Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
Autocefalia — Patriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
Evanghelicus – Efrem – Tit și Gordian
Cărturarii munteni
Macarie – Antim – Grigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
Varlaam – Dosoftei – Veniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
Iorest – Sava Brancovici – Iosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
Șaguna – Melchisedec – Iosif cel Milostiv
Monahism
Mănăstiri — Școli — Spitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — Nicodim – Paisie – Calinic
Sec. XX — Cleopa – Papacioc – Pârvu
Preoți
Preoții din vechime
1784 – 1821 – 1848
1859 – 1877 – 1892
1907 – 1916 – 1918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologice — Eparhii dispărute
Formarea primelor state
Ardeal — Țara Românească — Moldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologic — Presa bisericească
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile grecești — Bisericile slave
Biserica georgiană — Patriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
Scrieri – Scrieri în română – Tipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
Arhitectură — Pictură — Muzică
Sculptură — Broderie — Argintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă
Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.


Aceasta este o listă a mănăstirilor ortodoxe din România, ordonată după anul înființării.

Detalii istorice

General

Domnii români, imitând pe împărații bizantini, au ridicat o seamă de mănăstiri și biserici, hărăzindu-le privilegii și danii bogate. Pe lângă ctitoriile domnești, erau multe mănăstiri ctitorite de boieri, iar altele — mai sărace — de călugări și credincioși.

Mănăstirile se deosebeau de bisericile de mir prin aceea că slujeau interesele generale ale țării și Bisericii (lăcașuri de cultură, locuri de apărare în caz de năvăliri, bolnițe etc), pe când bisericile slujeau pentru trebuințele sufletești ale credincioșilor dintr-o singură parohie.

În timp ce o biserică se putea zidi fără a fi dăruită cu bunuri mobile sau imobile, o mănăstire trebuia înzestrată cu moșii și venituri îndestulătoare pentru trebuințele viețuitorilor ei. Daniile erau făcute pentru veșnicie, fiind întărite apoi de domnii următori, care, de multe ori, hărăzeau și ei anumite daruri. Cu timpul, la darurile fondatorilor, se adăugau și ale altora care erau trecuți apoi între ctitori.

Calitatea de ctitor aducea o serie de drepturi, dar mai ales de datorii. Astfel, ctitorii aveau dreptul să fie pomeniți, fie la liturghie, fie prin săvârșirea de parastase (uneori se preciza în hrisoavele de danie în ce zile urmau să fie săvârșite pomenirile), dreptul de a li se zugrăvi chipul în pronaos (cu întreaga familie, uneori), de a fi înmormântați în interiorul bisericii, de a li se aminti numele în pisania bisericii sau mănăstirii respective. Iar între datorii, cea mai de seamă era aceea de a înzestra mănăstirea respectivă cu toate bunurile necesare pentru susținerea ei.

Țara Românească

Trebuie remarcat apoi și faptul că primele mănăstiri mari din Țara Românească s-au organizat ca samovlastii (autodespotii), sub directa îndrumare a Sfântului Nicodim de la Tismana. În Moldova, întâlnim vânzări și dăruiri de mănăstiri la credincioși mireni, ceea ce nu se întâlnește în Țara Românească.

Moldova sub Ștefan cel Mare

În Moldova, unele mănăstiri precum mănăstirile Putna, Bistrița, Neamț, și Probota, erau pe picior de egalitate cu episcopiile de Roman și Rădăuți, dacă nu le și depășeau.

Imunitățile de care se bucurau aceste mănăstiri luau felurite aspecte:

  • de jurisdicție a egumenilor asupra preoților din satele mănăstirești, care erau scoși de sub autoritatea chiriarhului locului (Probota, Neamț, Bistrița, Putna);
  • judiciare, în baza cărora dregătorii domnești nu aveau dreptul de a judeca pe oamenii și preoții dependenți de unele mănăstiri pentru abaterile lor, acest drept revenind egumenilor (Probota, Neamț, Bistrița, Putna);
  • fiscale, constând în obligația locuitorilor din satele mănăstirești de a plăti dările către mănănăstirea respectivă și nu către domnie (Neamț, Bistrița, Putna, Horodnic, a lui Iațco din Suceava);
  • comerciale, având, pe de o parte, dreptul de a face comerț scutit de vămi, pe de altă parte, dreptul de a încasa vamă (Moldovița, Putna, Bistrița).

Numărul satelor cu țărani dependenți de mănăstiri, confirmate de Ștefan cel Mare, se ridica la aproximativ 125. Majoritatea lor erau danii domnești, altele danii particulare.

Noua istoriografie din țara noastră a arătat că scopul urmărit de Ștefan cel Mare prin înzestrarea acestor mănăstiri a fost acela de a slăbi puterea marilor boieri, care n-au aprobat politica sa decât în număr restrâns. Domnitorul a ținut seama de faptul că în vistieriile mănăstirești putea găsi oricând ajutorul bănesc de care avea nevoie atunci când țara era amenințată de turci sau de alți dușmani, a ținut seama de credința statornică a ierarhilor și a egumenilor față de el, ca și de serviciile de ordin social, cultural și moral pe care le aduceau mănăstirile — ca instituții sprijinite de stat — atât lui, cât și poporului întreg. Deci, atitudinea Bisericii avea un vădit caracter progresist. În schimbul atâtor danii și privilegii, domnul n-a urmărit decât un singur interes personal: acela de a i se face slujbe de pomenire, pentru el și familia sa, cât va trăi și apoi, după trecerea sa din viață.

Sihăstrii

În afară de mănăstirile ctitorite de domnii țării și de marii boieri, înzestrate cu moșii, cu danii și scutiri, hrisoavele vremii fac amintire de alte așezări monahale, desigur din lemn, ctitorite de unii călugări sau chiar de unii credincioși, cu resurse materiale neîndestulătoare, cu un număr mic de viețuitori, desigur din aceia care doreau să trăiască o viață cu adevărat „călugărească” sau „sihăstrească”.

Așa va fi fost așezarea sihăstrească de la Bisericani, cu călugări plecați de la Bistrița, cărora, potrivit tradiției, Ștefaniță Vodă le-ar fi ridicat o biserică, schitul de pe Rarău, ridicat, tot după tradiție, de Petru Rareș sau schitul lui Zosin. În două documente de la începutul secolului al XVII-lea, se vorbea de câteva chilii sihăstrești în afara zidurilor mănăstirii Secu, prin codrii din jur: a lui Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon și Chiriac.

Așa au luat naștere felurite sihăstrii în care trăiau în permanență numeroși pustnici. De regulă, cel cu viață mai aleasă devenea „duhovnicul” și îndrumătorul celorlalți, care se considerau „ucenicii” lui. Ei nu pierdeau însă complet contactul cu lumea, căci în zilele de duminici și sărbători coborau la biserica sihăstriei (de regulă din lemn, în care slujea unul din ei), pentru ca să ia parte la slujbe, să se spovedească și să se împărtășească. În același timp, cei care erau hirotoniți preoți erau căutați de credincioși, pentru a-şi mărturisi păcatele, pentru a li se citi rugăciuni, mai ales în caz de boală, ori pentru a primi un cuvânt de învățătură.

Școli

Articol principal: Școlile bisericești românești.

Activitate socială (bolnițe)

Articol principal: Bolniță.

Administrația mănăstirilor

În mănăstirile mari se întâlnește și un „catigumen”, un fel de locțiitor. Egumenul era ajutat de duhovnic (sau chiar mai mulți), care îndruma viața religioas-morală a obștii (prin slujbe, mărturisiri ș.a.) și de econom, care administra bunurile mănăstirii. Duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea în grija sa inventarul bisericii propriu-zise și se îngrijea de întreținerea ei, și de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales în duminici și sărbători mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul (casierul), chelarul, care făcea aprovizionarea cu alimente, trapezarul, care se ocupa cu pregătirea și supravegherea sălii de mese a obștii (trapeza), arhondarul care se ocupa cu primirea străinilor în încăperi special amenajate în acest scop (arhondaric), bolnicerul, care se ocupa cu „bolnița” mănăstirii, în care erau îngrijiți călugării bolnavi și bătrâni, bibliotecarul, care avea în grijă manuscrisele și cărțile mănăstirii.

Munca în mănăstiri

În mănăstirile românești, rugăciunea s-a împletit întotdeauna cu munca. Drept aceea, pe lângă obligația participării tuturor călugărilor la slujbe (utrenie, liturghie, pavecerniță, miezonoptică, slujbe speciale în timpul postului etc.), fiecare avea câte o ocupație. Cei cu învățătură erau hirotoniți preoți (ieromonahi) sau diaconi (ierodiaconi) și încredințați cu săvârșirea slujbelor amintite; alții se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura obștii (mai târziu unii vor fi tipografi).

În mănăstirile care aveau școli, unii călugări slujeau ca dascăli. Ceilalți erau îndatorați la diferite munci manuale: muncă la câmp, creșterea animalelor (vite cornute, cai, oi, porci, păsări), agricultură, viticultură, pomicultură etc. Alții se ocupau cu prăvăliile și morile mănăstirii ori duceau produsele ei pe piețele de desfacere.

În cele mai multe mănăstiri existau felurite ateliere în care se lucrau cele necesare viețuitorilor: postavuri, rase, potcapuri, veșminte liturgice, încălțăminte, lumânări, ateliere pentru nevoile gospodărești ale obștei. În mănăstirile de călugărițe existau ateliere de țesut și brodat. Cu alte cuvinte, fiecare monah trebuia să aibă o ocupație, principiu care se respectă în mănăstirile românești până astăzi.

Privilegii economice

Toate mănăstirile mari dețineau o serie de proprietăți: terenuri arabile, vii, păduri, finețe, bălți cu pești, mori, prisăci, case etc. Acestea le erau dăruite fie de ctitori, fie de unii credincioși, fie de cei călugăriți către sfârșitul vieții (cazul boierilor amintiți mai sus).

În repetate rânduri, mai ales cu ocazia schimbării domnilor, vechile hrisoave de danie erau reconfirmate de noul domnitor. Mănăstirea însăși, când avea posibilități materiale, cumpăra noi bunuri mobile și imobile. Uneori, boierii abuzivi încălcau hotarele și proprietățile mănăstirii. Ele erau adesea scutite de dări de către domnii țării. În cazuri excepționale, mai ales când se majora haraciul, erau impuse la anumite dări, cum reiese dintr-un hrisov al lui Mihnea Vodă Turcitul. Satele mănăstirești erau de asemenea scutite de multe din dările obișnuite către domnie.

Pericolele din mănăstire

Adeseori mănăstirile erau pustiite de oștile străine care invadau țara. Într-un act de la Ștefan cel Mare din 1519 se arăta că „săcuii din Țara Ungurească... au prădat mănăstirea Tazlău... și au tăiat și au rupt privilegiile...” Un hrisov al mănăstirii Golgota din Țara Românească, din 1597, arăta că este „dărâmată de către procleții turci și arsă și goală și fără odăjdii înlăuntru și călugărașii goi și săraci”.

Desigur, mulți din viețuitori erau uciși sau luați în robie cu prilejul acestor nenorociri care se abăteau asupra țărilor române. Un document din 1533 aduce știrea că mănăstirea Bistrița din Oltenia a fost „jefuită” de ostași unguri, care „au tăiat pe călugări”.

Alteori viețuitorii mănăstirilor cădeau jertfă răzbunării unora dintre domnii țării. Egumenul Iacob de la Slatina, unul din oamenii de încredere ai lui Alexandru Lapusneanu, a fost îngropat de viu de Ioan Vodă cel Viteaz, pentru că s-a opus la luarea tezaurului mănăstirii. În 1509, Mihnea cel Rău nimicise cu tunurile mănăstirea Bistrița, ctitoria Craioveștilor, dușmanii săi, iar mai târziu Mircea Ciobanul a pustiit mănăstirea Mislea, ctitoria înaintășului său, Radu Paisie.

Mănăstiri închinate

Spre sfârșitul secolului, în ambele țări, întâlnim primele închinări de mănăstiri și schituri românești unor așezăminte bisericești ortodoxe din Răsărit. Prin „închinare”, mănăstirea respectivă era scoasă de sub ascultarea ierarhului locului și pusă sub autoritatea unei mănăstiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, de la Meteore în Grecia, sau a uneia din cele patru patriarhii: Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim.

Timp de trei secole, domnii Țării Românești și ai Moldovei au închinat „Locurilor Sfinte” nenumărate mănăstiri, schituri și biserici românești cu toate proprietățile lor. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, mănăstirile Mihai Vodă și Colentina (Plumbuita) din București au fost închinate unor mănăstiri athonite, mănăstirile Gruiu și Călui, Patriarhiei Ierusalimului, iar în Moldova mănăstirea lui Balică hatmanul și biserica Sfânta Paraschiva din Iași au fost închinate mănăstirii Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai.

Aceste închinări au dus curând la nemulțumiri, la neînțelegeri între călugării români și cei greci trimiși să le cârmuiască, la abuzuri de tot felul din partea acestora.

În veacul XVII, închinările de mănăstiri la "Locurile Sfinte" din Răsărit au sporit în chip neobișnuit, în dauna țării și spre adânca nemulțumire a clerului și credincioșilor români. De cele mai multe ori, călugării români erau alungați din mănăstirile închinate și siliți să se așeze în altele. Abuzurile egumenilor și călugărilor din mănăstirile închinate l-au determinat pe Matei Basarab să decidă, în 1639, împreună cu ierarhii și membrii sfatului domnesc, ca un număr de 22 de mănăstiri să-și redobândească vechea autonomie, cu alte cuvinte, să fie "dezinchinate" și ca pe viitor să nu se mai facă alte închinări. Cu toate că această măsură energică a domnului muntean a fost confirmată și de Patriarhia ecumenică, la 9 aprilie 1641, totuși, ea n-a fost respectată întru totul de urmașii săi, care au mai făcut și alte închinări.

Transilvania

În secolul al XVIII-lea existau în Transilvania aproape 200 de schituri din lemn, ridicate din evlavia și dărnicia credincioșilor de aici, așezări modeste în care trăiau câțiva călugări, uneori și călugărițe bătrâne. Cu alte cuvinte, erau tot un fel de așezări sihăstrești, în genul celor întâlnite în Țara Românească și Moldova, cu deosebirea că erau situate în apropierea unor sate, păstrând astfel un contact mai viu cu credincioșii. În orice caz, trebuie reținut faptul că datorită împrejurărilor istorice specifice, mănăstirile din Transilvania și Banat n-au îndeplinit niciodată rolul multiplu de ordin cultural, social-umanitar și chiar politic pe care l-au avut cele din Țara Românească și Moldova.

Problema „prea mulți monahi”

În veacul XVII numărul monahilor din mănăstiri și schituri era destul de ridicat. Chiar și unii boieri și preoți de mir se călugăreau spre sfârșitul vieții. Mulți călugări și chiar unii dintre vlădicii țării spre sfârșitul vieții îmbrăcau „marea schimă monahală”.

Numărul mare de călugări a avut și urmări negative, în sensul că a dus la scăderea prestigiului vieții monahale, lucru ce-l aflăm din două hrisoave de la Miron Vodă Barnovschi din 20 septembrie 1626 și 20 martie 1627, care cuprindeau hotăririle luate într-un „sobor”, de vlădici, egumeni și boieri, convocat pentru a pune rânduială în viața călugărească. Din hrisoavele respective aflăm și unele stări triste din mănăstiri. De acum înainte se interzicea călugărilor să mai dețină bunuri personale, să facă negoț sau să împrumute bani cu dobândă. Toți călugării erau îndatorați să ducă viață „de obște”, luând masa la trapeză, cu aceleași bucate, în frunte cu egumenul și starețul. Era interzisă consumarea băuturilor, dându-se dezlegare numai în zilele de praznic. Acest regim se aplica tuturor viețuitorilor, chiar și acelora care proveneau din rîndurile boierilor și ale târgoveților ori erau veniți din alte țări. Călugării străini puteau fi găzduiți numai trei zile. Cu toate acestea, rânduielile disciplinare nu au fost respectate multă vreme.

Epoca fanariotă

Cei mai mulți domni fanarioți jefuiau mănăstirile țării, pentru a strânge o parte din banii necesari pentru plata cheltuielilor făcute la obținerea domniei. Astfel, ei încasau sume însemnate de bani la numirea egumenilor, la moarte le luau agoniseala, iar uneori erau alungați din mănăstire, pentru a le putea lua banii. Pe lângă mănăstirile închinate în secolele anterioare, s-au făcut noi închinări. Egumenii greci trimiși să le administreze săvârșeau multe abuzuri, în dauna vieții religioase și spre nemulțumirea clerului și a credincioșilor români.

Domnii fanarioți și marii dregători din Țara Românească și Moldova au ridicat puține mănăstiri. În schimb, unii ierarhi, egumeni, călugări, preoți de mir și credincioși au ctitorit numeroase schituri și sihăstrii, în care s-a născut o adevărată mișcare de înnoire a vieții duhovnicești și culturale.

Uniația în Transilvania

După nașterea uniației în Transilvania, cele mai multe dintre mănăstirile din Transilvania propriu-zisă au fost incendiate sau dărâmate din ordinul generalului Bukow în 1761-1762. Au căzut jertfă urgiei acestuia multe schituri din Țara Făgărașului, care fiind din lemn, au fost arse. Tot atunci au fost distruse mănăstirile de la Sâmbăta de Sus, Râmeț, Geoagiu, Cerna, Plosca, câteva din părțile de nord ale Transilvaniei (Chiuești, Mintiu Român, Treznea ș.a.). O parte din ele s-au refăcut în anii următori, dar au fost din nou distruse.

După întărirea uniției de către generalul Bukow, mănăstirile și schiturile ortodoxe care au rămas mai ales din Transilvania de nord și din Maramureș au ajuns sub oblăduirea uniaților. În scurt timp ele s-au desființat, din lipsă de călugări. Unele din ele au fost demolate și duse în satele învecinate, pentru a servi ca biserici parohiale.

După distrugerea mănăstirilor ortodoxe din ordinul generalului Bukow, când practic a încetat viața monahală ortodoxă în Transilvania, se înregistrează o prezență masivă a călugărilor de aici în mănăstirile din Țara Românească și Moldova. Între ei se numărau cunoscuții călugări transilvăneni luptători pentru Ortodoxie: Nicolae Pop-Nichifor, Nicodim, Sofronie de la Cioara etc. Episcopul Pahomie al Romanului și Misail al Buzăului, mitropolitul Iacob Stamati, starețul Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, arhiereul Ioanichie Stratonichias, arhimandritul Eustatie Popovici de la Brătești-Pașcani, protosinghelul Naum Râmniceanu, maica Suzana Arșic, care a ctitorit mănăstirea ce-i poartă numele, ieromonahii Ioanichie de la Predeal, Teodosie de la Stânișoara, Visarion de la Cocoș și atâția alții erau originari tot din Transilvania.

În 1815, s-a ivit chiar o neînțelegere la Căldărușani, pricinuită de faptul că „ungurenii” adică transilvănenii dețineau „toată ocârmuirea mănăstirii”. La Neamț, în prima jumătate a secolului XIX, călugării „ungureni” întreceau cu numărul pe moldoveni. În acest fel, mănăstirile românești au avut un însemnat rol în întărirea conștiinței de unitate națională.

Secolul al XI-lea (1001-1100)

Secolul al XII-lea (1101-1200)

Secolul al XIII-lea (1201-1300)

Secolul al XIV-lea (1301-1400)

Secolul al XV-lea (1401-1500)

Secolul al XVI-lea (1501-1600)

Secolul al XVII-lea (1601-1700)


Secolul al XVIII-lea (1701-1800)

Secolul al XIX-lea (1801-1900)

Secolul al XX-lea (1901-2000)


Secolul al XXI-lea (2001-prezent)

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

A se vedea și

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Lista_mănăstirilor_ortodoxe_din_România_(cronologie)&oldid=57022”