Primele scrieri în română

Primele scrieri în română au apărut în secolul al XVI-lea, la câteva sute de ani de la începuturile literaturii pe pământurile românești.

Primele traduceri românești ale cărților Sfintei Scripturi

Teorii

Problema începuturile scrisului în limba română a preocupat pe mulți lingviști, dar și pe unii istorici și teologi. Primele texte românești ne-au parvenit fără nicio indicație asupra timpului și locului în care au fost realizate sau asupra mediului cultural care le-a determinat; izvoarele documentare nu aduc nici ele lumină asupra acestei probleme. Nu este de mirare atunci că au fost puse în circulație opinii de o mare diversitate, dar nici una nu a putut da un răspuns satisfăcător și definitiv la întrebările când, unde și în ce împrejurări politico-sociale sau culturale au apărut primele texte românești.

Astfel, unii au atribuit aceste prime traduceri fie unei influențe catolice (Ilie Bărbulescu, Ion Chițimia), părere care nu are niciun suport, fie mișcărilor reformatoare din Apusul Europei: husitism (Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu, Ioan Bianu, Ion Aurel Candrea, Al. Procopovici), sau protestantim, respectiv luteranismul și calvinismul (Ovid Densușianu, Nicolae Drăganu, Alexandru Rosetti). În realitate, acțiunile prozelitiste ale acestor noi confesiuni n-au avut succesul scontat printre români. Teoriile respective se elimină de la sine, prin lipsa de dovezi sau prin insuficiența probelor aduse.

Teoria curentului autohton

Ultima teorie asupra apariției primelor texte românești este cea a curentului autohton sau a impusului intern, susținută de A. D. Xenopol, preotul profesor Milan Sesan, Ștefan Clobanu, Petre P. Panaitescu ș.a. Acești cercetători consideră că primele traduceri românești ale Sfintei Scripturi s-au făcut din dorința permanentă a preoților, călugărilor și credincioșilor români de a cunoaște cuvântul lui Dumnezeu în propria lor limbă și nicidecum din îndemnul ori sub îndrumarea vreunei propagande eterodoxe, în fața cărora preoții și credincioșii români au rezistat întotdeauna.

În schimb, Pandele Olteanu, Emil Virtosu și Ion Gheție admit și unele influențe externe, dar nu absolut de ordin religios, ci și social-politice, referindu-se la tendința general europeană de renunțare la vechile limbi de cultură, în folosul dezvoltării și impunerii limbilor naționale.

Datarea primelor texte

În privința datării primelor texte românești religioase și populare, majoritatea cercetătorilor admit că ele aparțin secolului al XVI-lea, iar prototipurile lor s-au realizat spre sfârșitul celui de al XV-lea. Dar scrisul românesc n-a apărut la aceeași dată în toate sectoarele vieții culturale.

Cel mai vechi text românesc cunoscut îl constituie scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Hans Benkner din Brașov, în 1521. În condițiile istorice date, pentru început s-au redactat în românește texte mai simple (scrisori, însemnări), care n-au ajuns până la noi, și abia mai târziu s-a ajuns la alcătuirea unor opere literare (originale sau traduse), printr-un efort susținut de învingere a unor dificultăți inerente de ordin lingvistic. Doar după înmulțirea unor astfel de încercări de a scrie în românește, s-a format treptat, în cursul timpului, în anumite condiții istorice și culturale, o tradiție a scrisului românesc.

Localizarea primelor texte

În ce privește locul în care au apărut primele traduceri românești, se consideră că ele s-au făcut în centrul sau în sudul Transilvaniei, pentru că în aceste regiuni existau o seamă de mănăstiri românești, în care erau create condiții favorabile pentru desfășurarea unor activități culturale (Feleac, Râmeș, Geoagiu, Prislop, bisericile cneziale din județul Hunedoara, biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, reședința mitropolitană din Alba Iulia ș.a.). De altfel, în aceste mănăstiri și biserici a înflorit și o artă bisericească românească. Mitropoliții Transilvaniei, cu sediul la Feleac, Geoagiu, apoi la Alba Iulia, puteau îndruma această lucrare de tălmăcire a cuvântului Sfintei Scripturi în românește.

Se mai adaugă și faptul că în Transilvania și, în general, în toate teritoriile intracarpatice (Banat, Bihor, Maramureș), Biserica Ortodoxă nu era o biserică oficială sau de stat, deci nici limba liturgică slavonă nu putea să aibă un caracter oficial, ca în Țara Românească și Moldova.

Apoi, în Transilvania nu exista o clasă românească suprapusă (domn, marele feudal, clerul înalt) care să folosească slavona în actele de cancelarie sau în slujba Bisericii și care să sprijine activitățile culturale în această limbă, ci, dimpotrivă, un cler ortodox tolerat, identificat întru totul în viața și năzuințele credincioșilor lor iobagi. „Popii rumânești”, de care vorbea Coresi în unele din tipăriturile sale, nu aveau mănăstiri mari în care să învețe limba slavonă, cum aveau cei din Țara Românească și Moldova.

Toate acestea sugerează că anumiți traducători recrutați din rândurile preoților și călugărilor români au transpus, pentru propriile lor nevoi, primele cărți bisericești din slavonește în românește, precum și primele „cărți populare”, care au cunoscut apoi o largă difuzare în mijlocul lor și al credincioșilor știutori de carte. Meritul acestor traducători anonimi stă în faptul că ei nu aveau în față un text anterior, deci ei transpuneau acum pentru prima oară textul Sfintei Scripturi în limba românească pe care o foloseau în vorbirea de zi cu zi.

Faptul că primele texte românești tipărite, mai ales cărți ale Sfintei Scripturi, au apărut la Sibiu și la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe când în Țara Românească și Moldova ele au văzut lumina tiparului abia peste un veac, constituie un argument în plus că și primele traduceri românești, în manuscris, s-au făcut tot în Transilvania.

Primele manuscrise românești cunoscute

Cele mai vechi copii

Cele mai vechi copii după traducerile românești ale Sfintei Scripturi sunt:

• Codicele Voronețean, descoperit în 1871 la Voroneț de Gr. Cretu (cuprinde partea ultimă din Faptele Apostolilor, de la cap. 18, Epistola Sfântului Iacov și cele două Epistole ale Sfântului Ap. Petru, ultima incompletă);
• Psaltirea Scheiană, provenită din biblioteca lui Sturza Scheianu, care la sfârșit cuprinde și câteva „cântări”: a lui Moise, a Sfintei Fecioare, rugăciunea Anei, mama lui Samuil;
• Psaltirea Voronețeană, descoperită de preotul Simeon Florea Marian în 1882 la Voroneț (incompletă);
• Psaltirea Hurmuzaki, donată Academiei de marele patriot Eudoxiu Hurmuzaki, inițiatorul colecției de documente care-i poartă numele.

Toate se păstrează în Biblioteca Academiei Române. Între ele se remarcă Psaltirea Voronețeană, pentru că are și textul slavon din care s-a tradus, după fiecare frază slavonă urmând traducerea românească. Mult mai importantă este însă Psaltirea Hurmuzaki, pentru că ea nu este o copie după un manuscris anterior, așa cum sunt celelalte trei, ci însuși autograful traducătorului din slavonește. Trebuie reținut apoi că Psaltirea Hurmuzaki reprezintă o traducere deosebită de celelalte două Psaltiri, ceea ce arată că existau mai multe centre în care se efectuau astfel de traduceri.

În lipsa unor știri cu privire la data și împrejurările în care s-au tradus aceste texte, lingviștii au recurs la analiza hârtiei, a grafiei și a lexicului acestora. Pe baza lor, s-a ajuns la constatarea că ele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Aceasta înseamnă că prototipul lor era mai vechi, poate chiar din secolul al XV-lea.

Elemente lingvistice

Ca grafie, ele foloseau așa numita scriptio continua, cuvintele fiind copiate unele după altele, fără niciun spațiu între ele. Referitor la fonetică, morfologie, sintaxă și lexic, textele respective prezintă mai multe particularități. Din punct de vedere fonetic, este consemnat rotacismul, adică prefacerea lui „n” intervocalic în „r”, în cuvintele de origine latină (bire-bine, vire-vine, lumiră-lumină). Este întâlnită apoi o seamă de cuvinte de origine latină care nu se mai folosesc azi sau al căror înțeles s-a schimbat (agru-ogor, pământ, gint-neam, temoare-frică, a păsa-a merge, a deșidera-a dori ș.a.).

Multe cuvinte slavonești au rămas în forma slavă, fie că nu au fost înțelese de traducători, fie că erau încă folosite în regiunea respectivă (aslam-camătă, cadilă-tămâie, stepenă-treaptă ș.a.). Apar și o seamă de cuvinte de origine maghiară (bărat-prieten, a celui-a înșela, tîrnaț-prispă ș.a.), ceea ce constituie o nouă dovadă că prototipurile acestor texte s-au tradus în Transilvania.

Deși textele rotacizante sunt traduse într-o limbă greoaie, cu multe elemente străine, cu particularități arhaice și dialectale, din care am semnalat numai câteva, totuși ele prezintă o importanță deosebită, întrucât stau la baza traducerilor ulterioare ale cărților Sfintei Scripturi, precum și la baza limbii noastre literare de mai târziu.

Alte texte

În afară de copiile descrise mai sus, se mai cunosc câteva, făcute tot în secolul al XVI-lea. Astfel, preotul Bratu din Brașov a copiat, în 1559-1560, primul manuscris slavo-român datat, care cuprinde Faptele Apostolilor, aproape în întregime, și epistolele: Iacob, 1 și 2 Petru, 1 și 2 Ioan, Iuda și 1 Corinteni, unele integral, altele cu lipsuri neînsemnate, fiecare cu o scurtă introducere. În același manuscris se mai află fragmente din scrierile unor Sfinți Părinți sau scriitori bisericești, scurte fragmente din Facere și Evangheliile de la Matei, Luca și Ioan, precum și o „Cazanie” atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur. Este o copie după un manuscris slavo-roman mai vechi.

De remarcat că textul Apostolului tipărit de Coresi în 1563 este diferit de al celui copiat de popa Bratu, ceea ce arată că existau mai multe traduceri românești, independente. Fragmentele din Evanghelii confirmă de asemenea existența unei traduceri anterioare a Sfintelor Evanghelii. Se va observa sporul preoților cărturari de la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului la îndreptarea vechilor traduceri ale Sfintei Scripturi, care au fost puse apoi în tipar de către diaconul Coresi. Desigur va fi existat și o traducere a Sfintei Liturghii, de vreme ce a fost tipărită de Coresi la Brașov, în 1570.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea se constată că se copiau manuscrise românești și în Muntenia. Grămăticul Radu din Mănicești, lângă Roșiorii de Vede, copia un Tetravanghel în 1574 (azi în British Museum din Londra), din dispoziția lui Petru Cercel, aflat atunci în exil în insula Rodos. În postfața slavonă a acestuia, grămăticul Radu nota că a copiat „multe cărți sfinte dumnezeiești și anume: Tetraevanghele și sfinte Psaltiri și Penticostare și Mineie și Octoihuri și Trioduri și Metafraste (Viețile Sfinților) și Pravile și Tipicoane și Sfinți Apostoli, căci am scris multe, mari și mici și am pătruns în adâncurile Sfintelor Scripturi, cât nu se poate cugeta cu mintea omenească”. O parte din cărțile slavone copiate de el se găsesc în bibliotecile din Bulgaria și Iugoslavia. Desigur, unele au fost copiate în românește.

La Brașov dascălul Vasile de la biserica Sfântul Nicolae (viitor protopop și autorul unei cronici românești) copia în românește, în 1616, părți din Biblie, după un manuscris mai vechi (cu 93 p.), având textul complet al Genezei și Proverbelor, capitole din Ieșire, Isaia, Ieremia, Zaharia. Probabil manuscrisul său a fost mult mai complet, dar s-a pierdut.

Avem dovezi și despre traducerea unor lucrări teologice în românește în secolul al XVI-lea. Astfel, în 1680, preotul Urs din Cotiglet-Bihor nota pe o Cazanie copiată de el, că a transcris-o „după Păucenia lui Io Alexandru Vodă din Țara Moldovei”. Prof. Atanasie Popa din Cluj a dovedit că este vorba de o Cazanie românească în manuscris din timpul lui Alexandru Lăpușneanu.

Preoții brașoveni Iane și Mihai traduceau Omiliile Patriarhului ecumenic Ioan Calecas (1334-1347), după versiunea slavonă tipărită la Zabludov, în 1569, fiind tipărite de diaconul Coresi, în 1581, sub titlul Evanghelie cu învățătură (Cazanie). Astfel, încetul cu încetul, se punea bazele literaturii teologice românești.

Prima pravilă românească în manuscris (Lucaci)

Către sfârșitul secolului al XVI-lea, între oamenii de carte din Moldova se remarcă figura „ritorului și scolasticului Lucaci, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai vechii noastre culturi. Originar din satul Costești, în stânga Prutului, a făcut studii în Polonia. În 1581, la cererea fostului episcop de Roman, Eustatie (c. 1575-c. 1580), retras atunci la Putna (cu numele de schimnic Eremia), cărturarul Lucaci a întocmit o Pravilă, în românește și slavonește (păstrate în Ms. slav 692 din Biblioteca Academiei), una dintre cele mai vechi lucrări juridice din țara noastră.

Întregul manuscris are 354 foi, cu text slav, slavo-român și român. Textul slavon este format din „Pravila Sfinților Apostoli” și a Sinoadelor ecumenice (f. 9-170), fragmente din Nomocanonul lui Ioan Zonara, un Nomocanon prescurtat și altele. Un interes deosebit prezintă foile 204-210, care cuprind o Pravilă românească, prelucrată după Sfântul Ioan Postitorul (sau „Ajunașul”, cum îl numea Lucaci).

Pravila românească a lui Lucaci era un manual practic, trebuitor preoților în aplicarea penitențelor și în raporturile lor cu credincioșii. Este interesant că el a omis din textele slavone folosite tot ceea ce nu corespundea cu problemele sociale ale poporului nostru, adaptându-le la cerințele sale. Fiind o prelucrare după texte slavone care au circulat pe teritoriul țării noastre, și nu o traduce, Lucaci a izbutit să dea textul românesc într-o limbă clară, mult apropiată de cea de azi. Toate acestea așază pe Lucaci printre fruntașii culturii românești din secolul al XVI-lea.

În Transilvania, preotul Ion Românul din Sinpetru (jud. Hunedoara) copia, în anii 1620-1621, „Pravila Sfinților Părinți 318 și după învățătura marelui Vasile” (f. 128-136 din așa numitul Codex Neagoeanus, ms. 3821 în Bibl. Academiei).

Cărțile populare

Secole de-a rândul poporul român a citit și a gustat așa-numitele „cărți populare”, cu elemente legendare sau fantastice și cu numeroase devieri de la adevărata învățătură a Bisericii. Cele mai multe au ajuns la noi din lumea orientală și bizantină, prin intermediul limbii slavone. Traducerea lor în românește a început odată cu primele traduceri de cărți bisericești discutate mai sus.

Cărți apocrife

O primă categorie o formează așa-numitele „cărți apocrife”, adică texte cu caracter biblic, apărute în primele veacuri creștine, puse sub numele unor persoane din Vechiul și Noul Testament. Pentru că ele cuprindeau lucruri ascunse, secrete sau proveneau de la autori necunoscuți, s-au numit apocrife (ἀποκρίφειν - a ascunde).

Între aceste texte se numără: Legenda lui Adam și Eva sau Zapisul lui Adam, Cartea tainică a lui Enoh, Testamentul lui Avraam, Vedenia proorocului Isaia, Cuvântul proorocului Daniil despre Impăratul Nabucodonosor, Proorociile Sibilei (Sivilei), Legenda lui Afroditian (legată de închinarea magilor), Evanghelia zisă a lui Nicodim, venite, probabil, de la bogomilii din sudul Dunării.

Literatură apocaliptică

O altă categorie de lucrări o constituie așa-numita „literatură apocaliptică”, cu texte privitoare la viața de dincolo: Apocalipsul Sfântului Apostol Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului sau Călătoria Maicii Domnului la iad, Viața și moartea lui Avraam, Apocalipsul apocrif al Sfântului Apostol Ioan, Legenda Duminicii sau Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos.

Texte aghiografice

Textele aghiografice descriau fapte supranaturale legate de viața unor sfinți: Legenda Sfintei Vineri, Legenda Sfântului Sisinie, Viața Sfântului Alexie, ș.a.

Codex Sturdzanus și alte codice

Aceste trei categorii de texte au avut o largă circulație printre preoții și credincioșii români. Răspândite prin copii în manuscris, au fost strânse de timpuriu la un loc, în sbornice sau codice. Cel mai vechi este Codex Sturdzanus (numit așa de B. P. Hașdeu, după numele lui Dimitrie A. Sturdza, care i l-a împrumutat pentru studiu și apoi l-a dăruit Academiei). Cuprinde: Povestea Sfintei Duminici, Cuvântul Sfântului Apostol Pavel de ieșirea sufletelor, Cuvântul de îmblare pre la munci sau Sfânta Maria vrea să vază cum se muncesc rodul creștinesc, Cuvântul pentru ieșirea sufletului din trup, Rugăciunea Sfântului Sisin, Cuvântul despre viața și moartea lui Avraam, cum a venit arhanghelul să ia sufletul său, Sfânta Vineri, Întrebarea creștinească, Tâlcovania Evangheliei de la giudeș, Tatăl nostru cu tâlc, ș.a. Majoritatea textelor din Codex au fost copiate de preotul Grigorie din Mahaci (azi Măhăceni, jud. Alba) între anii 1583-1619, restul de alte mâini.

Aceste texte populare se întâlnesc și în alte codice de acest fel: Codicele Teodorescu, Codicele Martian (cu Apocalipsul apocrif al Sfântului Ioan Bogoslovelul), Codicele de la Cohalm (cu Viața Sfântului Alexie), redactate în graiul vorbit în părțile de sud ale Transilvaniei, Manuscrisul de la leud, copiat în Maramureș în deceniile trei-patru ale secolului al XVII-lea (cu Legenda Duminicii, învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur la Paști și învățătură despre împărtășanie).

Înseamnă că au existat mai multe traduceri, independente unele de altele, făcute după versiuni slave diferite. În orice caz, potrivit cercetării de până acum, cele mai vechi traduceri românești ale cărților apocrife s-au făcut în Transilvania, reprezentând prima fază a scrisului în limba poporului, alături de traducerile de cărți bisericești despre care s-a discutat mai sus. La o scară mai redusă, traducerile românești ale cărților populare s-au răspândit și în Țara Românească și Moldova.

Lucrări didactice

La această literatură cu subiecte apocrife, apocaliptice și aghiografice, s-au adăugat, în secolele următoare, câteva lucrări didactice, deci cu un conținut moralizator. Între ele se numără Fiziologul, o carte cu subiecte luate din domeniul științelor naturale, în care animale, păsări, pești și reptile sunt descrise cu obiceiurile lor și interpretate ca simboluri ale unor idei morale și religioase. Tot un conținut moralizator avea și cartea intitulată Fioré di Virtu (cunoscută la noi sub numele de Albinușa sau Floarea darurilor), alcătuită în secolul al XIV-lea în Italia. Probabil, în românește s-a tradus încă de la sfârșitul secolului al XV-lea, în Moldova. Alte traduceri s-au făcut din slavonește. Una din versiunile traduse din slavonește este cea copiată de preotul Ion Românul din Sânpetru Hunedoarei, în 1619-1620 (inclusă în Codex Neagoeanus). Pentru prima dată s-a tipărit în 1701 de Antim Ivireanul la Snagov, sub titlul Floarea Darurilor, după traducerea făcută din greacă de ieromonahul român Filotei.

Literatura de prevestire

O largă răspândire în toate păturile sociale românești a avut așa-numita literatură de prevestire, venită la noi din Bizant, prin mijlocirea slavilor sud-dunăreni. Este reprezentată prin mai multe texte. Astfel, Rojdanicul sau Zodiacul era o carte care prezicea viitorul după zodia sau luna în care s-a născut omul. Cel mai vechi text românesc a fost copiat de popa Ion Românul în Codex Neagoeanus. Tot literaturii de prevestire îi aparținea Gromovnicul, o carte cu caracter astrologic, care pretindea că dezvăluie soarta omenirii sau a semănăturilor după zodia în care va cădea tunetul (în slav. grom = tunet) și Treptnicul, care prezicea viitorul omului după diferitele mișcări ale trupului (bătaia ochilor, clipirea genelor ș.a.). Această literatură a avut o mare răspândire printre credincioșii noștri. Dovadă sunt numeroasele copii și chiar texte tipărite.

Romane populare

În sfârșit, sunt consemnate cunoscutele romane populare, Alexandria, cu relatarea faptelor lui Alexandru cel Mare, și Varlaam și Ioasaf, o apologie a vieții ascetice în fond, o prelucrare în spirit creștin a vieții și a învățăturii ascetice a lui Buddha. Ca și celelalte opere aparținătoare literaturii populare, aceste două romane s-au răspândit la noi mai întâi în slavonește (au fost mult folosite în „Învățăturile lui Neagoe Basarab”). O copie slavonă după „Alexandria” s-a făcut în 1562 la mănăstirea Neamț, la cererea mitropolitului Grigorie II. Cea mai veche traducere românească se păstrează în același Codex Neagoeanus, copiat de preotul Ioan din Sinpetru.

Cel mai vechi manuscris slavon al romanului „Varlaam și Ioasaf”, datând din secolul al XIV-lea, a fost găsit la mănăstirea Neamț. Prima traducere românească cunoscută s-a făcut în 1649, de către învățatul băiat muntean Udriște Năsturel. Probabil va fi existat o traducere mai veche, fiind apoi răspândită în numeroase copii manuscrise.

Concluzie

Această literatură populară (cărți apocrife, legende apocaliptice, legende aghiografice, cărți didactice, cărți de prevestire și romane populare) arată preocupările de carte ale preoților și credincioșilor români din veacurile trecute. Din diferitele însemnări găsite pe numele-roșii ale manuscriselor păstrate, reiese că ele erau citite sau copiate de preoți de mir, de călugări și de credincioși din toate părțile pământului românesc. Merită să fie reținut și faptul că numărul textelor românești cunoscute în secolul al XVI-lea se ridică la aproximativ 60 (manuscrise și tipărituri aparținătoare genurilor consemnate mai sus). Ele provin din toate zonele țării, dar mai ales din părțile sudice ale Transilvaniei. Nu încape îndoială că cifra menționată reprezintă doar o parte din ceea ce s-a realizat de-a lungul unui secol într-un număr însemnat de centre culturale. Imprejurări nedorite au dus la pierderea atâtor alte mărturii de limbă și de cultură românească.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9

A se vedea și

• Începuturile literaturii românești