Arhitectura bisericească românească

Arhitectura bisericească românească dezvoltă stilul arhitectonic ortodox, îmbinând atât elemente arhitecturale occidentale, cât și mai ales înfluențele artei populare locale într-un spirit autohton pentru a exprima geniul artistic românesc.

Secolele XI-XIII

Fundațiile bisericilor de la Dinogetia-Garvăn și de la Niculițel sunt semificative pentru începuturile arhitecturii românești în piatră la noi (secolele XI—XII). Prima cuprindea o singură încăpere, de plan pătrat, cu o absidă spre răsărit, iar turla probabil se sprijinea pe patru arce semicilindrice. Era zidită în manieră bizantină, cu straturi de piatră brută, alternând cu fâșii de cărămidă aparentă. Urme de zugrăveală în tempera, rămase pe unele fragmente de tencuială, duc la presupunerea că lăcașul a avut o decorație interioară probabil cu motive geometrice și florale (V. Vătășianu consideră că această bisericuță este o amenajare a unui baptisteriu din secolul IV).

Biserica de la Niculițel, din care s-au păstrat numai o parte din fundații, constituie prima atestare în țara noastră a planului numit „treflat”. Era formată dintr-o navă dreptunghiulară, cu trei abside adiacente la est, sud și nord, din partea estică a edificiului. Tipul bisericii treflate e foarte vechi, fiind atestat încă din epoca paleocreștină (secolul IV), apoi în regiunile sud-dunărene unde se cunosc astfel de edificii din secolele XI—XII. Acest plan, în varianta numită a „triconcului”, va fi frecvent folosit în arhitectura medievală din Țara Românească și Moldova, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea (în „planul treflat” cele trei abside se leagă direct unele de altele în capătul de est, iar în cel „triconc” ele sunt adosate unui dreptunghi, ale cărui colțuri rămân aparente între abside).

Secolul XIV

Țara Românească

Cea mai veche realizare a arhitecturii medievale din Țara Românească — și care a ajuns pînă la noi în bună stare — este biserica domnească din Curtea de Argeș, cu hramul Sfântul Nicolae, a cărei construcție a început de prin anii 1351—1352. A servit un timp drept catedrală a Mitropoliei Ungrovlahiei. Este concepută după modelul clasic al bisericii în formă de „cruce greacă înscrisă”, creație a arhitecturii bizantine din epoca Commenilor. Se pare că aceleiași epoci i-au aparținut alte două monumente în formă de „cruce greacă”: biserica Mitropoliei din Târgoviște (refăcută de Sf. Neagoe Basarab și dărâmată către sfârșitul secolului XIX) și biserica din Hârtești (jud. Argeș, fost Muscel), dar cu anumite deosebiri față de cea din Argeș, încât prototipurile lor trebuie căutate în alte părți.

Cel mai de seamă monument de arhitectură din această perioadă este biserica mănăstirii Cozia. Este în plan triconc, cu pronaosul pătrat, naosul dreptunghiular, acoperit cu o boltă semicilindrică, în mijlocul ei ridicându-se o turlă, pe o bază pătrată și prin intermediul pandantivilor. Atât prin structură, cât și prin elementele decorative, biserica mănăstirii Cozia aparține unui tip des întâlnit în Serbia medievală (la Krușevaț, Ravanița, Smederevo ș.a.). Repertoriul de motive decorative se pare că își are originea îndepărtată în monumentele armeano-georgiene din secolele XI—XII. Biserica mănăstirii Cozia, prin structura și decorul său sculptural, se situează printre cele mai importante creații culturale din întreg sud-estul european. Ea a servit ca model pentru cea mai mare parte a bisericilor ridicate în Țara Românească în secolele următoare. În această epocă, a inspirat construcția fostului schit Brădet-Argeș.

Fără îndoială că în cadrul șantierelor de la Vodița, Tismana și Cozia s-au format și numeroși meșteri locali, români. Prin munca și capacitatea creatoare a acestora, s-au înălțat, tot în ultimul sfert al secolului al XIV-lea și în primele decenii ale celui următor, numeroase alte biserici, azi dispărute, dar atestate documentar: Vișina, Glavacioc, Bolintin, Snagov, Dealu etc.

Moldova

În Moldova, Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți, reprezintă „un adevărat act de naștere al arhitecturii culte moldovenești” (V. Drăguț). Are planul unui edificiu romanic, basilical, unic în arhitectura moldovenească, fără turlă, cu o navă centrală și două laterale, despărțite între ele de șase stâlpi masivi, dar cu cele trei încăperi cerute de cultul ortodox (altar, naos, pronaos). Este construită din piatră brută și cioplită, cu pereții tencuiți în exterior. Ea constituie o sinteză între arhitectura de tradiție bizantină (împărțirea spațiului interior: altar, naos și pronaos) cu anumite forme de arhitectură occidentală (planul romanic, cei zece contraforți și chenarele de profil gotic de la uși și ferestre, muchiile de piatră fățuită). Deși nu mai întîlnim în Moldova biserici de tip basilical, totuși, anumite elemente arhitectonice de la ctitoria de la Rădăuți au fost preluate de unele biserici de mai tîrziu (de pildă, cele de plan dreptunghiular, fără turlă).

Al doilea prototip al arhitecturii moldovenești îl constituite Biserica Sfânta Treime din Siret, atribuită de tradiție lui Sas Vodă, iar de cercetările mai noi lui Petru Mușat, păstrată integral în forma ei inițială. De proporții reduse (16,50 X 11 m, grosimea zidurilor 1 m), construită din piatră brută, fără turlă, biserica introduce pentru prima oară în Moldova planul triconc (trilobat), de origine sud-dunăreană, probabil prin intermediul Țării Românești. Forma planului și elementele decorative ale bisericii Sfânta Treime din Siret au stat la baza întregii dezvoltări a arhitecturii biserici în Moldova din secolele următoare.

Prima biserică de la Humor, azi în ruine, deși tot în plan trilobat, aduce unele elemente noi. De aceea, putem presupune că în timpul domniei îndelungate și pașnice a lui Alexandru cel Bun, când s-a dezvoltat o bogată activitate culturală-bisericească, arhitectura a evoluat și a fost îndrumată către o concepție constructivă proprie, aducând modificări formelor tradiționale din arhitectura sud-dunăreană și din cea munteană. Cu alte cuvinte, se formase o „școală” de constructori autohtoni.

Transilvania

În Transilvania, bisericile românești din județul Hunedoara, dar și din alte părți, sunt de dimensiuni reduse și au un plan de „biserică-sală”: o navă longitudinală, în continuarea căreia se află absida altarului, semicirculară, mai scundă și mai îngustă, iar în partea vestică, un turn-clopotniță, de regulă cu acoperiș piramidal (la unele adăugat mai târziu). Acestui tip romanic (nava), împletit cu goticul (turnul înalt), îi aparțin bisericile din Strei, Sântămăria Orlea, Ostrov, Hunedoara, Peșteana, Crișcior, Ribița, Râmeț, Zlatna etc. Același plan îl avea și biserica din Cuhea Maramureșului (Bogdan Vodă) — azi în ruină.

Un stil cu totul aparte prezintă Biserica Sfântul Nicolae din Densuș, construită din pietre romane, aduse din ruinele Sarmizegetusei învecinate. Nucleul central îl constituie naosul, o încăpere pătrată, având în mijloc patru stâlpi — construiți din altare romane votive suprapuse —, deasupra cărora se ridică un turn masiv, desfășurat, în înălțime, pe patru nivele inegale. În prelungirea naosului se află altarul, destul de spațios. Mai târziu, pe latura de sud a altarului s-a adăugat o veșmântărie, pe latura de sud a naosului un praclis, azi în ruine, iar pe latura de vest, o tindă, azi ruinată parțial. Acoperișul este format din lespezi dispuse în trepte.

În Maramureș, presupunem că bisericile de lemn aveau aceeași formă pe care o întâlnlm în secolele următoare: o navă centrală și un turn înalt pe latura de vest, cu un cerdac la intrare. Alte biserici de lemn, mai scunde, vor fi avut forma caselor țărănești din zona respectivă.

Secolul XV

Țara Românească

După moartea lui Mircea cel Bătrân, datorită situației politice foarte tulburi, cu războaie și lupte neîntrerupte pentru domnie, arhitectura bisericească a Țării Românești a trecut printr-o perioadă de stagnare. Din puținele biserici care s-au zidit în secolul al XV-lea nu s-a păstrat niciuna întreagă sau într-o formă care să permită stabilirea trăsăturilor caracteristice sau legăturile cu monumentele arhitecturale din perioada precedentă.

Moldova

Stilul moldovenesc

În timpul lui Ștefan cel Mare, tradițiile constructive, ale căror începuturi le-am întâlnit la Sfântul Nicolae din Rădăuți și Sfânta Treime din Siret, ca și soluțiile noi introduse sub Alexandru cel Bun, au fost prelucrate și amplificate, încât arhitectura moldovenească a ajuns la cea mai desăvârșită expresie, concretizată în închegarea, așa numitului „stil moldovenesc”.

Tipul arhitectonic predominant în timpul lui Ștefan cel Mare este cel triconc, inaugurat la Sfânta Treime din Siret. Dar și în cadrul bisericilor de acest tip se observă anumite variații. Așa a fost, de pildă, biserica mănăstirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, la care a fost introdus un element nou, și anume spațiul funerar dintre pronaos și naos, numit gropniță. Acest plan va fi preluat apoi și de alte mari mănăstiri moldovenești timp de peste două secole (în timpul său, la biserica înălțării de la Neamț și la Dobrovăț).

Marea epocă constructivă în domeniul arhitecturii bisericești a început după anul 1487, epocă în care s-a cristalizat pe deplin stilul moldovenesc. Bisericile de plan triconc zidite acum sunt cele din Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie—Suceava, Sfântul Nicolae din Iași, Sfântul Gheorghe din Hârlău, Sfântul Nicolae din Dorohoi, Sfântul Nicolae din Popăuți—Botoșani etc. Spațiul interior era împărțit în pronaos, naos (separate între ele de un zid străpuns de o ușă) și altar, de regulă semicircular. Ele sunt dominate de o turlă zveltă pe naos, cilindrică în interior, iar în exterior cu 8, 12 sau 16 laturi, așezată, de regulă, pe o bază dublă, stelată. Acoperișurile erau înalte, fiecare parte a clădirii fiind învelită separat, pronaosul cu acoperișul în patru ape, iar absidele și turla cu acoperișuri conice, streșinile foarte late. Acest sistem de acoperiș este propriu constructorilor moldoveni.

Se remarcă apoi prezența contraforților, a portalurilor de la uși, a ancadramentelor de la ferestre, de origine gotică. Pronaosul unora dintre aceste biserici — mai ales ale celor din orașe: Dorohoi, Botoșani, Bacău, Vaslui, Iași, dar și la Tazlău etc. — era supradimensionat, față de naos, pentru a mări spațiul cu destinație funerară, soluție întâlnită și în Țara Românească, dar necunoscută în restul arhitecturii bisericești ortodoxe.

Mănăstirea Neamț

În chip special, biserica cu hramul Înălțarea Domnului din mănăstirea Neamț, demonstrează o sinteză a elementelor esențiale caracteristice tipurilor întâlnite. În fața pronaosului se remarcă prezența unui exonartex, cu două uși (laturile de sud și nord), ambele încadrate cu rame simple, de piatră. Ușa pronaosului este încadrată de un monumental portal. Din naos se trece în camera mormintelor (gropnița), care, fiind introdusă în mijlocul bisericii, îi strică unitatea, separând naosul de pronaos. Gropnița este despărțită de aceste două încăperi prin ziduri masive, străpunse de o ușă îngustă. Naosul are absidele laterale semicirculare în interior și cu cinci laturi în exterior. Deasupra se înalță o turlă.

În întregul ei, biserica mănăstirii Neamț apare ca rezultat al unei interesante sinteze, din îmbinarea unor elemente vechi cu unele noi (exonartexul și gropniță), la care se adaugă minunata decorație exterioară (firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Toate acestea fac ca biserica mănăstirii Neamț să fie considerată sub raport arhitectonic, monumentul cel mai reprezentativ al epocii lui Ștefan cel Mare.

Între clădirile anexe ale mănăstirilor lui Ștefan cel Mare, menționăm clopotnițele, niște turnuri așezate la mică distanță de biserică, având, la ultimul lor etaj, o încăpere specială, camera clopotelor. Se păstrează numai trei: la Popăuți, Bistrița și Sfântul Ioan din Piatra Neamț (plus „turnul tezaurului” de la Putna).

Rezultă că din împrumuturile din arta bizantino-balcanică și din cea gotică, prelucrate în spirit autohton, la care se adaugă influențele artei populare, au luat naștere monumentele epocii lui Ștefan cel Mare, opere reprezentative pentru geniul artistic românesc, în general. Arhitectura epocii sale a exercitat o puternică influență asupra celei din secolele următoare, mai ales din al XVI-lea.

Secolul XVI

Secolul al XVI-lea constituie perioada „clasică” a artei medievale românești, în care s-au creat cele mai reprezentative opere de arhitectură, pictură, sculptură, broderie și argintărie.

În primele decenii ale secolului de care ne ocupăm, sub domniile lui Radu cel Mare (1495-1508) și mai ales sub Neagoe Basarab (1512-1521), Țara Românească a devenit cel mai însemnat centru al artei românești, așa cum a fost Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Argeș se impune prin arhitectură, pictura din interior și decorația paramentului.

Câțiva ani mai târziu, acest rol revenea din nou Moldovei, în timpul lui Petru Rareș, vrednic îndrumător și sprijinitor al vieții culturale și artistice, sub care s-au realizat acele capodopere ale artei românești, picturile exterioare de la Humor, Moldovița, Arbore și Voroneț, care au dus faima geniului artistic românesc în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În a doua jumătate a secolului, arta românească a intrat într-o perioadă de declin, ca să renască apoi în Moldova, pentru scurt timp, sub Movilești, în ultimii ani ai secolului al XVI-lea și primii din cel următor.

Țara Românească

Singura sursă pentru cunoașterea dezvoltării arhitecturii în Țara Românească în secolul al XVI-lea sunt cele aproximativ 35 de biserici care s-au păstrat, ctitorii domnești sau boierești. Se mențin principalele tipuri de biserici întâlnite în perioada precedentă: cel freflat în forma triconcului, foarte des întâlnit, cel în cruce greacă înscrisă, folosit mai rar, de regulă la bisericile de mari proporții, și cel dreptunghiular, fără abside laterale, întâlnit izolat, la numai câteva monumente, azi ruinate, cunoscute numai prin săpături arheologice (Tisău, Lapoș) și doar la o singură biserică păstrată până azi, deși cu modificări ulterioare (Sfântul Gheorghe din Târgoviște, ctitoria lui Neagoe Basarab). Dar în cadrul acestor trei tipuri, variantele sunt foarte numeroase, mai ales în ce privește pronaosul, precum și decorația fațadelor. Aceste variante au fost create prin îmbinarea unor elemente din secolul al XIV-lea fie între ele, fie cu altele, venite mai de curând din afară, ori prin introducerea de inovații născute pe pământurile românești. In genere, bisericile ridicate în acest secol erau de proporţii reduse. O caracteristică a celor din prima jumătate a secolului era tendinţa spre verticalitate.

Mănăstirea Dealu

Articol principal: Mănăstirea Dealu.

Biserica mănăstirii Dealu, de tip triconc, este, în fond, o prelucrare a tipului structural cristalizat încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea la Cozia. Naosul reproduce, ca formă și structură, tipul trilobat al Coziei, căruia i s-au modificat proporțiile, pentru a-i imprima o mai mare zveltețe. Turia octogonală de pe naos este, de asemenea, de mari dimensiuni. Cu totul aparte se prezintă pronaosul, dreptunghiular, împărțit, printr-un perete dublu, în două încăperi inegale. Pe cea mai îngustă, lângă naos, se ridică două turle mici, tot octogonale. Fațadele exterioare sunt construite în întregime din piatră fățuită, împărțite în două registre de un briu care încinge întreaga biserică pe la jumătatea înălțimii. Ambele registre cuprind un șir de arcade oarbe, înguste și înalte. Cele șase ferestre din registrul inferior sunt încadrate de rame dreptunghiulare din piatră. În registrul superior se află opt rozete sculptate în piatră. Intrarea pe vest este flancată de două panouri, acoperite pe toată suprafața lor cu o migăloasă împletitură de sculpturi geometrice, având în mijlocul lor două plăci de piatră în care este săpată pisania. Cele trei turle octogonale au câte opt firide foarte înalte și înguste, cu o bogată ornamentație geometrică sculptată.

Prin inovațiile introduse aici, prin construirea întregului parament din piatră fățuită, prin somptuoasa ornamentație exterioară, prin silueta sa zvelte și armonioasă, biserica mănăstirii Dealu se numără printre cele mai desăvârșite realizări arhitecturale din Țara Românească.

Mănăstiriea Curtea de Argeș

Articol principal: Mănăstirea Curtea de Argeș.

Mult mai bogată în ornamentație exterioară și mai evoluată în ceea ce privește formele de plan este biserica mănăstirii Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, terminată la 15 august 1517. Naosul este un triconc, pe care se înalță o turlă octogonală, atât în exterior, cât și în interior, cu cele trei abside perfect egale. Pronaosul este de formă dreptunghiulară, depășind cu mult în lățime naosul și cuprinde patru părți distincte: un vestibul dreptunghiular la intrare, în continuare un spațiu central pătrat, cu 12 coloane complet diferite una de alta, dispuse în careu, care susțin o turlă, cu puțin mai scundă decât cea de pe naos, și lateral, între coloane și ziduri, alte două încăperi, destinate să servească drept gropnițe. Părțile lor dinspre vest sunt încoronate cu două turle mici, ale căror fețe, împreună cu ferestrele și ramele care le încoronează, sint răsucite față de verticală, la una de la dreapta spre stinga, la alta invers (ca la unele minarete de geamii turcești din Adrianopol şi Constantinopol). Naosul este despărţit de pronaos de patru din cele 12 coloane de care am amintit. Un chenar de poartă, prins între cele două coloane din mijloc, formind un fel de portal, aminteşte locul uşii. În fața bisericii, s-a construit un mie aghiazmatar, lucrat în genul fintinilor decorative care se găseau în fața unor moschei turcești.

Decorația sculptată a faţadelor, cu intregul parament în piatră fătuită, este deosebit de bogată, Sint împărţite în două registre printr-un briu, format din toruri (ciubuce) răsucite ca o fringhie, fiecare decorat cu alte motive. Registrul inferior, aşezat deasupra unui sociu proeminent și bogat profilat, este decorat cu o serie de panouri dreptunghiulare, încadrate în rame formate din cite trei ciubuce de piatră rotunjite. Unele panouri sint străpunse de ferestre Inalte şi înguste (restul au ferestre oarbe). Registrul superior este decorat cu un şir de arcade oarbe, avînd în mijloc cite o mare rozetă din piatră. Cornisa este formată din două şiruri suprapuse de stalactite şi alveole de stil arab, cărora le urmează o friză îngustă, formată dintr-o țesătură continuă de ornamente geometrice și florale stilizate. Toată această bogată şi variată decoratie sculptată este de origine armeano-georgiană, persană, arabă şi otomanä. Se presupune că meşterul decorator (după unii Manolli din Niaesia, legendarul Manole) si cioplitorii în piatră au fost străini. Arhitectul însă (poate același ca la Dealu) se crede că a fost un român.

Planul triconc, preluat de la Cozia, a fost folosit si în construcţia altor biserici mănăstireşti din prima jumătate a secolului al XVI-lea: mănăstirea Tismana, schitul Ostrov (Călimăneşti), mînăstirea Căluiu, mănăstirea Valea, schitul Stăneşti, bolnița Coziei. Biserica de la Tismana este construită din piatră, cu faţadele decorate cu lungi firide, fără decoruri sculptate, cu o turlă octogonală pe naos şi cu o altă turlă pe pronaosul patrat.

Concluzie

În afară de acestea, alte exemple importante sunt bolnița Coziei, biserica mănăstirii Căluiu, biserica mănăstirii Snagov, biserica zisă „a Mitropoliei” din Târgoviște, biserica Sfânta Troița din București, biserica fostei mănăstiri Cobia-Dâmbovița, și biserica mănăstirii Tutana.

Rezultă deci că deși sunt relativ puține monumente, totuși acest secol a cunoscut cele mai îndrăznețe experiențe și căutări din întreaga evoluție a arhitecturii din Țara Românească.

Moldova

În Moldova, activitatea constructivă a înregistrat o stagnare după moartea lui Ștefan cel Mare. Bogdan III cel Orb abia a isprăvit ctitoria tatălui său de la Reuseni și apoi, mult mai târziu, în 1514, a început zidirea unei noi catedrale mitropolitane în Suceava, cu hramul Sfântul Gheorghe, terminată sub fiul său Ștefăniță, abia în 1522. Aceasta reproduce, în mare, planul bisericii Înălțării de la Neamț, cu unele modificări. Spațiul destinat gropniței este unit cu naosul, care primește astfel dimensiuni mari, necesare unei catedrale mitropolitane.

Arhitectura bisericească a cunoscut o nouă perioadă de înflorire în cursul domniei lui Petru Rareş, care, prin activitatea sa de ctitor şi îndrumător al vieţii culturale-artistice, a dezvoltat tradiţiile constructive ale epocii lui Ştefan cel Mare. Meşterii săi, fie saşi aduşi din Bistriţa, fie localnici, ca Ioan Zidarul din Suceava, s-au inspirat în special din două ctitorii ale lui Ştefan: biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău şi biserica Înălţării de la Neamţ.

Mănăstirea Probota

Prima şi cea mai măreaţă creaţie arhitectonică a epocii sale a fost biserica mănăstirii Probota, care i-a servit apoi ca necropolă şi are prototipul în biserica Înălţării de la Neamţ, de plan triconc, cu cinci încăperi distincte: exonartex (pridvor) închis, pronaos, gropniţă, naos şi altar, separate între ele prin ziduri groase străpunse de uşi (altarul e separat de naos prin catapeteasmă). În exterior, absidele sunt decorate cu arcade oarbe, deasupra cărora se ridică două rânduri de ocniţe, mari şi mici (cele mici se prelungesc şi pe zidurile gropniţei şi pronaosului).

Mănăstirea Humor

Articol principal: Mănăstirea Humor.

Biserica mănăstirii Humor, ctitoria logofătului Toader Bubuiog, este de plan triconc, dar fără turlă, singura de acest fel în epoca respectivă în Moldova. Deşi de dimensiuni mai mici, are aceeaşi împărţire ca şi Probota. Aduce însă şi elemente noi: camera mormintelor este mai scundă, iar pe o scară îngustă se urcă la o nouă încăpere, situată deasupra ei, o vesmântărie-tezaur sau tainiţă (adoptată apoi la Moldoviţa, Suceviţa, Galata). Apoi, în locul pridvorului închis de la Probota, apare unul deschis, tip care va fi preluat şi de alte monumente.

Mănăstirea Moldovița

Articol principal: Mănăstirea Moldovița.

Biserica mănăstirii Moldoviţa reia planul şi structura bisericii Sfântul Gheorghe din Hirlau, cu plan triconc şi turlă pe naos, deşi distribuţia încăperilor repetă pe cea de la Humor: pridvor deschis, pronaos, gropniţă cu veşmântărie-tezaur, naos, trilobat cu turlă şi altar. Atât Humorul cât şi Moldoviţa sunt împodobite cu picturi exterioare. Eliminând camera mormintelor, specifică bisericilor mănăstirești, biserica Sfântului Dumitru din Suceava a preluat planul și sistemul de boltire de la Moldovița. Tot de plan triconc, de mari proporții, este și biserica episcopală din Roman, care a suferit însă mai multe prefaceri ulterioare.

Mănăstirea Bistrița

Articol principal: Mănăstirea Bistrița (Neamț).

Dintre ctitoriile lui Alexandru Lapusneanu, biserica mănăstirii Bistrița, refacere totală a celei a lui Alexandru cel Bun, se aseamănă mult ca plan cu Probota (aceeași distribuție interioară și același fel de bolti). Biserica mănăstirii Slatina interpretează modelul bisericii Sfântului Ioan din Piatra, fără abside laterale vizibile în exterior, ci săpate doar în grosimea zidurilor naosului, cu dispoziția obișnuită a încăperilor din secolul al XVI-lea: pridvor închis, pronaos, gropniță, naos și altar, cu turlă pe naos.

Mănăstirea Sucevița

Articol principal: Mănăstirea Sucevița.

Ultimul monument reprezentativ al arhitecturii moldovenești din perioada clasică îl reprezintă mănăstirea Sucevița, ctitoria Movilăștilor. Biserica reia planul de la Neamț, cu toate elementele adăugate în timpul lui Petru Rareș: exonartex (pridvor închis), pronaos alungit și boltit cu două cupole (ca la Probota), gropniță cu veșmântărie-tezaur (ca la Humor), naos trilobat cu turlă zveltă pe două baze stelate și altar. Ca elemente noi sunt două pridvorașe deschise care preced intrările în exonartex, unul pe latura de sud, altul pe cea de nord. Un alt element nou îl constituie cele trei ferestre care luminează fiecare absidă.

Sfârșitul secolului

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și la începutul celui următor se face simțită tot mai mult influența arhitecturii din Țara Românească: pridvorul deschis, decorarea fațadelor cu registre în arcade, comunicarea dintre naos și pronaos printr-o triplă arcadă, în locul ușii (Hiincea, Aroneanu, Galata, Secu). Biserica mănăstirii Secu, de plan triconc, cu o turlă pe naos și una pe pronaos, are fațadele împărțite în două registre printr-un brâu și împodobite cu lungi arcade oarbe, iar deasupra arcadelor turiilor se află un rând de ocnițe moldovenești.

Transilvania

În Transilvania, numărul bisericilor românești din piatră sau zid este foarte redus, ca urmare a înstrăinării unora din enegii și volevozii din secolele anterioare sau a trecerii lor în rândul țărănimii de rând. Se menține tipul de biserică sală, de plan dreptunghiular, cu un turn-clopotniță la intrare. Bisericile de lemn aveau același plan dreptunghiular, asemănătoare cu casele țărănești, unele cu un turn clopotniță sau cu o prispă, pe latura de vest.

În deceniul al optulea s-a rezidit biserica mănăstirii Prislop, de către domnița Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Țării Românești. Ese în plan triconc, cu o turlă pe naos, în stilul bisericilor muntene.

Secolul XVII

În Tara Românească se înregistrează realizări arhitecturale și picturale deosebite în timpul domniei lui Matei Basarab, iar mai târziu, în timpul lui Șerban Cantacuzino și mai ales Constantin Brâncoveanu, sub care s-a închegat un nou stil în arta muntenească. În Moldova, arta cu toate formele ei a fost în regres. O perioadă de strălucire a cunoscut numai în timpul domniei lui Vasile Lupu. În Transilvania se înregistrează de asemenea un declin, în comparație cu arta românească din secolele XIII-XV.

Țara Românească

Introducere

Tara Românească a cunoscut, în secolul al XVII-lea și în primul sfert al secolului următor, o perioadă de maximă înflorire. Numărul bisericilor din această perioadă, mai ales sub Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, este impresionant. În general, sunt construite după vechile forme, consacrate în secolul anterior, cuprinzând aceleași încăperi, adică pronaos, naos, absida altarului; se adaugă, uneori, un pridvor cu arcade și stâlpi de zidărie.

Cele trei categorii

O primă categorie de biserici sunt cele de plan dreptunghiular alungit, având spre răsărit o absidă (altar), iar deasupra pronaosului un turn-clopotniță. Acestui tip îi aparțin: biserica domnească din Gherghița, biserica mănăstirii Strehaia (cu o clopotniță care are proporțiile și aspectul unui puternic turn de apărare), bisericile din Golești, Doicești, Sfinții Împărați din Târgoviște, iar mai târziu Sfântul Nicolae din Făgăraș, ctitoria lui Brâncoveanu ș.a.

Alte biserici sunt de plan trilobat cu una sau două turle, iar pronaosul dreptunghiular sau pătrat, cu bolțile (o cupolă sau două, sau un simplu semicilindru) ascunse sub acoperiș. Unele biserici din această categorie au o singură turlă pe naos (ca și Cozia, din sec. XIV), cum este cazul bisericilor mănăstirilor Arnota, Plătărești, Plumbuita, Dintr-un lemn etc. La alte biserici din această categorie s-a ridicat a doua turlă, deasupra pronaosului (după modelul Tismanei sau Galatei din Iași), exemplul cel mai caracteristic fiind bisericile Stelea din Târgoviște, iar mai târziu Antim din București. Existau însă și biserici de plan trilobat cu trei turle, având ca prototip biserica mănăstirii Dealu (Brebu-Prahova și Gura Motrului în Oltenia).

O altă categorie de biserici de plan trilobat au pronaosul supraînălțat și fragmentat, cu stâlpi de sprijin pentru susținerea bolților. Din această categorie fac parte biserica mănăstirii Căldărușani, biserica Sfinții Împărați (azi catedrala patriarhală) din București, bisericile mănăstirilor Cotroceni, Hurezi și Sfântul Gheorghe Nou. Toate urmează mai mult sau mai puțin fidel planul, structura și plastica monumentală și decorativă a cunoscutei biserici a lui Neagoe Basarab de la [[[Mănăstirea Curtea de Argeș|Argeș]].

Exemple

De pildă, catedrala patriarhală din București are planul triconc, cu patru turle, imitând îndeaproape planul bisericii lui Neagoe de la Argeș, cu deosebirea că e de dimensiuni mai mari și are pridvorul deschis, cu stâlpi masivi din zid. În exterior, biserica e înconjurată de un brâu de piatră - cu trei ciubuce care se răsucesc din loc în loc - și două șiruri orizontale de cărămizi așezate în dinți de fierăstrău. Cele două registre ale fațadelor sunt decorate cu arcade oarbe. Fețele turlelor sunt alcătuite din firide retrase din ce în ce mai mult.

Planul catedralei patriarhale este reprodus și de biserica mănăstirii Cotroceni. Cele 12 coloane din pronaos - cu capiteluri și vaze decorate cu flori de crin - imită coloanele din pronaosul bisericii lui Neagoe de la Argeș. Pridvorul deschis de pe latura de vest e susținut de opt coloane de piatră, decorate cu alveole, caracteristice artei arabe.

Există însă și biserici de plan trilobat care au turnul clopotniță ridicat deasupra pronaosului (cum aveau cele de plan dreptunghiular, tip Gherghita sau Strehaia). Așa sunt: bisericile din Călinești-Prahova, Băjești, schitul Cornet, Colțea din București ș.a.

Elemente caracteristice

În această diversitate de modele arhitectonice, se impun însă și unele elemente specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stilpi sau coloane legate prin arcade, la început semicirculare, apoi în acoladă sau trilobate. Inițial, coloanele erau din cărămidă, apoi din piatră, cu bazele și capitelurile profilate. Pridvorul deschis se generalizează către sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, fiind unul din elementele specifice „stilului brâncovenesc”.

În ce privește decorația exterioară, toate aceste biserici au fațadele împărțite în două registre, separate printr-un brâu, procedeu obișnuit încă de la mijlocul secolului al XVI-lea și care se va extinde și la monumentele de mai târziu, până după mijlocul secolului al XIX-lea. Felul cum sunt tratate fețele celor două registre este diferit. Câteodată sunt netede, alteori sunt decorate cu panouri dreptunghiulare ori cu partea superioară arcuită, mărginite fie de pilaștri de secțiune dreptunghiulară, puțin ieșiți în afara zidului, fie de ciubuce semicirculare. Ancadramentele ușilor și ferestrelor sunt mai peste tot din piatră.

Meșteri

Se cunosc și câteva nume de meșteri din această perioadă, ca „Dragomir zidarul”, care a construit biserica schitului Cornet-Vâlcea și cea din Băjești-Argeș, în pronaosul căreia i s-a zugrăvit și portretul. La complexul de la Hurezi, lucrările au fost conduse de „Manea vătatul de zidari”, al cărui portret a fost zugrăvit în pridvor.

Moldova

Introducere

În Moldova, la arhitectura tradițională se adaugă numeroase forme artistice noi, împrumutate fie din Țara Românească, fie din lumea barocului, fie din Orientul caucazian sau islamic. Toate aceste elemente au dus la diversificarea arhitecturii moldovenești, care n-a mai izbutit să formeze un stil unitar. Se remarcă apoi încercarea de fortificare a mănăstirilor și chiar a bisericilor de mir. Aceasta se datora distrugerii vechilor cetăți moldovenești de altădată, din ordinul turcilor, urmărind ca lăcașurile de închinare fortificate să contribuie, măcar în parte, la apărarea țării.

Dragomirna

Cel mai însemnat monument ridicat la începutul acestui secol a fost Dragomirna. Silueta zveltă și înălțimea neobișnuită a bisericii, forma poligonală a pridvorului ca și decorul exterior al turlei, cu motive sculptate de origine orientală, brâul de piatră, cu aspect de funie răsucită, care încinge fațadele exterioare la mijloc, accentuează nota barocă ce începe să se facă simțită în arhitectura bisericească a Moldovei.

Trei Ierarhi

Aceeași tendință barocă de diversitate și de somptuozitate se observă și în arhitectura celui mai celebru monument al secolului al XVII-lea, biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Arhitectul a fost influențat de planul bisericii mănăstirii Galata și de decorația interioară și exterioară de la Dragomirna. Biserica Sfinții Trei Ierarhi este de plan trilobat, cu împărțirile obișnuite, în pridvor, pronaos, naos și altar. Absidele naosului și cea a altarului sunt semicirculare în interior și poligonale în exterior. Are două turle, una pe naos, alta pe pronaos.

Mănăstirea Golia

Un alt monument din Iași este biserica mănăstirii Golia, rezidită de Vasile Lupu, de dimensiuni neobișnuite (39 m lungime, 13 m lățime și 30 m înălțime, în vârful turlei de pe naos), cu șase turle, din care cele de pe pronaos și naos de dimensiuni mari. Încă în 1711, Petre cel Mare, țarul Rusiei, remarca faptul că la Golia se împletesc trei stiluri arhitectonice: cel tradițional bizantino-moldovenesc, al Renașterii și influența arhitecturii rusești (modul de construcție al bolților).

Biserica cuprinde cele cinci încăperi obișnuite marilor mănăstiri din Moldova: pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar. Fațadele sunt din blocuri mari din piatră cioplită, decorate în stilul clasic al Renașterii târzii. Pilaștri înalți de câte 12 m, cu capiteluri corintice, împart fațadele în panouri mari, în mijlocul cărora se află câte o fereastră și, în același timp, sprijină o cornișă masivă, care are o friză decorată cu muluri și console.

Influențe

Bisericile pomenite au servit drept model și pentru unele construcții ulterioare. Astfel, Dragomirna a inspirat pe constructorii mănăstirilor Solca și Bârnova, tot din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mănăstirea Cașin, ctitoria lui Gheorghe Ștefan, e inspirată după Golia, iar arhitectul de neam român Gligorie Cornescul, care a lucrat la Cetățuia, ctitoria lui Duca Vodă, a copiat planul bisericii Sfinții Trei Ierarhi, evident fără decorația acesteia.

Transilvania

În Transilvania, în ciuda condițiilor grele în care și-a desfășurat activitatea Biserica Ortodoxă, s-au ridicat totuși numeroase lăcașuri de închinare ortodoxe, majoritatea din lemn. Predomina vechiul tip de biserică-sală, cu o navă dreptunghiulară și absida altarului. Se remarcă:

• Bisericile din Teiuș, ctitoria slugerului Mihail Rat, descendent al domnului muntean Mircea Ciobanul (1606).
• Ciula Mare (jud. Hunedoara), ctitoria protopopului Ioan Muntean din Tuștea (1680).
• Bungard (județul Sibiu), ctitoria negustorilor macedo-români din Sibiu („com- paniștii greci”, 1690-1691).
• Geoagiul de Sus (jud. Hunedoara).
• Adormirea Maicii Domnului din Alba Iulia Lipoveni (1690-1691) etc.

Bisericile ctitorite de unii domni munteni adoptă anumite elemente specifice stilului arhitectonic din Țara Românească. De pildă:

• Bisericile din Turnu Roșu (fost Porcești, jud. Sibiu), ctitoria lui Matei Basarab, cu un plan treflat, fațadele cu brâu muntean, cu arcade oarbe pe registrul inferior și cu panouri dreptunghiulare pe cel superior.
• Tinăud (jud. Bihor), ctitoria lui Constantin Șerban Basarab, tot cu plan treflat.

Apoi cele trei ctitorii brâncovenești:

• Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș (pridvor deschis, briu muntean, turlă pe pronaos).
• Biserica mănăstirii Sâmbata de Sus (plan treflat, pridvor deschis, briu, turlă pe naos).
• Biserica din Ocna Sibiului (brâu, cu arcade oarbe în registrul inferior).

Secolul XVIII

Introducere

Epoca fanariotă reprezintă o perioadă de declin în istoria artei românești. Se înregistrează doar câteva biserici monumentale în Țara Românească și mai multe picturi, care urmează tradițiile picturale brâncovenești, puține realizări sculpturale, miniaturistice și din celelalte ramuri ale artelor decorative. Așadar, arta românească în toate formele ei de manifestare - arhitectură, pictură, sculptură, broderie, argintărie, miniatura, xilogravură etc. - a intrat într-o fază de decadență, fiind ultima fază a artei românești medievale. Aproape toate aceste genuri de artă se îndepărtează de modelele tradiționale din secolele anterioare, căutând forme noi, prin adaptarea unor elemente venite din afară, mai cu seamă din stilul baroc.

Astfel, în toate ramurile artei se constată o influență a barocului, mult răspândit atunci în toate țările Europei, iar către sfârșitul veacului și începutul celui următor influențe ale neoclasicului. În schimb, în toate țările românești s-a dezvoltat o artă „populară” autentic românească, realizată de constructori, zugravi, iconari, ieșiți din mediul țărănimii și al preoțimii de mir.

Dezvoltarea arhitecturii a fost în mare măsură condiționată de instaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și Moldova și de guvernarea habsburgică în Transilvania. La începutul perioadei, se mai realizează câteva monumente de seamă ridicate de domni și marea boierime, dar ele dispar treptat, încât locul marilor mănăstiri voievodale de odinioară a fost luat de schituri și biserici modeste, ctitorite de boieri mici, de negustori, de meșteșugari organizați în bresle, de călugări și preoți de mir și de credincioși-țărani.

Țara Românească

General

Mănăstirea Văcărești (1716-1722) reprezenta cel mai de seamă complex arhitectural din prima jumătate a secolului și în același timp, ultima dintre marile ctitorii domnești din Țara Românească. Biserica mare a mănăstirii, impunătoare prin dimensiunile ei și prin bogăția decorației sculptate, relua planul mănăstirii Argeș.

O altă realizare majoră a arhitecturii muntenești din această perioadă este biserica Stavropoleos din București cu o decorație picturală și sculpturală excepțională, în interior și exterior, impresionând mai ales pridvorul cu coloane de piatră și bogate sculpturi, inspirat după palatul brâncovenesc de la Mogoșoaia.

Ctitoriile preoților, ale târgoveților și ale poporului de jos au continuat tradițiile stilului brâncovenesc, pe care le-au adaptat, prelucrat și dezvoltat, dând naștere unor noi creații în arta medievală românească. Se observă tendința spre simplificare a procedeelor, cu puțină decorație sculptată, cu spații rezervate pentru zugrăveală, ca urmare a posibilităților materiale reduse ale ctitorilor.

Bisericile-bordeie

În Câmpia Olteniei și Munteniei (actualele județe Mehedinți, Dolj, Olt - partea cuprinsă în fostul județ Romanați - și Teleorman - partea dinspre Olt) existau și așa numitele „biserici-bordeie”, necunoscute în altă parte a țării, atestate documentar încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Deși nu se mai păstrează astfel de biserici, au fost totuși identificate 45, la Salcia-Mehedinți, Calafat, Maglavit, Fântâna Banului, Dobridor, Galicea Mare, Băilești, Poiana Mare, Amărăștii de Jos (jud. Dolj), Vădastra, Cilieni, Hotaru, Celei (jud. Olt), Gârla, Islaz, Segarcea din Deal, Segarcea din Vale (jud. Teleorman) ș.a. Ele erau ctitorite de preoții și credincioșii satelor respective.

Sub raport arhitectonic și decorativ, aceste biserici nu erau altceva decât o adaptare la nevoile cultice a locuinței tradiționale din zona respectivă. Erau construite pe jumătate în pământ (1,50-2 m adâncime), pe jumătate apăreau la suprafață. Pereții lor erau îmbrăcați cu lemne de stejar (răchiopi), uneori cu nuiele împletite, lipite cu pământ și văruite, mai rar cărămidă.

De regulă, erau de dimensiuni reduse (8-10×4-5 m), în formă de navă, cu cele trei încăperi tradiționale, altar, naos și pronaos, ca prestol servind o buturugă mare de stejar. Acoperișul era format dintr-o împletitură de nuiele peste care se așezau paie și apoi pământ. Multe biserici-bordeie aveau la intrare un pridvor sau o tindă, adăpostind uneori și clopotul. În loc de ferestre se foloseau piei de vițel sau bășici de porc.

Moldova

Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, nu întâlnim monumente de artă bisericească mai reprezentative. La unele biserici din această perioadă se observă o puternică influență venită din Țara Românească (structură interioară, plan, plastică arhitecturală și decorativă), cum sunt bisericile Precista și Proorocul Samuil din Focșani.

Dar în ultimele patru decenii ale secolului, meșterii locali au început să caute anumite formule proprii, combinând câteva elemente din arhitectura Țării Românești cu altele, de proveniență locală și cu elemente de decor baroc și clasic, venite prin intermediul Rusiei și al Poloniei. Este semnificativă biserica Sfinții Teodori din Iași (1761), cu planul tricone, având la intrare un pridvor (exonartex) închis, pe care se înalță un turn clopotniță (o altă turlă e deasupra naosului), având în exterior pilaștri ușor proeminenți, cu baze și capiteluri de factură simplă, neodorică, cu mici frontoane etc. Este deci o fațadă barocă în genul Golici. În același gen sunt bisericile Curelari și Tâlpari din Iași, Bălănești-Neamț, Răducanu din Tg. Ocna, Berzunți-Tg. Ocna, Doljești-Roman etc. Alte biserici diferă de cele menționate doar prin faptul că nu au turlă pe naos (Sfântul Gheorghe sau Mitropolia veche din Iași, Sfântul Nicolae din Tg. Ocna ș.a.).

Au fost studiate aproximativ 60 de biserici de lemn din Muntenia și 140 din Oltenia cât și peste 160 din Moldova, marea majoritate din acest secol. Cele mai multe biserici au un plan dreptunghiular, cu absida altarului poligonală în mai multe variante, altele aparțin planului trilobat, cu abside laterale, cu trei sau cinci laturi. Se remarcă și pridvorul deschis, amplasat pe latura de sud sau de vest. Puține dintre ele au turle, scunde. Cele mai multe se disting prin decorația lor sculptată (mai ales prin brâul median în formă de frânghie, decorarea nișei, a soclului, chenarele ușii de intrare - cu desene geometrice, florale, rozete etc.). Pictura este extrem de rară. Biserici mai reprezentative sunt cele din Răpciunt (sat dispărut de pe Valea Bistriței), azi în Muzeul Satului din București, Soci-Bacău, Rachitoasa-Bacău, Starchiojd-Parhova (una din 1749, alta din 1784).

Transilvania

Introducere

În Transilvania, arhitectura bisericească ia o dezvoltare îmbucurătoare. În locul numeroaselor biserici ajunse în stăpânirea uniților - mai ales în urma conscripției lui Bukow - ortodocșii au fost nevoiți să-și ridice alte biserici, fie de lemn, fie din zid, în funcție de posibilitățile lor materiale. Numeroase biserici din acest secol sunt ctitorite de negustorii români, ca o expresie a năzuinței lor de afirmare socială și națională.

Meșterii locali îmbină elemente venite din Țara Românească (pridvor deschis, brâu, arcade oarbe etc.) cu cele de proveniență autohtonă, dând naștere unui stil artistic propriu. Predomină și acum stilul arhitectonic autohton, adică planul dreptunghiular, cu absida decroșată, poligonală sau semicirculară, cu un turn clopotniță la fațadă apuseană. Între bisericile reprezentative de plan dreptunghiular pot fi amintite: Alba Iulia Maieri, Calbor-Făgăraș, Grui-Săliște, în prima jumătate a secolului, Cuvioasa Paraschiva din Rășinari (1755, zugrăvită în interior și exterior în 1785), Avrig, Sibiel, Sadu, Tălmaciu, Orlat, Topârcea, toate în jurul Sibiului, Ighiel-Alba, Geoagiu de Sus-Huneedoara, Simon-Brașov, toate în a doua jumătate a secolului.

Planul triconc

În aceeași perioadă, în părțile Brașovului și Sibiului își face apariția planul triconc de tradiție bizantină, împrumutat din Țara Românească. Între bisericile aparținătoare acestui stil se numără cele din Moeciul de Jos (ctitorită de negustorul Mihai Alexandru Vilara), Prejmer (de negustorul Ioan Vlad), Tohanul Nou și Ghimbav (amândouă ctitorite de jupânul Ioan Boghici), bisericile Adormirea Maicii Domnului din Brașov (de negustorul Nicolae Ștefan), Sf. Treime din Brașov-Dârste (de negustorii Mihai Vilara, Gheorghe Pop Radu, Răut Leca ș.a.), Sfântul Nicolae din Covasna, bisericile din Cernatu, Satulung, Turches, Zărnești, toate în jurul Brașovului, apoi bisericile Înălțarea Domnului din Săliștea Sibiului, din Tilișca-Sibiu, Cornești-Sighișoara ș.a. Pridvorul deschis pe arcade, obișnuit în Țara Românească, apare la bisericile din Măieruș-Brașov (ctitoria fraților negustori Leca), Feldioara-Brașov ș.a.

Stilul baroc

Odată cu stăpânirea Habsburgilor catolici în Transilvania, a pătruns aici și stilul baroc, fie în arhitectura laică, fie în cea bisericească. Prima construcție românească de acest gen a fost catedrala unită din Blaj (1738-1765), al cărei proiect a fost întocmit de italianul Giovanni Martinelli. Slabe influențe ale stilului baroc se observă la biserica unită (1783) și cele două ortodoxe din Sibiu, una zidită de episcopul Gherasim Adamovici (1787), alta de negustorul Hagi Constantin Pop, numită „din groapă” (1802), la biserica ortodoxă Sf. Treime din Brașov, numită și „grecească”, ridicată de mai mulți negustori macedo-români între anii 1786-1787, la biserica „din deal” din Cluj (1790-1790) și la cea „a lui Bob” din același oraș (1803) ș.a.

În arhitectura bisericească ortodoxă din părțile de vest ale țării, influența stilului baroc s-a manifestat mai ales în Banat. Așa este biserica „mare” sau Adormirea din Lugoj (1759-1766), inspirată după catedrala romano-catolică din Timișoara, apoi cele din Mehadia și Sinnicolaul Mare. În stil baroc s-a construit și biserica mănăstirii Sf. Simeon Stâlpnicul din Arad-Gai, în 1760-1762, sub episcopul Sinesie Jivanovici. În Bihor, deși se menține planul bisericii-sală cu un singur turn, se observă totuși unele influențe ale barocului (biserica din Oradea-Velența, biserica „cu lună„ din Oradea (1784-1790), cea din Beiuș, ridicată tot atunci.

Biserici de lemn

Alături de aceste s-au ridicat numeroase biserici de lemn, specific românești, pe tot cuprinsul teritoriilor intracarpatice. Potrivit ultimelor evaluări, repartiția numerică a bisericilor de lemn cu valoare de monument istoric este următoarea: 238 în Transilvania, 29 în Maramureș, 109 în Crișana și 21 în Banat. De regulă, sunt construite într-un plan simplu, dreptunghiular, alcătuit din încăperi simple, dispuse în lungime: pronaos, naos și altar (absida de est). Elemente variabile se observă doar la forma absidelor (dreptunghiulară, mai îngustă decât naosul și pronaosul, sau poligonală), la forma și locul pridvorului (la tura vestică sau sudică).

În ce privește bisericile din Maramureș și Țara Lăpușului, se caracterizează prin acoperiș înalt, cu streașină largă, turn cu verticalitate accentuată deasupra pronaosului și un coif-săgeată. Unele au și patru turnulețe, la baza coifului. De regulă, acoperișul, construit în patru ape, este unul singur pentru toată biserica, la altele apare unul mai jos pentru absidă, altul mai înalt pentru restul bisericii. Bisericile din județele Sălaj și Cluj se remarcă prin prispele lor.

Multe din bisericile de lemn sunt zugrăvite de către feluriți meșteri populari. Atât prin arhitectura lor, cât și prin pictura lor, bisericile românești din lemn constituie o mărturie grăitoare a geniului artistic creator al poporului nostru.

Secolul XIX

Introducere

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a celui de al XIX-lea, apare și se dezvoltă neoclasicismul, stil care a marcat, aproape în toate țările Europei, perioada de trecere de la feudalism la capitalism. În Țara Românească și Moldova, neoclasicismul a fost preluat mai întâi ca stil în construcția de biserici și locuințe, de către elementele înaintate ale boierimii și de o parte din înaltul cler. Cu toate că în arhitectura românească este un fenomen specific secolului al XIX-lea, totuși se întâlnesc și în secolele anterioare anumite orientări clasicizante (de pildă, în arhitectura Goliei din sec. XVII).

Moldova

Primele exemple

Printre primele exemple ale arhitecturii neoclasice la români se situează biserica din Lețcani, de lângă Iași, ctitoria lui Constantin Balș (1795). Are o formă complet circulară (unica în țară în acest gen), cu intrarea pe la vest, străjuită de patru coloane cu capiteluri ionice, iar deasupra acestei intrări se ridică o mică clopotniță. Spre răsărit, altarul apare ca un semicerc, alipit de cercul cel mare al bisericii, dar mai jos. Astfel de biserici se construiau în acel timp în Rusia de arhitecți italieni (sub numele de clasicul Ecaterina II și Alexandru I).

Biserica Sf. Haralambie din Iași (1797—1804) a fost influențată, ca plan, de cea din Lețcani. Cercul naosului e puțin deformat, intrarea și altarul ceva mai prelungite, cu trei turle pe intrare, naos și altar, astfel că în exterior biserica pierde din aparența circulară.

Aceleiași direcții clasice moderne îi aparțin bisericile Sf. Spiridon și Banu din Iași, precum și biserica Sf. Gheorghe din mănăstirea Neamț din 1826 (reclădită în 1960—1961, în rândul chiliilor din latura de est a incintei). Cea din urmă avea — la intrare și părțile laterale — frontoane cu câte patru coloane și capiteluri. Noul stil clasic a fost continuat de biserica Frumoasa din Iași, refăcută în forma de azi în anii 1836—1839. Fațadele sunt clasice, cu frontoane și patru coloane la intrare, cu panouri cu pilaștri și arcaturi decorative în părțile laterale. Cele patru cupole — în rând — au forme rusești-ucrainiene (fațade clasizante au și bisericile din Trifești—Roman și Roset din Botoșani)

Un stil aparte prezintă biserica Bărboi din Iași, refăcută din temelie, în 1841—1844, după planurile arhitectului grec Andrei Karidis (interiorul cu trei nave, la intrare un pridvor deschis cu cinci arcade, sprijinite pe patru coloane cu capiteluri dorice, o turlă centrală și patru mai mici, toate poligonale).

Catedrala mitropolitană din Iași

Potrivit tradiției, planul pentru zidirea actualei catedrale mitropolitane din Iași a fost întocmit de Gheorghe Asachi, deși în acte apare și arhitectul străin Gustav Freiwald. Piatra fundamentală a fost pusă în 1833 de mitropolitul Veniamin Costachi, cel care a inițiat și primele colecte pentru zidirea ei. Lucrările de construcție au fost conduse până în 1838 de Freiwald, iar de atunci de colonelul și arhitectul rus Nicolae Singurov. Deși lucrările erau aproape terminate, în 1841 au fost întrerupte, pe de o parte datorită retragerii mitropolitului Veniamin din scaun, pe de alta, pentru că apăruseră crăpături în ziduri. Au fost reluate abia în 1880, sub conducerea arhitectului Alexandru Orăscu (1817—1894), ultimul reprezentant al clasicismului pe tărâmurile române.

Catedrala are forma unei mari bazilici, cu patru turle, înconjurate la bazele lor de coloane înalte și elemente antice. Fațada dinspre apus are câte două ansambluri de coloane înalte cu capiteluri, susținând frontoane, în stilul construcțiilor Empire rusesc. Pe latura de răsărit sunt șase coloane cu capiteluri, susținând un fronton.

Influența rusească

La multe biserici moldovene se observă o influență a arhitecturii rusești, mai ales turlele în formă de bulb de ceapă. Între anii 1884—4892, colonelul Gheorghe Roznovanu, care studiase în Rusia, a ridicat în Roznov (jud. Neamț) o biserică în stil specific rusesc, după planurile arhitectului Nicolae V. Sultanov din Moscova. Influente ale stilului rusesc se observă și la unele biserici de țară din Moldova.

Țara Românească

Prima jumătate a secolului

În Țara Românească, aparține stilului neoclasic biserica „Tei” (sau Ghica-Tei din București), zidită în 1833 de Grigorie IV Ghica (la început era pe locul unei bisericuțe mai vechi, a lui Barbu Văcărescu, capelă a reședinței domnești). Planul este în formă ușor eliptică, încadrat simetric de patru nișe semicirculare, dintre care, cele dinspre răsărit sunt folosite ca proscomidier și diaconicon, iar în cele de apus sunt construite scările care duc la cafas. Are o singură cupolă, pe care se înalță turla. La intrare, se găsește un fronton triunghiular, susținut de două perechi de coloane în stil doric.

În forme clasice a fost refăcută și biserica Sf. Dumitru din București — metocul Episcopiei din Buzău — în 1819, la dorința episcopului Costandie Filitti (după planurile arhitectului Iosif Weltz). Tot așa a fost refăcută și biserica Sf. Gheorghe Nou, în urma incendiului din 1847, care a mistuit o mare parte din București.

A doua jumătate a secolului

În a doua jumătate a secolului s-au ridicat ori s-au refăcut alte biserici în același stil neoclasic, fie în București, fie în alte localități din țară. În 1867, egumenul Ermoghen Buhuș a ridicat biserica mănăstirii Eloraița, de mari proporții, în plan dreptunghiular, cu 8 turle, unele de lemn, altele de zid.

Către sfârșitul secolului, se observă o revenire la stilul românesc tradițional. Așa au fost bisericile Sf. Apostoli Petru și Pavel din Constanța (1883—1886, arhitect I. Mincu), Domnița Bălașa din București (1881—1885, arhitect Al. Orăscu), Sf. Voievozi din București, catedrala episcopală din Galați (1906-—1917, arhitect Petre Antonescu), bisericile din Hârșova (1908), Turnu Măgurele, Bușteni și altele.

Bisericile din mediul rural

Cele mai multe biserici din mediul rural erau construite în stilul tradițional românesc, cu reminiscențe ale stilului lui Ștefan cel Mare în Moldova (turle, contraforți) sau ale stilului brâncovenesc în Țara Românească (pridvorul deschis la intrare).

Transilvania

În Transilvania, bisericile ridicate în această perioadă, din jertfa clerului și a credincioșilor — fie în mediul urban, fie în cel rural — erau, de regulă, influențate de stilul lăcașurilor de cult catolice și protestante. Planul era în formă de biserică-sală, cu latura de est semicirculară, iar deasupra pridvorului de la intrare se ridica întotdeauna un turn-clopotniță. Natural, în parohiile sătești mai sărace, îndeosebi în Hunedoara, Bihor, Maramureș, au continuat să se construiască tot biserici din lemn sau din zid, ridicate de meșteri locali, în forma tradițională de biserică-sală, cu un turn-clopotniță pe fațada de apus.

Stilul bizantin — necunoscut în Transilvania până în pragul secolului XX — se face cunoscut prin catedrala mitropolitană din Sibiu, ridicată între anii 1902—1906, din ofrandele clerului și ale credincioșilor ortodocși din Arhiepiscopie și din alte părți. Planul a fost conceput de doi arhitecți străini, fiind luat — la scară mai redusă — după al bisericii Sf. Sofia din Constantinopol. Dar, la dorința mitropolitului Ioan Mețianu, s-au adăugat două turnuri mari la intrare, încât s-a făcut o îmbinare — nu prea fericită — a stilului bizantin cu cel gotic.

Câteva biserici din Transilvania și Banat au fost construite în stil baroc: catedralele episcopale din Oradea (unită) și Arad, biserica Pogorârea Duhului Sfânt din Lugoj (1845—1854), biserica din Oravița (1871) și altele.

Restaurarea monumentelor istorice

Problemele restaurărilor

Restaurarea monumentelor istorice în această perioadă s-au făcut și câteva restaurări de monumente istorice. Din nefericire, lucrările au fost încredințate unor arhitecți străini, necunoscători ai vechii arte românești, care au denaturat — total sau parțial — aspectul inițial al ctitorilor voievodale de odinioară.

De pildă, în Țara Românească, în timpul domnitorilor Gh. Bibescu (1842—1848) și Barbu Știrbei (1849—1856), s-a schimbat cu desăvârșire vechiul caracter al unor mănăstiri atât în ceea ce privește monumentul însuși, cât și în ceea ce privește fresca, înlocuită cu tot felul de zugrăveli apusene. Așa s-a întâmplat cu mănăstirile Tismana, Dealu și Bistrița din Oltenia, refăcute pe la mijlocul secolului trecut după planurile arhitectului Ioan Schlatter.

Dar și până atunci, monumentele noastre istorice și-au pierdut treptat înfățișarea inițială, căci s-au adăugat clădiri noi ori s-au zidit altele deasupra lor, s-au înlocuit portale, pridvoare, cupole, s-au zugrăvit ori s-au înlocuit pereții, acoperindu-se minunatele fresce de altădată. În mănăstirile închinate, din nepăsarea călugărilor greci, s-au dărâmat ori chiar s-au nimicit biserici întregi și clădirile înconjurătoare — fără să mai vorbim de numeroasele odoare de preț, care au fost duse peste hotarele țării. Acest proces a continuat și după secularizare, când numeroase mănăstiri și schituri au fost prefăcute în biserici de mir.

Cârmuitorii de atunci ai țării, preocupați numai de interesele lor proprii, au nesocotit cu totul vechile așezăminte bisericești, iar când și-au adus aminte de ele, — către sfârșitul secolului al XIX-lea, — le-au restaurat după modă apuseană, prin oameni nepregătiți pentru aceasta. Astfel, în ultimul sfert al secolului al XIX-lea și în primul deceniu al celui de-al XX-lea s-au restaurat mănăstirea Argeș, bisericile Sf. Trei Ierarhi și Sf. Nicolae Domnesc din Iași, Sf. Dumitru din Craiova și „Mitropolia” din Târgoviște. Restaurarea acestora a fost încredințată arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy (1844—1914, îngropat la Curtea de Argeș).

Metoda sa de restaurare consta în dărâmarea monumentului — totală sau parțială — și construirea unuia nou, după planurile sale, păstrând însă fundațiile și zidurile principale și inspirându-se din formele vechi arhitectonice și din motivele decorative. În felul acesta, se întâmpla ca noul monument să semene prea puțin cu cel vechi. Este semnificativ, în acest sens, cazul Mitropoliei din Târgoviște, refăcută de Neagoe Basarab, biserică monumentală, cu opt turle, care a fost dărâmată, iar pe locul ei s-a zidit o biserică nouă, cu o singură turlă (1890—1933).

Mănăstirea lui Neagoe de la Argeș, distrusă de un incendiu în 1867, a fost restaurată între anii 1875—1876. Conducătorul lucrărilor de restaurare a fost arhitectul Nicolae Gabrielescu. Cu acest prilej, s-a refăcut, în parte, sistemul de boltire, s-a modificat acoperișul, s-au adăugat elemente noi în decorația exterioară. Pictura a fost făcută de fratele lui Lecomte du Nouy.

Biserica Sf. Dumitru din Craiova, ruinată, a fost dărâmată și reconstruită între anii 1889—1933 (pictată de francezii Menpiot și Bories). În același sistem a fost refăcută biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iași, dărâmată și refăcută între anii 1888—1904. La biserica Sf. Trei Ierarhi din Iași, restaurată în 1882—1904, s-a păstrat caracterul inițial în măsură apreciabilă, nefiind dărâmată. Peste tot, au fost înlăturate zidurile înconjurătoare, precum și clopotnițele, acolo unde au existat (de pildă, clopotnița de la Sf. Trei Ierarhi).

Părțile pozitive

În schimb, trebuie recunoscut că în forma în care s-au restaurat bisericile respective, ele vor mai rezista câteva secole, în același mod s-a făcut și restaurarea unor monumente bisericești din Bucovina, de către arhitectul vienez Karl Romstorfer (Putna, Mănăstirea Mira, Sf. Ioan din Suceava și altele), modificând mult forma lor inițială.

În a doua jumătate a secolului trecut, marile valori artistice create de înaintași au început să preocupe tot mai mult pe cărturarii de atunci (pr. Grigorie Musceleanu din București, episcopul Melchisedec, Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, Gr. Tocilescu, Al. Xenopol, V. A. Urechia, mai târziu Nicolae Iorga). Astfel, în 1880 a luat ființă Comisia arheologică, sub conducerea lui Alexandru Odobescu. În 1892, s-a votat Legea pentru descoperirea monumentelor și obiectelor antice, căreia i-a urmat, tot atunci, un Regulament pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice. Legea prevedea și instituirea unei „Comisii a monumentelor publice”. Dar în condițiile de atunci, nici Legea, nici Comisia nu au putut lucra prea mult pentru păstrarea și refacerea vechilor monumente istorice. Atunci s-au refăcut biserica Stavropoleos din București, în bune condiții, în forma în care este și azi, de către arhitectul Ion Mincu, biserica mănăstirii Sinaia (1897—1903), sub conducerea arhitectului George Mandrea, mai târziu bisericile Sf. Nicolae Popăuți, Sf. Gheorghe sau domnească din Botoșani, mânăstirea Cetățuia și altele, cu oarecari abateri de la planurile inițiale.

În anul 1908, a început să apară Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, în paginile căruia s-au publicat, aproape patru decenii, felurite studii de specialitate, rapoarte asupra unor săpături arheologice, asupra unor restaurări de monumente istorice etc. În 1913, s-a abrogat Legea din 1892 și s-a promulgat alta, prin care se instituia Comisiunea Monumentelor Istorice. Aceasta avea menirea

să îngrijească de conservarea și restaurarea lor, să supravegheze toate descoperirile de monumente vechi, să inventarieze odoarele vechi de la mânăstirile și bisericile din țară, să culeagă material pentru un Corpus inscriptionum slavo-romanicarum și, în sfârșit, să deștepte și să răspândească în public simțul și priceperea pentru valoarea istorică și artistică a vechilor noastre monumente.

Dar în 1919, a intrat în vigoare o nouă Lege, prin care se hotăra că „până la publicarea inventarului monumentelor, toate bisericile și mănăstirile zidite înainte de anul 1834, se clasează provizoriu monumente istorice, împreună cu toate odoarele lor”.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.