Limba română

Limba română este o limbă latină care s-a format concomitent cu încreștinarea și dezvoltarea neamului românesc în primele veacuri creștine.

Terminologia creștină de origine latină din limba română privind noțiunile fundamentale de credință și viață religioasă demonstrează o creștinare a populației daco-romane până în secolul IV. Aceste cuvinte nu s-au născut într-un mediu izolat, adică numai în fosta provincie Dacia Traiană, ci s-au format în întreg spațiul balcano-dunărean, în grupul de provincii cunoscute sub numele de Illyricum sau Iliricul (romanitatea dunăreană). Dovadă sunt cuvintele din aromână, meglenoromână și istroromână menționate în articol. Ele demonstrează că poporul român era complet încreștinat la venirea slavilor și chiar a contribuit la creștinarea acestora, din momentul în care s-au așezat în provinciile imperiului roman de răsărit (bizantin).

Pe lângă fundamentul latin, limba română a împrumutat cuvinte direct din greacă la fel ca toată Biserica creștină din vremea apostolilor. Mai târziu, în secolele IX-XI, limba română a primit cuvinte slave în privința organizării Bisericii și cultului. Această înrâurire a venit prin ritul bizantino-slav care a dăinuit până în secolele XVII-XVIII.

Originile limbii române

Etnogeneza poporului român a început odată cu colonizarea Daciei și cu romanizarea elementului autohton daco-moesic și a continuat, atât prin asimilarea treptată a elementului slav și a celorlalte elemente etnice neromane, așezate în spațiul carpato-dunărean, cât și prin admigrarea unor elemente romanice din sudul Dunării.

În ce privește limba română, „prin origine, structură și vocabular, este o limbă latină, singura urmașă directă a latinei vorbite în mod neîntrerupt în provinciile dunărene ale imperiului roman” (Al. Rosetti). Ea reprezintă „forma pe care a luat-o cu vremea, într-o anumită regiune, limba latină, în urma nenumăratelor schimbări și influențe pe care le-a suferit” (G. Ivănescu).

Își are originea în latina populară (vorbită) adoptată de strămoșii daco-geți de la coloniștii romani cu care s-au amestecat, la care s-au adăugat elementele păstrate din idiomul geto-dac, iar mai târziu, elemente lexicale din graiul slavilor așezați în Dacia și în sudul Dunării. Dar ceea ce au adăugat slavii, și într-o măsură foarte redusă alte popoare, n-a putut schimba caracterul inițial și fundamental al limbii noastre.

Acest caracter de limbă romanică îl dau morfologia, sintaxa, precum și elementele fundamentale ale lexicului (cele de întrebuințare permanentă), toate fiind de origine latină. După acad. Al. Rosetti, limba română reprezintă „faza actuală a latinei vorbite în provinciile dunărene romanizate, adică în Dacia, Pannonia, Dardania și Moesia, este transformarea, potrivit împrejurărilor și influențelor externe, a latinei vorbite în părțile orientale ale imperiului roman”.

Limba română, precum și poporul român s-au format pe un întins spațiu geografic, atât la nordul, cât și la sudul Dunării mijlocii sau de jos, în cadrul așa-numitei „romanități dunărene” sau, după o altă formulare, în teritoriul „carpato-balcanic”, care cuprindea fosta provincie Dacia cu teritoriile rămase în afara ei (răsăritul Munteniei, Moldova), precum și zona sud-dunăreană învecinată, de-a lungul Dunării, adică Pannonia, Dardania, Moesia Superior și Moesia Inferior, Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, provincii romanizate care au stat întotdeauna în strânse legături cu Dacia (B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, O. Densușianu, S. Pușcariu, P. P. Panaitescu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu).

Creștinismul în limba română

Toți cercetătorii istorici, filologi și teologi sunt de acord că noțiunile de bază ale credinței creștine sunt redate în limba română prin cuvinte de origine latină. Argumentul lingvistic constituie o dovadă în plus în ce privește pătrunderea creștinismului la români încă din perioada stăpânirii Daciei de către romani și în cea imediat următoare, căci termenii de organizare bisericească au fost împrumutați mai târziu de la slavi. Lucrul este explicabil dacă ne gândim la faptul că în toate provinciile romane cuprinse sub numele de Illyricum, inclusiv în Dacia nord-dunăreană, învățătura creștină a fost propovăduită în limba latină.

Terminologia creștină de origine latină din limba română arată că aproape toate numirile de bază ale credinței și unele forme ale cultului creștin au fost create până în secolul IV. Este semnificativ faptul că în rugăciunea „Tatăl nostru” peste 90% din cuvinte sunt de origine latină, excepție făcând greșeală, ispită, mântuiește. Același lucru îl observăm și în Simbolul credinței, formulat la primele două Sinoade ecumenice din anii 325 și 381.

Cercetând aceste cuvinte, se poate constata că unele din ele au fost preluate din lumea romană păgână, dar au primit un sens nou, al credinței creștine, iar altele au fost create pe loc, anume pentru exprimarea noilor noțiuni de credință. Vom analiza pe rând termenii principali de credință de origine latină.

Înrâurirea latină

Termeni din lumea păgână

Biserică

Cuvântul biserică (în limba română veche băsearecă, bisearică, beserică), derivă din latinescul basilica, la rândul său format din grecescul βασιλική (βασιλεύς – împărat, rege) și οἰκία (casă).

După istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu (1848-1914), explicația pătrunderii acestui termen ar fi următoarea: românii înțelegeau prin basilica locul unde se făcea judecata, un fel de judecătorie, în care dreptatea se împărțea în numele împăratului. Când împăratul Constantin cel Mare (306-337) a promulgat libertatea cultului creștin, prin Edictul de la Mediolanum din anul 313, a cedat creștinilor, pentru săvârșirea cultului edificiile vechilor judecătorii, numite basilicae, întrucât ei nu voiau să se închine lui Dumnezeu în fostele temple păgâne. Astfel, fostele judecătorii au devenit lăcașuri de închinare creștine.

După relatările Sfântului Luca din Faptele Apostolilor, primii creștini săvârșeau rugăciunea și frângerea pâinii într-o încăpere din casele particulare (cf. Fapte 11, 46, XX, 7-8 și 11). Cu timpul, s-au construit încăperi anume în acest scop, tot în case particulare, care s-au numit „Impărătești” (βασιλικαί; βασιλική οἰκία – casă împărătească).

Construirea unor asemenea lăcașuri de închinare s-a generalizat, încât sub împăratul Constantin cel Mare lăcașul de cult creștin era cunoscut, în latinește, sub numele de basilica, de origine grecească, după cum am arătat mai sus. De fapt, scriitorul bisericesc Isidor de Sevilla (c. 560-636) scria în lucrarea sa despre „Etimologii” următoarele:

La început se numeau basilici locuințele regilor (împăraților), de unde își au și numele, căci βασιλεύς înseamnă rege (împărat), iar basilicile sunt locuințe împărătești. Acum însă se numesc basilici locașurile dumnezeiești, pentru că acolo se aduc închinare și jertfe lui Dumnezeu, împăratul tuturor. (cartea XIV, cap. IV, 11).

Deci, din acest cuvânt, la început de origine grecească, trecut apoi în limba latină, s-a format și cel românesc de biserică. Cu timpul, noțiunea s-a extins de la lăcașul de cult asupra întregii comunități creștine. Desigur, acest cuvânt a pătruns în Dacia în secolul IV, din provinciile romane din sudul Dunării, el fiind folosit numai în cadrul romanității orientale (biserică în aromână, băserică în meglenoromână și baserike în istroromână).

În Imperiul Roman de Apus se folosea, din secolul III, paralel cu basilica, și cuvântul specific creștin ecclesia (ἢ ἐκκλησία), folosit în Răsărit încă din secolele II-III. Cu sprijinul autorității centrale bisericești, termenul basilica a fost înlocuit treptat și a rămas cel de ecclesia (popular eclesia), din care s-au format în limbile romanice apusene termenii église (franc.), chiesa (ital.), iglesia (span.), igreja (portug.). De remarcat că în Apus acest termen s-a extins de la comunitatea sau adunarea credincioșilor la locașul de cult (deci invers decât în cazul cuvântului basilica). Limbile germanice au derivate din grecescul κυριακόν (kirche germ., church engl., kyrkan suedeză).

Dumnezeu

Cuvântul românesc Dumnezeu (arom. Dumnidzău) provine din Domine Deus, iar în vechea formă populară fără „i”, Domne Deus, veche invocație păgână, adoptată și de creștini pentru unicul lor Dumnezeu.

Duminică

Duminică (arom. și meglenorom. duminică, istrorom. dumireke) provine din dies dominica, adică ziua Domnului, termen care a înlocuit sărbătoarea săptămânală păgină dies solis (ziua soarelui).

Crăciun

Etimologia cuvântului Crăciun (arom. crătsun, meglenorom. cărtsun) folosit în popor, necunoscut în cărțile de cult este încă nelămurită. După părerea celor mai mulți cercetători, între care: Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Teodor Capidan, Nicolae Drăganu, P. P. Panaitescu ș.a., provine din latinescul „calatio” (acuz. calationem). La romani prin „calatio” se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi întâi a lunii, pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și prin extindere însăși sărbătoarea. Cea mai însemnată calatio era desigur cea de la 1 ianuarie.

Este lucru știut că până către sfârșitul secolului IV, Nașterea Domnului se prăznuia odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, zi în care se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paștile și celelalte). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare a sărbătorilor li se părea apropiată de sărbătoarea calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. Abia către sfârșitul secolului IV sărbătoarea Nașterii Domnului a fost așezată la 25 decembrie.

Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densușianu, Al. Rosetti, Al. Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (acuz. creationem, in lat. vulg. creation, creatiun), deci ziua „creării” sau a facerii lui Iisus. Deși s-ar putea obiecta că aceasta ar fi o concepție ariană (care socotea că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște și nu cunoaște nici acum asemenea subtilități teologice.

Merită să fie relevat faptul că în concepția populară (îndeosebi în colinde) Crăciun, Sfântul Crăciun sau Moș Crăciun este una și aceeași persoană cu Iisus Hristos. „Moș Crăciun” este un personaj creat pe pământ românesc. In colinde el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Botezătorul și cu alte personaje biblice sau aghiografice. El șade în cer, de unde vine încărcat cu daruri pentru copii. Pentru a evita o eventuală acuzație de arianism, Biserica noastră a înlocuit acest termen popular cu acela de sărbătoarea „Născutului” (tot de origine latină), cum apare în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643.

Cuvântul Crăciun este specific limbii române, căci limbile romanice apusene folosesc termeni l, ital. Natale etc.).

Colindă

Tot de origine latină este și cuvântul colindă (cu variantele cărindă, corindă), provenit din etimonul popular colendae (cult, calendae), prima zi a lunii la romani (de aici și calendar sau cărindar). Calendele din ianuarie, deci de la începutul anului (mutat de la 1 martie la 1 ianuarie de Caius Iulius Caesar) se sărbătoreau cu cântări, urări și petreceri, pe care creștinismul nu le-a putut înlătura, ci le-a adoptat și le-a dat un caracter creștin. Așa au apărut „colindele” creștine, ca semn al bucuriei pentru marile sărbători ale Nașterii și Botezului Domnului.

Floriile

Floriile (forma veche populară flurii) poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, Floralia (în latina vulgară Florilia), adică sărbătoarea zeiței Flora sau a florilor, care se prăznuia primăvara, fiind apropiată ca dată de [Intrarea Domnului în Ierusalim|[Intrarea Mântuitorului în Ierusalim]].

În Cazania lui Varlaam, în Didahiile lui Antim Ivireanul și chiar în unele ediții vechi ale cărților de slujbă apare sub forma: Duminica Florilor. În Apus sunt termeni diferiți: Dimanche des Rameaux (franc., popular Pâques fleuries), Domenica delle Palme (ital.) etc.

Rusaliile

Rusaliile își au numele de la vechea sărbătoare păgână Rosalia, zi a pomenirii morților, prăznuită în timpul primăverii, când înfloreau trandafirii (rosa, în aromână: arusale, în meglenoromână: rusalā). Și pentru că Pogorârea Duhului Sfânt se prăznuia cam în același timp, creștinii daco-romani i-au atribuit numele vechii sărbători păgâne. Celelalte popoare romanice (catolice) folosesc derivate din πεντηκοστή – cincizecime (franc. Pentecôte, ital. Pentecoste).

Paști

Cuvântul Paști este de origine ebraică (pascha, de la pesah, in grec. πάσχα). Cuvântul românesc derivă însă din latinește (dies pascharum), ca și francezul pâques, dovadă că amândouă limbile îl au numai la plural (grecii, italienii, slavii etc. îl folosesc numai la singular: in arom. paste, pasti meglenorom. paste, istrorom. paste).

Sărbătoare

Cuvântul sărbătoare (arom,, la fel, meglenorom, sârbatoare) derivă din dies servatoria, prescurtare din conservatoria, zi închinată zeilor care apărau trupește și sufletește pe om (servo-are = a păzi, a ține). Cultul zeilor „conservatori”, deci păzitoris, s-a moștenit, într-o altă formă, și în creștinism, in cultul sfinților și al martirilor, considerați și ei ca apărători ai credinciosului în orice fel de suferințe, trupești și sufletești.

Astfel, întocmai ca dies dominica, a intrat și acest cuvânt în terminologia creștină românească. De menționat că în limbile romanice apusene pentru sărbătoare se folosesc termeni derivați din latinescul festum (franc. fderivați din Dies Natalis sau Natalis Domini (franc. Nte, ital. festa).

Păgân

Cuvântul păgân (arom., pângân) vine din latinescul paganus, om de la țară, trăitor într-un pagus (sat). În mersul său biruitor, creștinismul a pătruns în primele trei secole mai mult în orașe, în timp ce la țară se menținea religia păgână. De aceea, în secolul IV, când creștinismul a ajuns religie oficială, cuvântul paganus (locuitor de la țară) a devenit sinonim cu aderent al vechii religii (o lege din 368 a împăratului Valentinian I o numește „religio paganorum”). Cu același înțeles a trecut și în alte limbi romanice (la noi paganus, în sensul său profan, a fost înlocuit cu terranus - țăran - derivat din terra).

Lege

Cuvântul lege (arom., leadze) derivă din lex (acuz. legem). În graiul strămoșilor, în graiul vechi bisericesc, ca și în cel popular de azi, are înțelesul de religie, credință. După părăsirea Daciei, sub Aurelian, acest termen nu și-a mai păstrat înțelesul său obișnuit (juridic). Limbile romanice apusene folosesc derivate din fides (foi în franc.; fede in ital.).

Popă

După părerea unor cercetători, cuvântul popă este tot de origine latină (popa era slujitorul templului păgân, care tăia și fierbea intestinele sacrificiilor).

Alți termeni din lumea păgână

Tot de origine latină sunt și unele cuvinte privitoare la cultul morților:

• cimitir (din coemeterium)
• a comânda (commando-are = da masă întru pomenirea cuiva; comând sau comândare, pomană, termen arhaic)
• mormânt (din monumentum, în latina vulgară monimentum)
• oseminte (ossamenta)
• priveghere (din pervigilare)
• a raposa (din repauso-are) și altele.

Termeni cu înțeles exclusiv creștin

Creștin

Creștin (arom. și meglenorom. cristin) derivă din forma latină vulgară chrestianus. Cuvântul acesta e foarte vechi, căci de îndată ce îmbrățișa cineva noua religie era numit chrestinus, de la forma Chrestus, Crestus, cum se numea Mântuitorul în latina vulgară.

Scriitorii bisericești Tertulian (c. 160-240) și Lactanțiu (c. 240 după 317) mustrau pe cei neștiutori pentru că foloseau cuvântul chrestianus și Crest, ceea ce inseamnă că acest cuvânt era folosit de strămoșii românilor încă din timpul vieții celor doi scriitori. Menționăm și faptul că până azi, în unele părți ale țării, cuvântul creștin, ca și român, sunt sinonime cu cel de soț, bărbat.

A boteza

Verbul a boteza (respectiv subst. botez în texte vechi: boteziune) derivă din latinescul baptisto-are, la rândul său derivat din grecescul βαπτίζω, cufund în apă (in arom, pătezd, megl., bates, istr., botez).

Cuvântul grecesc a trecut curând în limba latină, în care se simțea nevoia unui cuvânt potrivit pentru exprimarea acestei taine. În limba română a intrat desigur încă de la primele convertiri, din latinește (dacă ar fi intrat din limba greacă, s-ar fi păstrat „v” inițial).

Alte cuvinte

Menționăm și faptul că unii termeni de credință au fost făuriți pe loc, cu ajutorul poporului de limbă latină.

• Așa avem cuvântul înviere (din in și substantivul viere, formă populară din verbul vivo, a trăi, în sensul de revenire la viață), deci o noțiune teologică fundamentală a doctrinei creștine, pe care românii o exprimă cu ajutorul mijloacelor proprii furnizate de limba lor.
• credință (din credo-ere, vulg. credentia)
• credeu (pentru simbolul de credință niceo-constantinopolitan, din același credo-ere)
• făcătorul lumii (din facio-ere și lumen-inis lumină, în sensul de „univers”)
• împărăția lui Dumnezeu (imperator - împărat, imperium împărăție)
• față (în înțelesul de „persoană dumnezeiască”, din facies-ei)
• ființă (a lui Dumnezeu, din fio-eri, vulg. fientia)
• Tată (pentru Dumnezeu, din latinescul familiar tata; celelalte limbi romanice au derivate din Pater)
• Fiu (al lui Dumnezeu, din filius tot așa fin, vulg. filianus fiu spiritual, derivat din filius)
• Treime (tres, pl. tria)
• Fecioară (Maica Domnului, din vulg, fetiola fată, dar și vărgură din vulg. virgula; celelalte limbi romanice folosesc derivate din virgo)
• martur (pentru martir, din latinescul martyr-is, luat la rândul său din grecescul μαρτυς-ρος, care avea înțelesul de martor; în latina bisericească; apoi la noi a primit înțelesul de mărturisitor al dreptei credințe, martor al învățăturii creștine)
• Bobotează, formație populară străromână din apă - botează, păstrată până aproape de zilele noastre în regiunile de munte (în franc., epiphanie: in ital, epifania, derivate din grecescul ἐπιφανεία = arătare)
• câșlegi (intervalul dintre posturi - din caseum ligare, încetarea mâncării de carne, brânză și lapte)
• păresimi (postul Paștilor, din quadragessima - patruzeci)
• înalțare (in-altare, vulg. inaltiare)
• adormire (addormio-ire)
• a se împelița (pentru a se întrupa, termen folosit până prin secolul XVII, din pellis = piele)
• a împărtăși, împărtășanie (in și partio-ire)
• iertare (libero-are si liberto-area = a elibera un sclav)
• lăcaș (de închinare, din locus sau vulg. locellus)
• răscumpărare (răs si comparo-are).
• suflet (din suflo-are = a sufla, vulg. sufflitus)
• poporan (din popularis-e, cu sensul de enoriaș, termen arhaic, în trecut se folosea în Transilvania și verbui a popori, în înțelesul de a păstori).
• După opinia unor teologilor, cuvintele a mântui, mântuire, ar veni din latinescul manes (sufletele morților) și tueor-tueri = a păstra (in arom, mânduire).
• Cuvântul preot vine din presbiter luat din grecescul πρεσβύτερος, trecut in latina vulgară sub forma prebiter (arom. preft: istr. preut)
• episcop din episcopus (gr. επισκοπος) care in textele vechi apare sub forma piscup.

Tot de origine latină sunt și cuvintele următoare (cu derivatele lor):

• ajun, a ajuna (arom., adzun, din adjuno-are)
• altar (megl., la fel; istr., altor, din altare, acuz. altarem),
• cer (arom. și megl., tser, din caelum),
• a crede (din credo-ere),
• cruce (arom. și megl., crutse, din crux, acuz. crucem),
• a cumineca (arom, si megl., cuminic, din communico-are),
• a cunununa (arom., ncurun; megl., ancurun, din corono-are),
• a închina (arom. și megl., mi-nclin, din inclino-are),
• a îngenunchia (arom., ndzinucledz; megl., anzinuclu, din vulg. ingenuculare, din genuculum = genunchi),
• înger (din angelus, luat din grecescul ἄγγελος, arom, și megl., angil) - posibil direct din greacă
• a jura (arom., dzur, megl., zur, din juro-are),
• minune (mirio, acuz., mirionem),
• nun, cu diminutivele nunaș și nănaș (arom. și megl. nun, din nunnus),
• nuntă (pl. nunți, din nuptiae sau nuntiae),
• păcat (arom, și megl., picat, istr., pecat, din peccatum),
• părinte (din parens, acuz., parentem),
• a se ruga (rogo-are),
• rugăciune (megl., rugătsuni, istr. rugă, din rogatio, acuz., rogationem),
• tâmplă (templum),
• a toca (tocca-are)
• sânt (pentru sfânt, arom., sâmtu; megl., sămt, istr. sănt din sanctus, păstrat în numirile populare ale sărbătorilor: Sântion, Sântoader, Sângeorgiu, Sânväsii, Sânpetru, Sâmedru, Sânnicoară, Sântilie, Sântămărie, Sânziene ș.a.). (este posibil și să aibă provenință slavă)

Anul bisericesc

De asemenea, sunt de origine latină și o serie de cuvinte care privesc felurite împărțiri ale anului bisericesc. De pildă cuvântul săptămână (arom., siptămâna, megl., săptămână) derivă din septimana - subînțeles dies = ziua a șaptea. Zilele săptămânii au fost adoptate de creștini din calendarul roman păgân care le denumea după anumiți zei:

• Lunae (dies) = ziua lunii,
• Martis (a lui Marte),
• Mercurii (a lui Mercur),
• Jovis (a lui Jupiter, gen. Jovis),
• Veneris (a Venerei),
• Saturn (a lui Saturn)
• și Solis (a soarelui).

În secolul IV aceste denumiri păgâne erau atât de înrădăcinate în masele creștine, încât unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești s-au ridicat împotriva lor. Rezultatul a fost că abia denumirile ultimelor două zile (care erau în legătură mai strânsă cu Biserica) au putut fi schimbate, prin sabbatum și dominica (dies). Românescul sâmbătă nu vine însă din ebraicul sabbatum, ci din latinescul vulgar sambata.

În ce privește numele lunilor, poporul a folosit numiri mai vechi, tot de origine latină:

• ianuarie = gerar sau carindar,
• februarie = faur sau făurar,
• martie = mart sau mărțișor,
• aprilie = prier (în aromână, aprir)
• mai = florar,
• iunie = cireșar sau cireșel,
• iulie = cuptor,
• august = gustar,
• septembrie = răpciune,
• octombrie = brumărel,
• noiembrie = brumar,
• decembrie = undrea sau indrea, adică luna Sfântului Andrei (arom. Andreilu)

Actualele numiri ale lunilor, din limba literară, sunt la origine latinești, dar trecută prin filieră bizantino-slavă și refăcute în parte după modul apusean mai nou.

Limba s-a format din latina antică

Trebuie remarcat faptul că toți termenii de origine latină privind credința sunt complet diferiți de cei folosiți în Biserica apuseană. Aceasta înseamnă că străbunii românilor nu au fost evanghelizați de misionari „oficiali” veniți din Apus - așa cum au susținut unii istorici - , căci aceștia ar fi impus termenii lor de credință, lucru destul de ușor de înfăptuit, din moment ce vorbeau aceeași limbă latină.

De altfel, pe atunci creștinismul era același pe tot cuprinsul imperiului roman; abia mai târziu se va ajunge la deosebirile cunoscute între Bisericile de Apus și de Răsărit. Creștinarea strămoșilor românilor s-a făcut de la om la om, făurindu-se pe loc termenii potriviți pentru exprimarea noilor noțiuni de credință.

De aceea românii nu au termeni ca Deus (Dumnezeu), creator mundi (făcătorul lumii), ecclesia (biserică), fides (credință), oratio (rugăciune), pater (tată, părinte), incarnatio (intrupare), assumptio (înălțare), redemptio (răscumpărare), resurrectio (înviere), remissio (iertare), regnum Dei (împărăția lui Dumnezeu), virgo (fecioară) etc., ci termenii menționați mai sus, formați în cadrul romanității dunărene sau în spațiul carpato-balcanic (sau daco-moesic) de către populația de limbă latină de aici.

Exemplu de text cu lexic latin

Pentru exemplificare, este redat mai jos un text cu termeni bisericești exclusiv de origine latină. Cuvintele cu litere cursive nu sunt de origine latină.

Străbunii noștri au îmbrățișat legea cea nouă a lui Iisus Hristos cuprinsă în Sfânta Scriptură din secolul IV, iar o parte din ei încă din secolele II și III. Ei credeau că este un Dumnezeu atotputernic, care este un Tată drept și bun pentru toți, că Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, a venit în lume și ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce și a înviat a treia zi din mormânt; că avem un suflet nemuritor și că este o judecată dreaptă, la care cei buni vor fi răsplătiți. Ei se rugau lui Dumnezeu, ajunau miercurea și vinerea, iertau pe cei păcătoși, făceau ce este bine și se fereau de ce era rău, credeau în împărăția cerurilor și în învierea morților. Prin botez se creștinau alți semeni ai lor, care ascultau de la ei cuvântul lui Dumnezeu.

Credincioșii aveau biserici, cu altar, tâmplă și cruci, în fața cărora se închinau, iar toaca îi chema la rugăciune în duminici și sărbători.

Preotul lor, care le era ca un părinte, îi învăța, îi boteza, îi cununa în săptămâni (în text: cișlegi) zile în care puteau să mănânce de frupt, îi mărturisea și îi dezlega de păcate, apoi îi cumineca, cel puțin o dată pe an, în păresimi, și-i îndemna (în text: îi îndemna) să asculte de învățăturile Bisericii. Aveau cimitire cu morminte, în care erau așezate osemintele fraților, surorilor și părinților răposați, făceau privegheri și cominduri pentru sufletele lor nemuritoare.

Sărbătorile pe care le țineau erau acestea: Duminica, Crăciunul, Floriile, Paștile sau Învierea Domnului, Înălțarea, Rusaliile, Sântiul, Singiorzul, Sântămăria și altele. Iar rugăciunea lor cea mai cunoscută era aceasta: «Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce pe noi în ispită ci ne mântuiește de cel rău».

După primele două sinoade a toată lumea rosteau și această învățătură de credință sau credeul: «Cred într-unul Dumnezeu Tatăl, Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât (în textele vechi: venit) din ceruri și S-a întrupat (în textele vechi: împielițat) de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria (în textele vechi: fată) și S-a făcut om. Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi. Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vie cu mărire să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care de la Tatăl purcede (în textele vechi: vine sau este), Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci. Și Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin»

Concluzie

Cuvintele de origine latină din terminologia noastră bisericească arată că încreștinarea geto-dacilor s-a făcut concomitent cu romanizarea lor. Ele constituie un argument hotărâtor în sprijinul continuității populației romanizate în Dacia și după anii 271-275, căci numai această populație putea să-și manifeste sentimentele religioase prin cuvintele latine înșirate mai sus.

Creștinismul daco-roman, împreună cu limba poporului care îmbrățișase noua credință au fost factorii principali care au contribuit la menținerea unității acestuia, în mijlocul populațiilor migratoare care s-au abătut pe teritoriul Daciei.

Înrâurirea slavă

Introducere

Deși bogată în ce privește noțiunile de bază ale credinței, terminologia creștină de origine latină este mai săracă în privința organizării Bisericii și cultului ei. Dar aceasta nu trebuie să ducă neapărat la concluzia că n-ar fi existat o administrație bisericească rudimentară. Dimpotrivă, anumiți termeni latini au fost înlocuiți de însuși ierarhia bisericească în momentul când vechea slavă a devenit limbă oficială de cult. Unele cuvinte cu înțeles religios sunt de origine grecească, intrate în limba română fie direct, fie prin intermediul limbii slave vechi.

Prin ritul bizantino-slav din secolele IX-XI au intrat în terminologia bisericească a românilor o serie de elemente slave, care au rămas până azi.

Spre deosebire de termenii creștini de origine latină, care privesc credința, făuriți în primele secole de însuși poporul aflat în curs de creștinare și care vorbea limba latină, termenii bisericești slavi au intrat în limba noastră pe măsură ce se introducea „ritul bizantino-slav” la români de către conducătorii politici și bisericești de atunci. Au fost folosiți în toată așa-numita „perioadă a slavonismului cultural” la noi. În momentul în care a început acțiunea de traducere a cărților de slujbă din slavonește sau grecește în românește, acțiune desăvârșită spre sfârșitul secolului al XVII-lea, acești termeni au fost „românizați”, fiind menținuți în limba noastră liturgică până azi.

Exemple de termeni slavi

• Duhul Sfânt (duh sviatii)
• mucenic (muceniku, mâcenicu, f. mucenița)
• sfânt (sviati)
• Maica Precista (bul. maica, slav. preacista)
• moaște (mosti)
• duhovnic (duhoviniki)
• mirean (mireninu)
• stareț (stareti, starăți)
• sobor (săboru)
• țârcovnic (trăkoviniku)
• vlădică (vladika-stăpin)
• cădelniță (kadilinița)
• dveră (dviri)
• jertfă (jratva)
• odăjdii (odejda)
• prapur (praporu)
• prestol (prestoli)
• procovețe (termen vechi pentru acoperemintele sfintelor vase, din pokrovu)
• strană (strana)
• troiță (tro)
• maslu (maslo = untdelemn)
• molitvă (molitva)
• pogribanie (înmormântare, din pogribaniie),
• prohod (prohodu)
• pomană (pomenu)
• post (postu)
• pravilă (pravilo)
• sfeștanie (osviașteniie)
• slavă (slava)
• slujbă (slujba)
• taină (taina)
• utrenie (utrenia)
• vecernie (vecernia)
• cazanie (kazaniie)
• ceaslov (ceasoslovul)
• molitvelnic (molitviniku)
• predoslovie (predislovie)
• propovedanie (propovedaniie)
• stih (stihu)
• stihiră (stihira)
• stihoavnă (stihovina)
• tipic (tipicu)
• Blagoveștenie = Bunavestire
• Stretenie = Întâmpinarea Domnului
• Vovidenie = Intrarea în Biserică
• Probojeni = Schimbarea la față
• praznic (prazdnicu)
• a blagoslovi (blagosloviti)
• a se căi (kaiti)
• a ispiti (ispitati)
• a ispăși (uspasiti)
• a izbăvi (izbaviti)
• a spovedi (ispovedati)
• a milui (milovati)
• a răstigni (rastengnanti)
• a sfinți (sventiti)
• a târnosi (trenosati)
• ctitor (ktitorŭ - ktitorĭ)

Concluzie

Toate aceste cuvinte se referă la cult și organizarea bisericească, nu la noțiunile fundamentale de credință, care, după cum s-a arătat mai sus, sunt de origine latină. Aceasta înseamnă că românii erau creștinați cu mult înainte de venirea slavo-bulgarilor și nu au primit creștinismul de la aceștia, cum au susținut unii istorici. De la ei românii au adoptat doar anumite forme privind organizarea bisericească și cultul, pe care ei, la rândul lor, le luaseră din Bizanț.

Înrâurirea grecească

Introducere

Anumiți termeni creștini de origine grecească au intrat în limba română încă din secolele II-VI, prin mijlocirea unor organizații bisericești aflate în spațiul numit al romanității dunărene, așa cum erau episcopiile din Tomis și de pe malul drept al Dunării (din Iugoslavia și Bulgaria de azi) și prin așa numiții „horepiscopi”, care activau și în nordul Dunării, în Dacia propriu-zisă.

Direct din greacă

Deși majoritatea acestor episcopi și slujitorii lor foloseau limba latină în cult, totuși au preluat o serie de cuvinte grecești, cum s-a întâmplat, de altfel, în întreaga Biserică creștină. Ne gândim îndeosebi la cuvintele:

• înger
• apostol
• episcop
• preot
• diacon
• biblie
• evanghelie
• liturghie
• prescură
• mănăstire
• egumen
• icoană

Acestea s-au menținut în limba română până azi.

Prin curentul slavon

Anumiți termeni dogmatici, liturgici, dar mai ales din acela care privesc organizarea bisericească, de origine greacă-bizantină, au intrat în limba română fie prin mijlocirea limbii slave in perioada „slavonismului cultural”. Printre acestea se numără:

• har
• mir
• chivot
• disc
• potir
• antimis
• paraclis
• chilie
• metoc
• trapeză
• sihastru
• schimnic
• ieromonah
• protoiereu
• arhiereu
• mitropolit
• exarh

A se vedea și

• Listă de arhaisme în cărțile de cult

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9