Literatura teologică românească în secolul XIX
Literatura teologică românească în secolul XIX a fost în strânsă legătură cu începutul învățământului teologic românesc și a cunoscut o dezvoltare continuă, astfel că, la începutul secolului XX, unele lucrări teologice românești au ajuns să fie cunoscute și peste hotare. Pe lângă importanta contribuție la educarea poporului din acele vremuri, această literatură a pregătit drumul valoroaselor publicații bisericești de după 1918.
Cuprins
Manuale didactice
Odată cu întemeierea seminariilor teologice, s-a simțit nevoia întocmirii unor manuale didactice corespunzătoare. Așa se face că încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea au apărut câteva manuale pentru elevii seminariști, majoritatea prelucrate după cele grecești, rusești și chiar apusene. Ele au pregătit și calea pentru întocmirea unor lucrări de teologie originale, către sfârșitul aceluiași secol și începutul celui de-al XX-lea.
Moldova
Cum era și firesc, nevoia de manuale s-a simțit mai întâi în Moldova, îndată după înființarea Seminarului de la Socola (1803).
Veniamin Costachi
Primul care și-a pus această problemă a fost însuși întemeietorul școlii, marele mitropolit Veniamin Costachi. Desigur, o parte din traducerile sale au putut fi folosite și ca manuale didactice. Ne gândim la Tălmăcirea celor șapte Taine (Iași 1807), Istoria Vechiului și a Noului Testament (3 vol., 1824), Dreptslăvitoarea învățătură a lui Plafon al Moscovei, tradusă după versiunea greacă a lui D. Corai (1839), Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei (5 vol., 1841—1843).
De asemenea, au putut fi întrebuințate ca manuale și unele traduceri din literatura patristică sau postpatristică și modernă făcute de alții, la îndemnul mitropolitului. De pildă: Tâlcuirea cu amănuntul a pravoslavnicei credințe a lui Ioan Damaschinul (1806), Tâlcuirea la cele patru Evanghelii a lui Teofilact al Ohridei (1805), Arătare sau adunare pe scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinței (cu lucrări ale Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie de la Paros, Teofan Procopovici, Neamț, 1816) și altele.
Primii profesori de la Socola
Primii profesori ai Seminarului de la Socola și-au întocmit anumite cursuri care circulau în manuscris. De pildă, într-un catalog al bibliotecii lui Melchisedec Ștefănescu, fost elev la Socola, sunt menționate câteva manuale prelucrate de iconomul Constantin, unul dintre primii profesori (Istoria sfântă. Istoria bisericească, după Meletie, Teologia dogmatică, după un exemplar de la Blaj, Tipicul, apoi Arheologia biblică, tradusă din nemțește de Vladimir Suhopan, Teologia morală, tradusă tot din nemțește de Suhopan și Damaschin Bojincă).
Filaret Scriban
Primele manuale propriu-zise care au văzut lumina tiparului sunt ale distinsului rector al Seminarului, Filaret Scriban, și ale foștilor săi elevi Melchisedec Ștefănescu și Teoctist Scriban. Manualele lor sunt, în mare parte, traduceri sau prelucrări ale celor rusești, dat fiind faptul că toți trei și-au făcut studiile la Academia duhovnicească din Kiev.
Astfel, arhimandritul, apoi arhiereul, Filaret Scriban a publicat la început câteva traduceri după cei doi mari teologi de neam român care au activat în Rusia: Alexandru Scarlat Sturza, cunoscutul diplomat și apologet al Ortodoxiei, și mitropolitul Petru Movilă. Din primul a tradus lucrarea pastorală intitulată Epistolii sau scrisori despre datoriile sfințitei dregătorii preoțești (sub formă de scrisori, 2 vol., Iași, 1843), iar după Petru Movilă a tradus Mărturisirea ortodoxă (din rusește, Iași 1844, prima ediție în Moldova, apoi în 1864 la Neamț și în 1874 la Iași). Amândouă au putut fi folosite ca manuale de Pastorală și, respectiv, de Catehism (pentru clasele inferioare ale seminarului).
În anii următori, a publicat mai multe manuale didactice propriu-zise, prelucrate sau traduse din rusește: Catehism în scurt (1846, ed. II, 1856, probabil pentru școlile catehetice), Istoria sfîntă pe scurt sau Istoria Bisericii Vechiului Așezământ (1847, apoi 1855 și 1872), Morala creștinească sau teologia morală pe scurt (1855), Sfințita Hermeneutică sau știința de a înțelege și a explica Sfânta Scriptură (1858), Istoria bisericească pe scurt (1858, apoi 1869 și 1874) și Istoria bisericească a românilor pe scurt (1871). În manuscris au rămas de la el manuale de Teologie fundamentală, Dogmatică, Omiletică, Arheologie creștină și altele.
Melchisedec Ștefănescu
O activitate tot așa de rodnică pe tărâmul literaturii didactice a depus și Melchisedec Ștefănescu, în timp ce era profesor la Seminarul teologic de la Socola, apoi rector al celui din Huși.
El a prelucrat sau a tradus manuale pentru aproape toate disciplinele teologice, fiind superioare celor lucrate de Filaret Scriban: Manual de Liturgică, după Ioan Scvorțev (1853, ed. II 1862), Manual de tipic (1854), Teologia dogmatică, după Antonie al Kievului (1855), Scurtă introducere în cursul științelor teologice (1856), Catehismul ortodox, după Filaret al Moscovei (1858), Introducerea în sfințitele cărți ale Vechiului și Noului Testament, prelucrare — în spirit ortodox — din limba franceză (2 vol. 1860), Teologia pastorală, prelucrată după teologi ruși și germani (1862).
În manuscris au rămas de la el manuale de Introducere specială în cărțile Noului Așezământ, Arheologia biblică, Patrologia, Dreptul canonic ș.a.
Teoctist Scriban
În aceeași perioadă, Teoctist Scriban (1825—1890), văr cu Neofit și Filaret, a publicat Sfințita istorie a Noului Testament (1854), prelucrată probabil tot după manuale rusești și Omiletica sau știința despre literatura bisericească (2 vol., Iași 1856—1858), tradusă după cartea fostului său profesor Iacob Amfiteatrov, considerat „părintele Omileticii rusești”.
Neofit Scriban
De la arhimandritul — apoi episcopul de Edesa — Neofit Scriban au rămas două manuale scrise nu numai pentru seminarii, ci și pentru celelalte școli medii din Moldova: Urziri istorice sau curs metodic de istorie — prelucrare din limba franceză — (1851) și Metoda pentru studiul limbii elenice, prelucrare după J. L. Burnouff (2 vol. 1861—1862).
Țara Românească
Și profesorii din Țara Românească manifestau același interes pentru buna pregătire a viitorilor preoți din cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei.
Eufrosin Poteca
Viața
În primul rând trebuie să rețină atenția învățatul arhimandrit Eufrosin Poteca (1786—10 dec. 1858), reprezentant de frunte al iluminismului românesc, deși n-a fost profesor de seminar. După studii strălucite la Academia grecească din București, a ajuns tot acolo profesor de teologie, apoi a trecut ca profesor de geografie și religie la școala românească deschisă de Gheorghe Lazăr la București, în 1818.
În 1820, Eforia școlilor din Muntenia l-a trimis pe tânărul ieromonah Eufrosin (călugărit la Neamț), la studii în Italia, la Pisa, împreună cu alți trei tineri. A studiat acolo mai bine de trei ani, apoi a plecat la Paris, pentru alți doi ani, ocupându-se mai mult cu filozofia. Reîntors în țară, a fost numit profesor de filozofie la școala superioară de la „Sf. Sava” din București (1825—1828 și 1831-1832). Pensionat de la catedră înainte de vreme, în 1832, deoarece era un militant pentru dreptate socială, lui Eufrosin Poteca i s-a încredințat egumenia mănăstirii Gura Motrului, în părțile Mehedinților, unde a rămas până la moarte.
Lucrări
De la Eufrosin au rămas câteva lucrări filozofice, între care Cuvântul la deschiderea cursului de filozofie rostit la 1 octombrie 1825 (tipărit în volumul Cuvinte panegirice și moralnice, București 1826), Filozofia cuvântului și a năravurilor, tradusă după germanul Johann Gottlieb Heineccius (tipărită la Buda în 1829).
A tradus și prelucrat apoi câteva lucrări teologice. De pildă, în 1818 a tipărit, la Buda, traducerea lucrării macedoromânului Dimitrie Darvaris, Mai înainte gătire spre cunoașterea de Dumnezeu prin primirea celor ce sunt, iar în 1832 a tipărit, la București, lucrarea lui Alexandru Scarlat Sturza, Enhirid adecă mânelnic al pravoslavnicului creștin, tradusă din greacă. În 1836 a tipărit la Buzău, pentru trebuințele seminariilor teologice, Sfânta Scriptură pe scurt cuprinsă într-o sută și patru istorii (tradusă din greacă, după teologul german Johann Hübner), urmată de un Mare Catehism pentru seminare, tradus după prelucrarea greacă a Catehismului mitropolitului Platou al Moscovei, făcută de Dimitrie Darvaris. Întreaga lucrare a fost reeditată în 1847, iar Catehismul singur în 1856. În 1845, Dionisie Romano a tipărit o prescurtare a acestui catehism. Însuși Eufrosin a făcut un rezumat al Catehismului (sub numele de Catehismul mărit), publicat abia în 1940.
Câțiva ani mai târziu a tipărit Obiceiurile israeliților și ale creștinilor, scriere culeasă din Sfânta Scriptură și istoria bisericească a abatelui Fleury, tălmăcită din greacă (București, 1845), Cuvintele lui Massillon sau Petit Careme (Buc. 1846) și Vorbirea asupra istoriei universale, tălmăcită din franceză după Bossuet. Se mai adaugă la acestea cuvântările sale, din care a publicat o parte sub titlul Cuvinte panegirice și moralnice (Buc. 1826), lucrarea Istoria mănăstirilor Valahiei (rămasă în manuscris și publicată mai târziu) și o bogată corespondență.
Concluzie
Din cele relatate, se poate constata că Eufrosin Poteca a fost un filozof și pedagog de seamă, care a adus o contribuție reală la formarea filozofiei românești moderne. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru răspândirea învățăturii în mijlocul poporului său și a militat permanent „să se înfăptuiască dreptatea pentru toți fiii acestei țări”, biciuind cu îndrăzneală moravurile politice și nedreptățile sociale din timpul său. În același timp, Eufrosin Poteca a fost și un mare teolog, de la care au rămas lucrări remarcabile, fie traduceri, fie originale, contribuind la promovarea tinerei teologii românești.
Nifon Bălășescu
Un loc de seamă în istoria literaturii didactice ocupă Nicolae (Nifon) Bălășescu (1806—1880), primul profesor al Seminarului din București — apoi la Huși — care a îndeplinit în Țara Românească același rol pe care l-au avut Filaret Scriban și Melchisedec Ștefănescu în Moldova.
Iată principalele sale manuale pentru învățământul teologic: Gramatica română pentru seminarii și clase mai înalte (Sibiu, 1848, ed. II, București, 1850), Isagogica sau introducerea în cărțile Sfintei Scripturi a Vechiului și Noului Testament (Iași, 1854 și București 1858), Epistolele și Evangheliile Duminicilor și ale sărbătorilor de peste tot anul pentru seminarii... (București, 1858, 1861, 1864), Istoria biblică a Testamentului Vechi sau Sfânta Scriptură prescurtată (Iași, 1860) ș.a.
În afară de acestea, câteva manuale au rămas în manuscris: Moralul creștin, Istoria bisericească pe scurt, Retorica bisericească, Psihologia, Arheologia, Geografia biblică și bisericească, Teologia pastorală, Istoria Noului Testament ș.a. A publicat și câteva manuale pentru școlile elementare și gimnazii, un Dicționar latin-român, un Dicționar român-francez și francez-român.
Avea de gând să alcătuiască și o Enciclopedie bisericească sau dicționar-manual biblic, bisericesc-istoric, arheologic și teologic, în 101 fascicole. A început o nouă traducere a Bibliei în limba română, cu litere latine (a tradus Facerea, Ieșirea și Psaltirea). Rezultă deci că Nifon Bâlășescu a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai teologiei românești în perioada ei de formare.
Dionisie Romano
Arhimandritul Dionisie Romano, fost un timp profesor și inspector la Seminarul din București (1843—1848), a alcătuit și câteva manuale pentru seminarii: Prescurtare de Hermeneutică sacră (București, 1851), Prescurtare de geografie sfântă și veche (București 1851), Catehism, tipărit pentru trebuința seminariei din Sfânta mănăstire Neamțul (Neamț, 1856), Principii de retorică și elocvența amvonului (2 vol., Iași, 1859), la care se adaugă manualele pentru învățământul elementar.
Alți autori
De la protopopul Radu Tempea VI, primul director al Seminarului din Râmnic, au rămas câteva manuale în manuscris (Teologia Morală, Geografia, Istoria bisericească).
La acestea, se adaugă manualele lucrate de preotul Ioan, devenit arhimandritul Iosafat Snagoveanul: Istoria Vechiului Testament și Istoria Noului Testament (București, 1839—1840).
În 1845, paharnicul Alexandru Geanoglu-Lesviodacs a tradus din greacă Istoria bisericească pe scurt, a lui Ștefan Comită, care, la rândul ei, era un rezumat al cunoscutei Istoriei bisericești a mitropolitului Meletie al Atenei, completată cu unele informații privitoare la viața bisericească a românilor din Muntenia și Moldova. Câțiva ani mai târziu, Ilie Benescu, profesor la Seminarul din București, fost bursier la Atena, a tipărit Principii de Morală creștină, prelucrare din limba greacă (1855) și apoi Istoria Bisericii creștine de la Hristos până în prezent, tradusă după un manual apusean (1858).
România după 1860
Situație generală
După anul 1860, dar mai ales după 1864, când seminariile teologice au trecut sub egida Ministerului Cultelor și Instrucțiunii, numărul manualelor didactice a fost în scădere. Lucrul este explicabil, căci mulți dintre profesorii din generația veche au fost promovați în ierarhia superioară, iar locul lor a fost ocupat în multe cazuri de profesori laici fără pregătire teologică (sau teologi nehirotoniți), profesorii preoți rămânând doar la disciplinele teologice.
Elevii de la Socola
Câțiva dintre autorii de manuale școlare din această perioadă sunt foști elevi ai lui Filaret Scriban și Melchisedec, de la Socola. De pildă, Inochentie Moisiu (Morala creștină sau Teologia practică, Iași 1869, prelucrat după manualul lui F. Scriban și Compendiu de Teologie pastorală, Huși 1878, prelucrat după al lui Melchisedec), Policarp Popescu, viitor arhiereu (Istoria sacră a Vechiului și Noului Așezământ, Roman, 1871), Ieronim Buțureanu (Manual de Arheologie biblică, Iași, 1878), August Scriban (Teologia morală ortodoxă, Iași, 1885), Moise Pacu (Manual de explicarea învățăturilor moral-evanghelice, mai multe ediții la Ismail și Galați) și alții.
Seminarul de la București
Dintre profesorii Seminarului din București pot fi amintiți: Ioan Ghermanescu, fost bursier la Academia duhovnicească din Petersburg, cu un Manual de istorie bisericească (2 volume, București 1863—1874, cuprinzând Istoria Vechiului Testament, a Noului Testament și Istoria bisericească propriu-zisă, până în secolul al XVIII-lea). Este o traducere din limba rusă, probabil după Filaret Gumilevskoi, arhiepiscopul Cernigovului.
Tot pe-atunci preotul Ioan Constantinescu a publicat un Manual de istoria sfântă a Vechiului și a Noului Testament (2 volume, București, 1873—1874), fostul episcop de Argeș Ghenadie Țeposu și ieromonahul Gabriel Rășcanu, profesor la Seminarul Central, au publicat câte un manual de Liturgică, iar arhimandritul Ghenadie Enăceanu a tradus Patristica lui Filaret al Cernigovului (București, 1878). Profesorul Nicolae Nitzulescu publicase un Compendiu de istoria Bisericii (1873), tradus și prelucrat după teologul protestant Johann H. Kurtz.
Manualele mai târzii
Abia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, pot fi menționate alte câteva manuale didactice pentru seminarii, unele lucrate chiar de profesorii noii Facultăți de Teologie din București. Spre deosebire de cele menționate până acum, în ele se observă mai multă originalitate.
Iată câțiva autori cu titlul manualelor întocmite: preotul Ștefan Călinescu (Lecțiuni de teologie dogmatică, 1896, Liturgica, 1903 și altele), diaconul George Gibescu (Manual de teologie pastorală, 1894 și alte ediții), Dimitrie Boroianu (Istoria Bisericii creștine, 1893), Constantin Chiricescu (Ermeneutica biblică, Arheologia biblică și Introducerea în Vechiul Testament), Ioan Cornoiu (Introducerea în Noul Testament), Vasile Oiaga (Manual de istorie bisericească, 1903), G. Aramă (Curs de omiletică, 1911), arhim. Iuliu Scriban (Ermeneutica biblică, 1911, Curs de Teologie morală, 1915) și alții.
La acestea se adaugă și manualele de religie pentru școlile secundare lucrate de diferiți preoți care funcționau ca profesori de religie (Ștefan Călinescu, Constantin Popescu, Simion Popescu, arhiereul Calist Ialomițeanu și alții).
Cursuri universitare
După întemeierea Facultății de Teologie din București, profesorii ei au avut de întâmpinat lipsa de cursuri universitare.
Cursuri din Rusia
Pentru început, această lipsă a fost remediată, ca și în cazul învățământului seminarial, prin traducerea unor manuale folosite în Academiile teologice din Rusia sau la Facultatea de Teologie din Cernăuți. De pildă, arhimandritul Gherasim Timuș, pe când era profesor la Facultatea de Teologie, a tradus — după o ediție franceză — lucrările mitropolitului Macarie Bulgacov al Moscovei: Introducerea în teologia ortodoxă (1885) și Teologia dogmatică ortodoxă (2 vol., 1886—1887), Silvestru Bălănescu al Hușilor a tradus Dreptul bisericesc al profesorului I. S. Berdnicov de la Universitatea din Kazan (1892) și Teologia dogmatică ortodoxă a episcopului Silvestru de Canev (5 vol., 1896—1906, la ultima ajutat de C. Nazarie, N. Filip, Gherasim Miron, Teodor Ghiga, foști studenți la Kiev). La îndemnul și cu cheltuiala lui Silvestru, preotul Constantin Nazarie a tradus Apologetica lui Nicolae Rojdestvenschi, fost profesor la Academia duhovnicească din Petersburg (2 vol., 1897).
Cursuri din germană
În același timp, au fost traduse în românește, din limba germană, câteva cursuri universitare folosite la Facultatea de Teologie din Cernăuți. De pildă, preotul Vasile Pocitan (mai târziu arhiereul Veniamin) a prelucrat, după marele canonist Constantin (mai târziu Clement) Popovici, un Compendiu de drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe... (București, 1898; tot V. Pocitan a litografiat cursurile profesorului C. Popovici), iar episcopii Athanasie Mironescu și Gherasim Timuș au tradus — din limba germană — cursul de Istorie bisericească universală al profesorului Eusebiu Popovici (2 vol., 1900—1901; mai târziu Athanasie Mironescu a făcut singur o nouă traducere, în 4 vol., 1925—1928).
Cursuri originale
Odată cu creșterea numărului profesorilor de la Facultatea de Teologie din București, cei mai mulți cu studii la Cernăuți sau în Germania, au început să apară și cursuri universitare originale.
Între acestea se numără Catehetica lui Simion Popescu (ed. II, 1892), Morala lui Atanasie Mironescu (1895), Istoria dogmelor Bisericii creștine ortodoxe (1893) și Dreptul bisericesc (2 vol., 1899) ale lui Dimitrie Boroianu, iar mai târziu Tezaurul liturgic (3 vol., 1910—1912) al lui Badea Cireșeanu, o lucrare masivă cu caracter liturgic, cu incursiuni și în alte discipline teologice.
Lucrări teologice
Alexandru Scarlat Sturza
În secolul al XIX-lea au apărut și lucrări teologice propriu-zise, fie traduceri, fie originale. În primul rând trebuie să ne oprim asupra marelui apologet al Ortodoxiei, românul Alexandru Scarlat Sturza (1791—1854), deși n-a trăit în țara sa natală.
Viața
Născut la Iași în familia marelui vornic Scarlat și a soției sale Sultana, fiica domnitorului Constantin Moruzi, Alexandra Sturza a emigrat cu întreaga sa familie în Rusia, în urma păcii de la Iași în 1792. Primind o educație aleasă în familie, a intrat în diplomația rusă, fiind trimis în mai multe misiuni în felurite țări din Europa. Pe lângă activitatea diplomatică, a desfășurat o largă acțiune filantropică și culturală. A păstrat legături și cu Moldova, fiind o vreme președintele Epitropiei Seminarului Veniamin de la Socola. Se păstrează numeroase scrisori ale sale adresate lui Filaret Scriban, pe când era rector al acestui seminar.
Lucrări traduse în română
De la Alexandru Sturza au rămas numeroase lucrări sociologice, istorice, lingvistice, estetice, precum și o serie de lucrări teologice, care îl așează printre marii apologeți ai Ortodoxiei.
Dintre lucrările teologice menționăm Manualul pravoslavnicului creștin pe care l-a tradus și în greaca populară, fiind tipărit la Atena. După ediția greacă a fost tradus și tipărit în românește de Eufrosin Poteca, sub titlul Enhirid adecă mănelnic al pravoslavnicului creștin (București, 1832). Alte lucrări i-au fost traduse de Filaret Scriban: Epistolii sau scrisori despre datoriile sfințitei dregătorii preoțești..., o lucrare de pastorală, în forma unor scrisori adresate de un preot mai vârstnic unui preot tânăr (2 vol., Iași, 1843, tradusă din rusă) și Învățături religioase, morale și istorice (Iași, 1844, trad. din franceză), o lucrare cu caracter dogmatic-apologetic. O altă lucrare i-a fost tradusă — din franceză — de Neofit Scriban: Duplul paralel sau Biserica în fața papității și a reformei veacului XVII, Iași, 1851. Este o lucrare formată din două capitole mari sau „paralele”, primul înfățișând deosebirile dogmatice dintre Biserica ortodoxă și cea catolică, iar al doilea deosebirile dintre Biserica ortodoxă și cea protestantă.
Lucrări traduse în alte limbi
Pe lângă aceste lucrări cunoscute și în tălmăcire românească, de la Alexandru Sturza au mai rămas și alte opere teologice redactate în limbile rusă, greacă și franceză. Dintre acestea amintim: Considerații asupra doctrinei și spiritului Bisericii Ortodoxe (tradusă în românește, numai în 1931), Câteva cuvinte despre filozofia creștină, Schițe despre viața și moartea creștină, Convorbiri despre Sfânta Împărtășanie, Instrucțiuni pentru preoții ce slujesc pe lângă spitale și închisori, Predici la marile praznice ale Bisericii Ortodoxe etc.
Lucrări pentru occident
Pentru a face cunoscute în Apus învățătura și viața Bisericii Ortodoxe, a tradus mai multe lucrări teologice rusești în limba franceză: Cuvântări funebre, omilii și discursuri ale mitropolitului Filaret Drozdov al Moscovei, Culegere de omilii din prima săptămână a marelui post a lui Inochentie Borisov al Moscovei, Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur și o Carte de rugăciuni, iar în greaca populară a tradus Catehismul aceluiași mitropolit Filaret.
Concluzie
Numai din această simplă înșirare de titluri, ne putem convinge că Alexandru Sturza a fost un gânditor și teolog de seamă și o personalitate morală remarcabilă în întreaga Ortodoxie. Numele său se înscrie cu cinste alături de al celorlalți mari cărturari de neam român care au activat o parte a vieții în Rusia: Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătarul și Dimitrie Cantemir, care, prin scrisul lor, au adus o contribuție prețioasă la întărirea Ortodoxiei și la creșterea prestigiului țării lor de origine.
Lucrări istorice
După Veniamin Costachi, Grigorie Dascălul și Alexandru Sturza, preocupările cărturărești ale slujitorilor Bisericii sunt destul de reduse, limitându-se mai mult la manualele didactice de care ne-am ocupat mai sus.
Se observă, în schimb, un interes crescând pentru cercetarea trecutului Bisericii românești. Astfel, după lucrările istorice ale lui Alexandru Geanoglu-Lesviodacs (Istoria bisericească pe scurt, 1845) și Filaret Scriban (Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iași 1871) — care aveau mai mult caracter de manuale școlare — se face trecerea la lucrări speciale, la monografii istorice, multe dintre ele bazate pe un prețios material arhivistic inedit și care — cu unele rezerve, mai pot să fie folosite și azi.
Între reprezentanții noii direcții a cercetărilor istorice pot fi pomeniți episcopii Melchisedec Ștefănescu și Ghenadie Enăceanu, pe profesorul Constantin Erbiceanu (1838—1913), membru activ al Academiei Române, pe arhiereul Narcis Crețulescu (1835—1913) și pe fostul mitropolit primat Atanasie Mironescu.
Omiletică
În ceea ce privește Omiletica, a fost reprezentată prin câteva volume de predici fie originale, fie traduse. Un predicator de seamă, din secolul XIX, a fost arhimandritul Veniamin Catulescu, profesor de religie în București. Câteva cărți de predici au apărut și în secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru. Între acestea, pot fi amintite: 101 cuvântări bisericești pentru duminici, sărbători și alte ocazii (1903) și Semințe pentru ogorul lui Hristos (1915) de Ilie (Ilarie) Teodorescu, Pășune duhovnicească de Evghenie Humulescu Piteșteanul (1912), Predici (2 vol.) de pr. Ioan Mălăescu din Tg. Jiu și alții. Tot în scopuri omiletice, Constantin Chiricescu și Constantin Nazarie au tradus și prelucrat Călăuza predicatorului (1902, un fel de concordanță biblică).
Lucrări originale
Lucrări teologice originale au apărut mai ales către sfârșitul secolului al XIX-lea, după înființarea Facultății de teologie. Profesorii acestora, fie cei din 1881, fie cei din 1884 — cu studii în țară și peste hotare — și-au publicat roadele ostenelilor cărturărești fie în paginile revistei „Biserica Ortodoxă Română”, fie în lucrări aparte, cum au fost manualele universitare pomenite mai sus sau alte lucrări.
De pildă, preotul Simion Popescu, un transilvănean stabilit în București, ca profesor de religie, a publicat mai multe lucrări teologice, care au provocat, în vremea aceea, oarecari discuții: Geneza Evangheliilor (Sibiu, 1880), Pnevma in Nicaeno-Constantinopolitanum. Studiu exegetico-dogmatic (Sibiu, 1881), Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra creștinătății (Sibiu, 1882), Septuaginta și textul evreesc al Testamentului Vechi în Biserica Ortodoxă. Studiu biblic (București, 1908) ș.a. De la Gherasim Timuș a rămas un interesant Dicționar aghiografic (1896), Note și meditații asupra Psalmilor (3 vol. 1896), iar de la Atanasie Mironescu lucrarea Etica evoluționistă și etica creștină (1893).
Un aport deosebit la afirmarea teologiei românești a adus profesorul Ioan Mihălcescu (1874—1914) — care a activat între anii 1904—1939.
Profesorul Nicolae Dobrescu (1875—1914) de la Facultatea de teologie a dat o nouă orientare studiilor de istorie a Bisericii Române, formând un șir de ucenici care i-au continuat strădaniile până în zilele de azi.
Tălmăciri patristice
Pe lângă aceste lucrări originale, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea s-a reluat vechea tradiție a Ortodoxiei românești de a tălmăci în românește scrierile Sfinților Părinți și scriitori bisericești.
Printre cei care au reluat firul, întrerupt o vreme, s-a numărat și mitropolitul primat Iosif Gheorghian cu traducerile Istoriilor bisericești ale lui Eusebiu de Cezareea, Socrate și Sozomen. Câțiva ani mai târziu, arhimandritul Teodosie Atanasiu, viitorul episcop al Romanului, a tradus Comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele Sfântului Apostol Pavel (9 vol., București 1901—1923). Tot acum s-au tipărit Comentariile lui Teofilact al Ohridei la cele 14 epistole pauline, în traducerea mitropolitului Veniamin Costachi (3 vol. 1904—1906).
Din literatura teologică modernă a făcut traduceri același Iosif Gheorghian (Expunerea doctrinei Bisericii creștine ortodoxe și Papalitatea schismatică a lui Vladimir Guettee). La începutul secolului XX, arhimandritul, apoi arhiereul Nicodim Munteanu, viitorul patriarh, a tradus mai multe scrieri — în special predici — din rusă.
Iată dar, că teologia românească din secolul al XIX-lea a fost în plin avânt, pregătind drumul marilor teologi ortodocși români din secolul XX. Nu mai este cazul să ne ocupăm și de numeroasele cărți de slujbă tipărite în această perioadă la București, Râmnic, Buzău, Iași și Neamț, iar din 1882 numai în Tipografia Cărților Bisericești din București și nici de numeroasele lucrări de popularizare a învățăturii creștine, în special catehisme, traduse, prelucrate sau originale.
Ediții integrale ale Bibliei
Vom reține și câteva ediții integrale ale Bibliei: la Petersburg, în 1819 (a apărut sub îngrijirea Societății Biblice rusești cu colaborarea mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, arhiereului Varlaam Cuza și altora), la Buzău (în 1854—1856) ambele după ediția de la Blaj din 1795 și Biblia Sfântului Sinod din 1914, sub mitropolitul primat Conon Arămescu-Donici, pe baza traducerilor mai vechi care au la bază Septuaginta. În 1913 a apărut Mica Biblie, cu părți alese din Sfânta Scriptură, sub îngrijirea episcopului Nicodim Munteanu, arhim. Iuliu Scriban și preotului Pavel Savin. Din Noul Testament au apărut mai multe ediții.
Bucovina
Facultatea de Teologie din Cernăuți
Introducere
O atenție deosebită trebuie acordată profesorilor de la Facultatea de Teologie din Cernăuți, înființată în 1875, care au tipărit lucrări teologice de mare valoare, unele traduse și în limbile altor Biserici Ortodoxe. Toți profesorii erau oameni cu aleasă pregătire cărturărească dobândită la Facultatea din Cernăuți, desăvârșită apoi la Facultățile de Teologie — catolice și protestante — din Apus, în special la Viena.
Lucrările profesorilor
Pot fi amintiți între profesorii ei frații Eusebiu (1838—1922) și Constantin Clement Popovici (1846—1938). Primul a funcționat la catedra de Istorie bisericească aproape o jumătate de veac, fiind ales membru de onoare al Academiei Române. A lăsat cunoscutul curs de Istorie bisericească universală, rostit în nemțește, tradus în românește de Gherasim Timuș și Atanasie Mironescu (2 vol.), apoi numai de cel din urmă (4 vol., 1925—1928). Fratele său a fost profesor de Drept bisericesc o perioadă tot așa de îndelungată. A tipărit Fântânile (izvoarele) și codicii Dreptului bisericesc ortodox (1886), Canoanele apostolice (1896), iar cursul său de Drept bisericesc a rămas numai litografiat. Profesorul de Vechiul Testament Isidor Onciul (1834—1897) a publicat un Manual de Arheologie biblică (1884), Manual de introducere în cărțile Testamentului Vechi (1889), Cartea psalmilor, traducere și comentar (1898), iar o Gramatică ebraică a rămas în manuscris.
De la profesorul Alexie Comoroșan (1842—1881) au rămas două volume de Prelegeri academice din Dogmatica Ortodoxă (Cernăuți 1887—1889), iar de la urmașul său la catedră, Ștefan Saghin (1859—1921 lucrările: Logos la Sfântul Evanghelist Ioan (1896), Dogma întrupare după doctrina Bisericii Ortodoxe (1901), Dogma soteriologică după doctrina Bisericii Ortodoxe (1903) ș.a.
Vasile Găina (1868—1907), teolog de mare valoare cu studii la Viena, Berlin, Bonn și Atena, a publicat multe lucrări de Teologie fundamentală: Universalitatea, ființa și originea religiunii (1898), Teoria revelației (1899), Argumentul cosmologic și fizico-teologic sau teleologic pentru existența lui Dumnezeu (1901), Budism și creștinism (1906) și un Curs de Teologie Fundamentală, în manuscris.
O activitate tot așa de rodnică a desfășurat profesorul de Morală Emilian Voiutschi (1850—1920), cu ale sale Prelegeri academice din Teologia Morală ortodoxă (3 volume, 1906—1908) și câteva lucrări din domeniul Vechiului Testament: Profeția Ioil, traducere și comentariu;; (1882), Proverbele lui Solomon, traducere și comentariu (1901), apoi trei volume de Predici pentru toate duminicile anului bisericesc (1896—1900, în colaborare). Câteva lucrări valoroase de Vechiul Testament a publicat și profesorul agregat Silvestru Octavian Isopescu (1878—1922): Profetul Obadia (1901), Cartea Iov (1904), Profetul Maleahi (1908), Plângerile lui Ieremia (1909), Legile agrare la evrei (1911), la care se adaugă prima traducere românească a Coranului (1912).
La catedra de Omiletică și Catehetică a activat profesorul Ioan Juvenal Ștefanelli, care a tipărit Catehetica Bisericii dreptcredincioase răsăritene (1879—1904), Cateheze (3 volume, 1879—1881), Liturgica (1886), un manual de religie (Învățătură creștinească) etc. Tot la Teologia practică a activat Vasile Mitrofanovici (1831—1888), care a tipărit Omiletica Bisericii răsăritene (1885), iar Pastorala și Liturgica i-au rămas în manuscris. Urmașul său la catedră, Teodor Tarnavschi (1859—1914), i-a prelucrat și tipărit cursul de Liturgică, sub titlul Prelegeri academice despre Liturgica Bisericii Ortodoxe dreptcredincioase răsăritene (1909).
Concluzie
Se observă că aproape toți profesorii Facultății de teologie din Cernăuți și-au publicat prelegerile lor universitare. Toate sunt lucrări de mare valoare științifică și care au fost de un real folos și elevilor lor deveniți profesori la Facultățile de teologie din București, Belgrad și Sofia sau la Institutele teologice din Sibiu, Arad și Caransebeș.
Majoritatea cursurilor universitare erau tipărite spre sfârșitul vieții autorilor, încât ele reprezintă munca lor de o viață întreagă, fiind în permanență îmbunătățite. Din această pricină, cursurile profesorilor de la Facultatea de teologie din Cernăuți mai pot fi folosite (cu oarecari rezerve) până astăzi.
Alte publicații
Pe lângă acești profesori, trebuie pomeniți și alți slujitori ai Bisericii din Bucovina de la care au rămas unele lucrări teologice, istorice sau de alt gen.
Printre ei pot fi amintiți mitropoliții Teoctist Blajevici (1877—1879), autor de manuale școlare de limba română și religie și urmașul său Silvestru Morariu-Andrievici (1880—1895), autor de manuale didactice de Aritmetică, Citire, Catehisme, Istorii biblice, cărți de muzică etc.
Printre preoții de mir s-au remarcat Simion Fiorea Marian (1847—1907), membru activ al Academiei Române, și Dimitrie Dan (1856—1927), membru corespondent al aceleiași Academii, preotul Iraclie Porumbescu (1823—1896), tatăl marelui compozitor Ciprian, preotul Constantin Morariu din Pătrăuți—Suceava și alții.
Simion Florea Marian a publicat mai multe lucrări asupra folclorului românesc, neîntrecute până azi (Poezii poporale române, 2 volume, Tradițiuni poporale române, Datine poporale române, Cromatica poporului român, Ornitologia poporului român, Descântece poporale române, Nașterea la români, Nunta la români, Înmormântarea la români, Sărbătorile la români etc.).
Dimitrie Dan a scris câteva lucrări istorice (Mănăstirea și comuna Putna, 1905, Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu, 1911, Cronica Episcopiei de Rădăuți, 1912 etc.). De la ceilalți doi au rămas felurite lucrări literar-istorice.
Transilvania, Banat, Arad
Introducere
Spre deosebire de literatura teologică din Țara Românească și Moldova, cea din Transilvania s-a dezvoltat în împrejurări cu totul diferite. Câtă vreme în Bisericile din țările românești extracarpatice exista o preocupare permanentă pentru probleme teologice (traduceri din Sfinții Părinți și lucrări originale), Bisericii românești din Transilvania i se puneau, în primul rând, probleme de ordin național și social. Biserica, fiind aici singura conducătoare a poporului român aflat sub stăpânire străină, era firesc ca toate strădaniile ierarhilor și preoților cu mai multă învățătură să se îndrepte în primul rând spre aceste probleme și apoi spre cele teologice.
Teologii români s-au ocupat de probleme de istorie, de lingvistică, de pedagogie, de economie și, într-o măsură mai redusă, de probleme teologice. În acest articol, este discutată doar literatura ortodoxă, nu și cea greco-catolică, dar membrii Școlii Ardelene au avut o activitate literară bogată de asemenea.
Buda
Cunoscutul fabulist Dimitrie Țichindeal (1775—1818), preot în Becicherecul Mic, lângă Timișoara, unul dintre primii profesori ai Preparandiei din Arad, a tipărit la Buda, în 1802, Sfaturile înțelegerii celor sănătoase, lucrare cu caracter moralizator, în 1808 o Adunare de lucruri morale de folos și spre veselie, iar în 1814 o culegere de fabule, Filosofice și politice prin fabule moralnice învățături, toate trei traduse — în parte prelucrate — după cărturarul sârb Dositei Obradovici. Pe lângă acestea, D. Țichindeal a tipărit și o lucrare de teologie; Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru veșmintele ei și pentru dumnezeiasca Liturghie..., de asemenea pentru preotul și slujitorul lui Dumnezeu, prin scurte întrebări și răspunsuri... (1808), traducere după lucrarea episcopului Dionisie Novacovici, apărută în trei ediții. O Istorie bisericească, o Dogmatică, o Pastorală, o lucrare Despre sărbători etc. au rămas în manuscris. Preotul Nicolae Horga Popovici din Seleuș—Arad a tipărit, tot atunci, lucrarea moralizatoare Oglindă arătată omului înțelept (Buda, 1807).
La Buda s-au tipărit și alte lucrări teologice. Spre exemplu, Datorințele preoților parohiali (1817), cunoscuta lucrare pastorală — tipărită în mai multe rânduri în românește — scrisă de doi ierarhi ruși (Gheorghe Coninschi și Partenie Sopcovschi). S-au tipărit, de asemenea, numeroase cărți de cult pentru nevoile bisericilor ortodoxe din Transilvania și Banat, între care se impun cele 12 Mineie, tipărite prin strădaniile episcopului Iosif al Argeșului (1804—1805) și ale medicului oftalmolog Ioan Piuariu-Molnar, după ediția de Râmnic din 1776—1780.
Mai târziu, protopopul de Caransebeș, Ioan Tomici (1772—1839), fost pentru o vreme profesor la seminarul din Vârșeț, a tipărit la Buda mai multe cărți de popularizare a cunoștințelor practice: Cultura albinelor (1823), Cultura viermilor de mătase (1823), apoi Scurte învățături pentru creșterea și buna purtare a tinerimii române (1820). Tot la Buda a tipărit câteva lucrări teologice Constantin Diaconovici-Loga: Viața Domnului nostru Iisus Hristos (1831), Tâlcuirea Evangheliilor în duminicile învierii și ale sărbătorilor (1835), deși el nu avea pregătire teologică specială. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a tipărit câteva cărți preotul Mihail Velceanu (1815—1882), între care: Marcu Aureliu (1854), Numa Pompiliu (1872), Regule ortografice pentru scrierea cu litere latine (1867), Meditații religioase și altele.
Brașov
Câteva cărți de cult s-au tipărit și la Brașov, după 1805. Se remarcă Psaltirea în versuri a lui Ion Prale (Brașov, 1827).
Sibiu
Prima jumătate a secolului
La Sibiu, activitatea tipografiei, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost mai slabă. Printre cărturarii români care și-au tipărit unele lucrări în tipografia familiei Barth se numără preotul brașovean Radu Tempea V (Gramatică românească, în 1797), avocatul Vasile Aron, medicul oftalmolog Ioan Piuariu-Molnar, protopopul Moise Fulea, care a tipărit o Bucoavnă de normă, în mai multe ediții, și Cărticica năravurilor bune pentru tinerime (1819).
Dintre lucrările teologice, pot fi menționate doar o Învățătură teologică despre năravurile și datoriile oamenilor creștini, pentru nevoile candidaților de preoție neuniți, în 1820, lucrată probabil de preotul profesor Ioan Moga, zis Teologul. După cum se arată chiar în foaia ce titlul, era întrebuințată ca manual în „școala de teologie” de la Sibiu. Probabil aici mai erau folosite Predicile și Istoria bisericească ale lui Petru Maior, Retorica lui Ioan Piuariu-Molnar, poate Catehismul lui Platon Levșin al Moscovei, tradus din germană de Gheorghe Lazăr și rămas în manuscris. Au apărut apoi numeroase cărți de slujbă, cele mai multe cu binecuvântarea episcopului Vasile Moga.
Între preoții bănățeni trebuie pomeniți pe Nicolae Tincu-Velia (1816—1867), protopop și profesor la seminarul din Vârșeț, care a tipărit o Istorioară bisericească politico-națională a românilor preste tot, mai ales a celor ortodocși orientali din Austria... (Sibiu, 1865), și protopopul Meletie Dreghici din Timișoara (1814—1891) cu diverse lucrări literare sau de alt gen.
Perioada lui Andrei Șaguna
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sibiul devine cel mai însemnat centru teologic ortodox.
La aceasta a contribuit marele mitropolit Andrei Șaguna, prin operele sale istorice-canonice, dar și prin cele scrise de alții, la îndemnul său. Printre lucrările scrise de el amintim: Elementele Dreptului canonic (1854), Compendiu de Drept canonic (1868), Enhiridion sau carte manuală de canoane... cu comentarii (1871), Istoric Bisericii Ortodoxe răsăritene (2 volume, 1860), Manual de studiu pastoral (1872), diverse manuale pentru Institutul teologic prelucrate de el însuși: Dogmatica, Morala, Mărturisirea lui Petru Movilă, Tâlcuirea Evangheliilor (1857 și 1860), apoi Biblia din 1856—1858, aproape toate cărțile de cult și altele.
Dintre colaboratorii săi poate fi amintit, în primul rând, preotul rășinărean Sava Popovici Barcianu (1814—1879), membru corespondent al Academiei Române, de la care au rămas numeroase manuale didactice pentru învățământul elementar și mediu românesc: Abecedare, Aritmetici, Gramatici ale limbii române, Gramatici ale limbii germane, manuale de limba germană, un masiv Dicționar româno-german și german-român etc. Nicolae Popea (1826—1908), profesor, apoi consilier și vicar arhiepiscopesc, iar din 1889 episcop al Caransebeșului, a scris câteva lucrări istorice: Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei (1870), Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Șaguna (1879), Memorialul arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna (1889) și altele, pe baza cărora a fost ales membru activ al Academiei Române.
De la profesorul Ioan Popescu (1832—1892), membru corespondent al Academiei Române, au rămas, de asemenea, câteva manuale pentru școlile elementare (Cărți de citire, Aritmetică etc.), precum și manuale de specialitate: Pedagogia (1868, ediția a II-a 1873), Psihologia empirică (1881, ediția a II-a 1887). Iar colegul său Zaharia Boiu (1834—1903), tot membru corespondent al Academiei, a scris alte manuale pentru școlile elementare (Abecedar — primul cu litere latine în Transilvania, ajuns la 14 ediții —, Citire, Geografie, Istorie, Istoria naturii, Fizică etc.), precum și trei volume de predici: Semințe în ogorul lui Hristos (1898—1899).
Profesorul Dr. Ilarion Pușcariu (1842—1922), spre sfârșitul vieții vicar al Arhiepiscopiei, a scris câteva manuale de teologie: Isagogia adică introducerea în cunoașterea cărților Sfintei Scripturi (1878), Principii de pedagogie generală (1880), Manual de istorie bisericească (ediția I 1893, ediția a IV-a 1919), la care se adaugă lucrările de istorie: Documente pentru limbă și istorie (2 volume, 1889—1897), Mitropolia românilor ortodocși din Transilvania (1900) și altele. A fost vicepreședinte al Astrei și membru de onoare al Academiei Române.
Către sfârșitul secolului XIX au mai activat profesorii dr. Ioan Crișan (1853—1893), dr. Daniil Popovici Barcianu (1847—1903), care au alcătuit mai multe manuale didactice, dr. Simion Popescu (1847—1920), de a cărui activitate ne-am ocupat în alt loc, dr. Ioan Stroia (1865—1937), cu unele lucrări de teologie, dr. Petru Șpan (1860—1911), autorul mai multor lucrări de pedagogie: Treptele formale ale învățământului (1898), Idei pregătitoare în pedagogie (1902), Lecții de didactică (1906), Lecții de psihologie (1907), Lecții de pedagogie (1908), la care se adaugă unele manuale pentru învățământul elementar etc.
La începutul secolului XX, la Institutul teologic-pedagogic sibian și-au desfășurat activitatea: dr. Nicolae Bălan, dr. Ioan Lupaș, dr. Silviu Dragomir, dr. Pavel Roșea, dr. Romulus Cândea, de la care au rămas mai multe lucrări teologice, istorice și pedagogice, publicate fie în paginile Revistei Teologice, fie aparte.
Arad
La Institutul teologic-pedagogic din Arad, merită să rețină atenția profesorii Iosif Goldiș (1836—1903), cu lucrări istorice-filozofice, în care combătea teoria roesleriană, fapt pentru care a fost ales membru corespondent al Academiei Române și Vasile Mangra (1850—1918), viitorul mitropolit al Ardealului, membru activ al Academiei Române, cu lucrările istorice: Cercetări literare-istorice (1896), Mitropolitul Sava Brancovici (1906), Ierarhia și Mitropolia Bisericii române din Transilvania și Ungaria (1908), Contribuții la istoria Bisericii române (1917) ș.a.
Caransebeș
La Institutul teologic-pedagogic din Caransebeș s-a remarcat profesorul Iuliu Iosif Olariu (1859—1920), primul bănățean care a obținut doctoratul la Facultatea de teologie din Cernăuți. În cursul îndelungatei sale activități didactice de 35 de ani (1885—1920), a tipărit manuale pentru aproape toate disciplinele teologice: Introducerea în sfintele cărți ale Vechiului și Noului Testament (1891, ed. III 1913), Scrierile Părinților Apostolici (1892), Manual exegetic la Sfânta Scriptură a Noului Testament (comentarii la cele patru Evanghelii și Epistole pauline, 1894—1913), Explicarea psalmilor (1901), Manual de teologie dogmatică ortodoxă (1907, ed. II, 1916), Manual de tipic (1897) și altele. Iuliu Iosif Olariu rămâne astfel unul din marii teologi români ortodocși. Profesorul Gheorghe Dragomir a tipărit un Manual de teologie morală (1909).
Tot în Banat trebuie pomenit protopopul de Lugoj dr. Gheorghe Popovici (1862—1927), cu două volume de Cuvântări bisericești (1898—1904), Unirea românilor din Transilvania cu Biserica catolică sub împăratul Leopold (1901) și Istoria românilor bănățeni (1904). Contemporanul său, preotul dr. Ioan Sîrbu din Rudăria — jud. Caraș-Severin (1865—1922), a scris o Istorie a lui Mihai Viteazul (1904) și una a domniei lui Matei Basarab. Preotul Emilian Micu a fost unul din cei mai mari colecționari de cărți, oferind Bibliotecii Academiei unele exemplare rare din vechile tipărituri românești. A tipărit și câteva studii în periodicele vremii asupra literaturii noastre vechi. Un preot bănățean care a întocmit câteva lucrări de teologie a fost David Voniga: Etica creștină (1905), Omiletica sau studiul oratoriei bisericești (1906) și altele.
Concluzie
Așadar, Biserica Ortodoxă din Transilvania a dat mai puțini teologi decât Biserica din vechea Românie, datorită faptului că atenția teologilor de aici trebuia să se îndrepte mai ales spre probleme istorice și filologice, spre a da răspunsurile cuvenite celor care contestau drepturile și continuitatea poporului român pe aceste meleaguri. Ei au căutat să slujească nu numai Biserica lor, ci și poporul din care făceau parte.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
