Specificul spiritual românesc

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

De la bun început în tot decursul istoriei românești a existat un specific spiritual românesc.

Introducere

Sfântul Sinod în 1937 a spus astfel: „Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din națiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii”.

Astfel, se pune întrebarea: care este „specificul spiritual românesc”?

Conform Pr. Mircea Păcurariu

Sfinții si evlavia poporului

De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: contemplativă, care recomanda retragerea totală de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și cea activă, care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea isihastă a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.

Potrivit tradiției, în secolul al XIV-lea au trăit cuvioșii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen și Silvan de la Neamț, iar în cel următor, Macarie de la Boiștea, Iov sihastrul în apropiere de Râșca, Silvestru, sub muntele Ceahlăului, Agapie, întemeietorul unei sihăstrii devenită mai târziu mănăstirea Agapia ș.a. Secolul al XV-lea cunoaște chiar și câtiva „sfinți” români care — deși necanonizați de Biserică — au fost socotiți ca atare de evlavia populară. Primul a fost însuși Sf. Nicodim de la Tismana († 26 decembrie 1406), trecut în sinaxar pentru prăznuire, în ziua morții sale.

Potrivit tradiției, Sfântul Leontie de la Rădăuți - călugărit sub numele Lavrentie — a întemeiat sihăstria „schitul „Lavra” în satul Laura de azi, în apropiere de Putna), se pare fost o vreme episcop de de Rădăuți, după care s-a retras la sihăstria sa, sub numele de schimnic Lavrentie. Probabil tot în secolul al XV-lea au trăit „sfinții” Vasile de la Moldovița, Iosif de la Bisericani, începătorul „sihăstriei de pe muntele Bisericanilor”.

În a doua jumătate a secolului a trăit, în jurul Putnei și Voronețului, Cuviosul Daniil Sihastrul, unul din duhovnicii și sfătuitorii lui Ștefan cel Mare, amintit și de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, îngropat în pronaosul bisericii de la Voroneț. Tot tradiția spune că ziua lui de prăznuire este la 14 decembrie.

Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea moaștelor unor sfinți în mănăstirile noastre: ale Sfântului Ioan cel Nou, care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de Alexandru cel Bun și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei Filofteia, mutate de la Târnovo la Vidin, iar după 1396 în catedrala mitropolitană de la Argeș, ale Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.

Credincioșii

Viața preoțimii românești de altădată a avut urmări pozitive și asupra vieții duhovnicești a poporului însuși, căci slujitorii Bisericii au însoțit poporul român în întreaga sa istorie, de la începuturi, de când elementul dac s-a contopit cu cel roman, până în zilele noastre.

Atitudinea față de alții

Biserica românească a propovăduit neîncetat un duh de pace, de respect reciproc și de frăție față de cei de alte neamuri și credințe religioase, lucru pe care-l marturisește îndelunga și pașnica conviețuire cu cei de alte neamuri - armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, evrei, polonezi, ruteni, lipoveni, mai târziu turci și tătari - care s-au așezat printre români, firește, într-un număr neînsemnat.

Deși Biserica din Țara Românească și Moldova avea statutul de „Biserică de stat” sau „oficială”, ea nu a prigonit pe nimeni pentru convingerile sale religioase, după cum n-au făcut acest lucru nici autoritățile de stat românești și cu atât mai puțin credincioșii. Ierarhii, preoții și credincioșii români au dovedit nu numai o atitudine de respect, ci chiar de ajutorare frățească față de credincioșii altor culte, așa cum nu întâlnim în nicio altă țară a Europei medievale, în care se cunoșteau alte războaie religioase ori arderea pe rug a „ereticilor și schismaticilor”.

Biserica Ortodoxă Română nu a persecutat niciodată pe credincioșii aparținători altor culte, nu a încercat să facă prozelitism printre ei, nu a lucrat pentru instrăinarea sau „românizarea” celor de alt neam, ci fiecare a fost lăsat în legea lui, adică în credința lui, după o foarte cunoscută expresie populară românească. Multimea lăcașurilor de cult ale naționalităților menționate mai sus, de pe întreg pământul românesc, multe ridicate cu secole în urmă, confirmă această profundă realitate românească.

Dar e tot atât de adevărat că prin strădaniile ierarhilor și preoților români din Transilvania (deși cu puțină învățătură, dar conștienți de misiunea lor în mijlocul poporului), acțiunea prozelitistă catolică, iar mai târziu cea calvină, n-au dus la niciun rezultat, păstrându-se neabătute atât învățătura ortodoxă cât și sufletul și neamul românesc, unitatea de neam cu românii din teritoriile extracarpatice.

Înrâuriri duhovnicești

În privința vieții duhovnicești, credincioșii români au avut în permanență drept pildă de urmat nu numai viața călugărilor „îmbunătățiți” din numeroasele mănăstiri și schituri românești - pe care le cercetau în multe împrejurări - , ci mai ales viața preoților de mir care trăiau în mijlocul lor, duceau același trai, împărtășeau împreună bucuriile și necazurile. Numărul mare de schituri și mănăstiri ridicate din daniile credincioșilor de rând, ca și mulțimea călugărilor și călugărițelor din ele, recrutați din familii de țărani, dar și din cele de preoți și boieri, sunt mărturii grăitoare asupra religiozității profunde a poporului român în veacurile trecute.

Este lucru știut că fiecare sat românesc își are de veacuri biserica sa, ctitorită din jertfele materiale ale enoriașilor, meșterii constructori și adeseori zugravii lor fiind recrutați tot dintre ei, ca și preoții. Veșmintele liturgice erau adeseori lucrate de soțiile preoților ori de alte femei din parohie, iar cărțile cumpărate cu mari jertfe materiale la centrele eparhiale de către preoți și credincioși care făceau uneori câte un drum lung pentru procurarea lor (de multe ori se plătea în natură - animale sau cereale).

În atmosfera vieții patriarhale de acum câteva veacuri, credincioșii fiecărei parohii participau în zilele de duminică și sărbătoare la slujbele din bisericile lor, oficiate de preoți din neamul și satul lor, recomandați de ei înșiși pentru hirotonie. La slujbe, el era ajutat de un cântăreț (numit în Ardeal cantor, iar în unele regiuni dascăl și diac, adică învățător, întrucât se ocupa și de instruirea copiilor din sat) și de un paracliser (crâsnic, făt, pălămar). După liturghie, în biserică sau în curtea ei, în care se afla și cimitirul cu osemintele părinților, moșilor și strămoșilor, preotul cu bătrânii satului discutau diferite probleme de interes obștesc ori aplanau unele neînțelegeri ivite între credincioși.

O influență covârșitoare asupra sufletului românesc au exercitat slujbele bisericești - îndeosebi Sfânta Liturghie, care în anumite zone a început să fie săvârșită în limba poporului încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, la care se adăugau spovedania și împărtășania, cel puțin de două ori pe an, posturile (cele patru mari de peste an și zilele de miercuri și vineri), Cazania în românește, citită după slujbă, dar chiar și producțiile folclorice: colinde, cântece de stea, legende religioase.

Toate acestea au oferit credincioșilor nu numai o învățătură de credință, potrivită cu nevoile și gradul lor de pricepere, ci le-au oferit mai ales norme de viață morală, pilde de aleasă viețuire creștină și de dragoste de pământul strămoșesc și de semeni, note specifice ale spiritualității ortodoxe românești.

Secolul XVII

Situația generală

Viața aleasă a călugărilor români, a preoților de mir și a familiilor lor, slujbele bisericești din duminică și sărbători, cazaniile care se citeau în cadrul lor, spovedaniile, posturile de peste an, hramurile marilor mănăstiri, care atrăgeau mii de închinători - toate au avut o influență covârșitoare asupra vieții duhovnicești a credincioșilor români.

Dar pe lângă acestea, secolul al XVII-lea și începutul celui următor au oferit credincioșilor o seamă de pilde vrednice de urmat. Mitropoliți ca Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Iosif al Timișoarei, Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, dar și atâția „pustnici” sau „sihaștri” trăitori mai ales în sihăstriile din Subcarpații Moldovei și Munteniei, mulți socotiți de credincioși ca „sfinți”, au fost pilde vii de adevărată viață duhovnicească. Sub înrâurirea acestora atâția tineri și tinere, dar și bărbați și femei în vârstă, mai ales văduve, din toate păturile sociale, și-au părăsit familiile, luând „jugul lui Hristos” în mănăstirile sau schiturile existente pe atunci fie pe pământul românesc, fie la Muntele Athos, ori chiar în Țara Sfântă.

Pilda muceniciei

În Țara Românească și Moldova se cunosc în acest timp și câțiva mucenici care și-au jertfit viața pentru Hristos, întocmai ca martirii daco-romani din primele veacuri creștine. De pildă, un tânăr din părțile Olteniei, cu numele Ioan, a fost ucis de turci la Constantinopol, la 12 mai 1662, pentru că nu a vrut să abjure credința creștină și să accepte islamismul. Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților în același an, fiind cunoscut în sinaxare sub numele de Ioan Românul sau „Valahul”. Biserica română a hotărât generalizarea cultului său abia în 1955, fiind prăznuit în fiecare an la 12 mai, ziua muceniciei sale. Tot în 1955, [Sfântul Sinod|Sf. Sinod]] a canonizat pe mitropoliții Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, ca vrednici apărători ai credinței ortodoxe, întrucât au suportat închisoare și au fost înlăturați din scaun pentru convingerile lor ortodoxe și refuzul de a colabora cu calvinii.

La 15 august 1714 domnitorul Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei precum și sfetnicul său Ienache Văcărescu, au fost decapitați la Constantinopol, pentru că au refuzat să abjure credința creștină și să treacă la mahomedanism. O eventuală apostazie a lor ar fi avut urmări negative asupra credincioșilor români, care poate ar fi fost siliți să le urmeze exemplul, lucru ce ar fi zdruncinat din temelii întreaga viață religios-morală a poporului român. Desigur, jertfa lor pentru credința ortodoxă a impresionat adânc pe contemporani, încât numele domnitorului martir a intrat chiar și în cântecele și baladele populare românești. Canonizarea lor oficială, ca și a vrednicului mitropolit Antim Ivireanul, înecat în 1716, sub învinuirea de „necredință față de puternica împărăție otomană”, încă nu s-a făcut, dar este așteptată de credincioșii români.

Concluzie

Întreaga viață a celor menționați aici a fost străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Dumnezeu, de semeni și de țară, de statornicie în dreapta credință. Prin aceasta ei au săvârșit o lucrare de înnoire sau de renaștere duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români. Toți acești mucenici, ca și atâtea mii de călugări, preoți și credincioși cu viață „îmbunătățită”, rămași anonimi, definesc spiritualitatea românească a veacului al XVII-lea.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.