Chiliile
Chiliile erau un loc de o mai mare retragere pentru călugării din Nitria doritori de o asceză mai aspră și de o viață de liniștire, mai isihastă, „deoarece erau construite la o asemenea distanță între ele, încât monahii nici nu se putea vedea cu claritate, nici nu se puteau auzi”[1]. După doi-trei ani în obștile monahale din Nitria, unii monahi se retrăgeau la Chilii pentru a pustnici.
Chiliile au depins inițial de Nitria, iar mai târziu au devenit o așezare monastică de sine stătătoare.
Chiliile (Kellia) se situau la 70 km sud-est de Alexandria, la intrarea în deșertul libian, și la 18–20 km sud de Nitria.
Cu timpul, și la Chilii veneau din ce în ce mai mulți monahi. Deși Paladie, autorul Lavsaiconului, care a trăit la Chilii între anii 390-399, ne informează că pe vremea lui la Chilii trăiau aproximativ 600 de călugări, numărul lor a trebuit să crească semnificativ în următorii ani, deoarece săpăturile arheologice contemporane (începute în 1964 de o echipă franco-belgiană) au scos la iveală un enorm oraș monastic, cu aproximativ 1500 chilii, care se întinde pe mai mult de 40 km2[2].
Printe numele vestite care au trăit la Chilii se mai numără: Evagrie Ponticul - care ajunge în pustia egipteană în 383, stă doi ani la Nitria, apoi se retrage la Chilii până la moarte (399) -, Rufin (în anul 374), sfântul Ioan Casian (în anul 390) și autorii Istoriei monahilor din Egipt (în 394-395).
Întemeierea Chiliilor
Întemeierea Chiliilor este povestită în Patericul egiptean, Pentru avva Antonie, 36
- A mers oarecând avva Antonie la avva Amun în muntele Nitriei și după ce au vorbit unul cu altul, a zis avva Amun către el: „Fiindcă prin rugăciunile tale s-au înmulțit frații și voiesc unii dintr-înșii să-și zidească chilii departe, ca să se liniștească, cât poruncești să fie de departe chiliile ce se zidesc de cele de aici?” Iar el a zis: „Să gustăm la ceasul al nouălea[3] și să ieșim să mergem prin pustie și să cercetăm cu luare aminte locul”. Iar după ce s-au dus prin pustie, până a venit să apună soarele, a zis avva Antonie către el (Amun): „Să facem rugăciune și să punem aici cruce, ca aici să zidească cei ce vor să clădească chilii. Ci cei de acolo când vor veni la aceștia, după ce vor gusta mica lor bucățică de pâine la ceasul al nouălea, așa să vie și cei ce se duc de aici, același lucru făcând, să rămână fără de tulburare, când merg unii la alții”. Și era depărtarea douăsprezece semne (mile)[4].
A se vedea și
- Nitria (așezare monastică)
- Schetia
- Monahism
- Patericul egiptean
Surse
- Antoine Guillaumont, Originile vieții monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului (Traducere de Constantin Jinga), Editura Anastasia, București, 1998, pp.205–227.
- Derwas J. Chitty, Et le désert devint une cité… Une introduction à l’étude du monachisme égyptien et palestinien dans l’Empire chrétien, Abbaye de Bellefontaine, 1979, SO 31 (în mod special paginile 77–78).
Note
- ↑ Patericul Mare, Apoftegmele Părinților pustiei - colecția tematică, Editura Bizantină, București, 2015 (traducere, introducere și note de Pr. Prof. Constantin Coman). Introducere, pp.30-31.
- ↑ Antoine Guillaumont, Originile vieții monahale..., p. 209.
- ↑ Ceasul al nouălea - ora trei după amiaza din zilele noastre.
- ↑ Mile romane. Aproximativ 18 km. „Antonie demonstrează că această distanță este convenabilă: călugării se vor bucura aici de suficientă singurătate; în același timp, se vor putea și vizita reciproc, după prânz – timpul cuvenit, conform tradiției, pentru vizite! – cu frații lor din Nitria: două exigențe în egală măsură de importante pentru călugării din aceste pustiuri, care practicau semi-anahoretismul. Acest echilibru între singurătate și comunitate este, după cum vom vedea, esențial pentru viața monastică de la Kellia.” (Antoine Guillaument, op.cit., p.206).
