru prima dată la Niceea de Osius sau poate chiar de Constantin însuși, fiind mai apoi susținut de "un mic grup de teologi îndrăzneți și luminați care au înțeles că nu era suficientă o simplă condamnare a lui Arie, ci era nevoie și de o cristalizare a Tradiției Bisericii prin folosirea unui termen clar" [1].
În afară de formularea de bază a Crezului, au fost formulate și patru anateme explicite la adresa arienilor. Toți episcopii de la Sinod au semnat Crezul, cu excepția a doi dintre ei, Teona de Marmarica și Secundus de Ptolemaida, care au fost ulterior depuși din treaptă de Biserică și exilați de către împărat împreună cu Arie, care a refuzat și el să accepte decretele Sinodului. Schmemann observă, cu privire la cei exilați, că astfel Constantin "confunda iarăși judecata Bisericii cu cea a Cezarului" (p. 79), făcând probabil aluzie la nefericita folosire de către împărat a puterii civile atunci când a ales să îi persecute pe donatiști.
Relația cu termenii arieni
Împotriva termenului deoființă cu Tatăl (ὁμοούσιος τῳ πατρί), ereticii arieni au propus câteva formule alternative:
- arienii moderați sau "semiarienii" au propus formula "de ființă asemănătoare cu Tatăl" (homiousios - ὁμοιούσιος τῳ πατρί), în sensul că Iisus ar fi primit o fiinţă asemănătoare Tatălui şi nicidecum aceeaşi fiinţă. Semiarienii mai erau numiți și "omiusieni" datorită acestei formule.
- arienii extremiști foloseau formula conform căreia Fiul "seamănă" cu Tatăl (homoios - ὅμοιος), de unde și denumirea acestora de "omieni". Această expresie declara practic că Fiul se aseamănă "în genere" cu Tatăl, fiind o îndepărtare chiar și de la formula "de ființă asemănătoare".
- arienii cei mai riguroși au adoptat un termen și mai extrem, zicând că Fiul este "cu totul neasemenea" cu Tatăl (anomoios - ἀνόμοιος), de unde și denumirea acestora de "anomei".
- "Este imposibil ca Dumnezeul universului să nu coexiste din veşnicie împreună cu chipul Său, care străluceşte atemporal, şi să nu aibă legătura cu El nu numai dincolo de timp, dar şi de toate veacurile. Căci pentru aceea, într-adevăr, se spune că este strălucire, ca să ne facă să înţelegem această legătură, şi că este pecete a ipostasului ca să ne înveţe deofiinţimea (ὁµοουσίος)" (Sfântul Vasile cel Mare, Contra lui Eunomie, I, 20).
Surse
- http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=76&a=4700
- Sinodul I Ecumenic
- Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, Editura cărților bisericești, Cernica, 1926, pp. 94-107
Note
- ↑ Alexander Schmemann, Historical Road of Eastern Orthodoxy, p. 78