Teodoret din Cir

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului. De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) a fost un influent scriitor și teolog creștin, episcop de Cir (Siria) în anii 423-457. A jucat un rol de seamă în disputele teologice din secolul al V-lea.

Viaţa

Potrivit istoricului to Tillemont, Teodoret s-a născut la Antiohia în anul 393 şi a murit fie la Cir, în Siria ("cale de vreo două zile la răsărit de Antiohia" sau optzeci de mile romane) sau la o mănăstire de lângă oraşul Apameea (la cincizeci şi patru de mile sud-est de Antiohia), în jurul anului 457.

Informaţii răzleţe despre viaţa lui se găsesc în Epistolele sale şi în Istoria bisericească (Philotheos historia). Părinţii săi nu putuseră avea copii vreme de doisprezece ani, când un eremit pe nume Macedonie i-a promis mamei sale că va avea un copil, care trebuia însă închinat lui Dumnezeu, de unde şi numele său de Teodoret ("darul lui Dumnezeu"). A crescut sub povăţuirea unor asceţi şi a dobândit o vastă cunoaştere clasicilor greci şi, potrivit Sf. Fotie, un stil de o puritate atică. Este improbabil că ar fi fost un ucenic direct al lui Teodor din Mopsuestia şi că ar fi auzit omiliile Sf. Ioan Gură de Aur.

De când era foarte tânăr, a devenit citeţ, intrând în rândul clerului din Antiohia, după care a stat o vreme într-o mănăstire, a slujit, în calitate de cleric, la Cir, iar în 423 a devenit episcop al unei dioceze de circa patruzeci de mile pătrate şi cuprinzând 800 de parohii, dar având ca reşedinţă un oraş neînsemnat. Teodoret, sprijinit doar de pledoariile eremiţilor apropiaţi lui, punându-se el însuşi în pericol fizic, a fost un zelos apărător al ortodoxiei credinţei. A convertit mai mult de 1000 de marcioniţi din dioceza lui, precum şi mulţi arieni şi macedonianişti; a retras peste 200 de copii ale lucrării ereticului Taţian, Diatessaron din biserici; a ridicat mai multe biserici, pe care le-a înzestrat cu Sfinte Moaşte.

Preocupările sale economice şi filantropice erau vaste şi diverse: s-a străduit să-i ajute pe săracii copleşiţi de taxele ridicate, şi-a împărţit moştenirea săracilor, din veniturile episcopale a construit băi, poduri, apeducte şi alte clădiri. A chemat la el medici şi retori şi le-a amintit public funcţionarilor îndatoririle lor. A trimis scrisori de încurajare creştinilor persecutaţi din Persia şi i-a acordat adăpost cartaginezului Celestiacus, care se refugiase din calea vandalilor.

Controversa nestoriană

Teodoret a fost o figură importantă în controversele hristologice legate în mod tradiţional de numele Sf. Chiril al Alexandriei. Teodoret a subscris la cererea adresată de Ioan I al Antiohiei către Nestorie de a încuviinţa folosirea termenului de Theotokos ("Născătoare de Dumnezeu") pentru Maica Domnului. La cererea lui Ioan, a scris însă şi împotriva anatemelor Sf. Chiril.

S-ar putea ca el să fi fost cel care a redactat Crezul (simbolul de credinţă) al delegaţiei antiohiene menite să asigure înţelegerea corectă de către împărat a Crezului Niceo-Constantinopolitan, şi a fost membru şi purtător de cuvânt al delegaţiei antiohiene de opt persoane convocate de împărat la Calcedon. A refuzat însă să consimtă la condamnarea lui Nestorie. Ioan, care, la porunca împăratului, s-a împăcat cu Chiril, a încercat să-l silească pe Teodoret să se supună intervenind, peste capul acestuia, în eparhia lui.

Teodoret era hotărât să păstreze pacea Bisericii şi a încercat să obţină adoptarea unei formule prin care se evita condamnarea necondiţionată a lui Nestorie, iar spre sfârşitul anului 434 a făcut tot ce a putut pentru stingerea conflictului dintre Bisericile răsăritene. Sf. Chiril al Alexandriei a refuzat însă orice compromis, iar când acesta şi-a lansat atacul împotriva lui Diodor din Tars şi Teodor din Mopsuestia (în anul 437), Ioan al Antiohiei a luat partea acestora, iar Teodoret şi-a asumat rolul de apărător al partidei antiohiene (cca. 439). Domnus II al Antiohiei, urmaşul lui Ioan, şi l-a luat drept sfetnic. După moartea lui Chiril, susţinători ai teologiei antiohiene au fost numiţi episcopi. Irineu, un prieten al lui Nestorie, susţinut de Teodoret a fost numit episcop de Tir, în ciuda protestelor lui Dioscor al Alexandriei, urmaşul lui Chiril, care s-a întors îndeosebi împotriva lui Teodoret. Acuzându-l că mărturisea doi Fii în persoana lui Hristos, a obţinut de la Curte un ordin prin care i-a interzis să părăsească oraşul Tir.

În această perioadă, Teodoret a compus lucrarea Eranistes (a se vedea mai jos). Strădaniile sale de a se justifica, împotriva acuzaţiilor lui Dioscur, precum şi împotriva acuzaţiilor opuse, de apollinarism ale lui Domnus împotriva lui Eutihie au fost zadarnice. Curtea l-a exclus pe Teodoret din Sinodul II de la Efes din 449, datorită opoziţiei sale faţă de Chiril. Aici a fost condamnat, fără să fi foost audiat, din pricina Epistolei 151 împotriva lui Chiril şi a faptului că luase apărarea lui Diodor şi Teodor, şi sinodul a stabilit ca lucrările sale să fie arse. Chiar şi Domnus a consimţit la această condamnare.

Teodoret a fost silit să părăsească cetatea Cir şi să se retragă la mănăstirea lui din Apameea. A făcut apel la Papa Leon cel Mare, însă apelul său pentru o revocare a sentinţelor pronunţate împotriva lui nu a fost acceptat, prin edict imperial, până după moartea lui Teodosie al II-lea în 450. I s-a poruncit să ia parte la Sinodul de la Calcedon, şi a avut de întâmpinat aici o puternică opoziţie. El a fost primul care a luat parte la sinod doar ca acuzator, deşi din rândul episcopilor. Apoi, pe 26 octombrie 451 a fost constrâns de prietenii lui Dioscor să pronunţe anatema împotriva lui Nestorie. Comportamentul lui indică faptul că a făcut acest gest cu aceleaşi rezerve, anume limitarea condamnării la doctrina existenţei a doi Fii în Hristos şi la refuzul lui Nestorie de a recunoaşte formula Theotokos pentru Maica Domnului. După acest gest, a fost declarat ortodox şi reabilitat.

Singurul lucru care se cunoaşte despre el după Sinodul de la Calcedon este o scrisoare a papei Leon prin care acesta îi cere să apere credinţa mărturiisiită la Calcedon (PG, lxxxiii. 1319 sqq.). Alături de Diodor din Tars şi Teodor de Mopsuestia, era la fel de urât de cei din partida monofizită ca şi Nestorie, aceştia considerându-i pe toţi aceştia şi pe prietenii lor drept eretici. Controversa celor Trei Capitole a dus la condamnarea scrierilor sale împotriva lui Chiril al Alexandriei la [[Sinodul V Ecumenic|al doilea Sinod de la Constantinopol (553).

Scrieri

Exegetice

In literature Theodoret devoted himself first of all to exegesis. The Holy Scripture was his only authority, and his representation of orthodox doctrine consists of a collocation of Scripture passages. The genuineness and relative chronology of his commentaries is proven by references in the latter to the earlier. The commentary on the Song of Songs, written while he was a young bishop, though not before 430, precedes Psalms; the commentaries on the prophets were begun with Daniel, followed by Ezekiel, and then the Minor Prophets. Next that on the Psalms was completed before 436; and those on Isaiah, Jeremiah, and the Pauline Epistles (including Hebrews), before 448. Theodoret's last exegetical works were the interpretations of difficult passages in the Octateuch and Quaestiones dealing with the books of Samuel, Kings, and Chronicles, written about 452 to 453.

Excepting the commentary on Isaiah (fragments preserved in the Catena (Biblical commentary)|catenae) and on Galatians ii.6-13, the exegetical writings of Theodoret are extant. Exegetical material on the Gospels under his name in the catenae may have come from his other works, and foreign interpolations occur in his comments on the Octateuch.

The Biblical authors are, for Theodoret, merely the mouthpieces of the Holy Spirit, though they do not lose their individual peculiarities. By the unavoidable imperfection of the translations, he states, the understanding is encumbered. Not familiar with Hebrew, Theodoret uses the Syriac translation, the Greek versions, and the Septuagint.

In principle his exegesis is grammatical-historical; and he criticizes the intrusion of the author's own ideas. His aim is to avoid a one-sidedness of literalness as well as of allegory. Hence he protests against the attributing of The Song of Songs to Solomon and the like as degrading the Holy Spirit. Rather is it to be said that the Scripture speaks often "figuratively" and "in riddles." In the Old Testament everything has typological significance and prophetically it embodies already the Christian doctrine. The divine illumination affords the right understanding after the apostolic suggestion and the New Testament fulfilment. Valuable though not binding is the exegetical tradition of the ecclesiastical teachers. Theodoret likes to choose the best among various interpretations before him, preferably Theodore's, and supplements from his own. He is clear and simple in thought and statement; and his merit is to have rescued the exegetical heritage of the school of Antioch as a whole for the Christian Church.

Apologetice, istorice

Among apologetic writings was the Ad quaestiones magorum (429-436), now lost, in which he justified the Old Testament sacrifices as alternatives in opposition to the Egyptian idolatry (question 1, Lev., PG, lxxx. 297 sqq.), and exposed the fables of the Magi who worshiped the elements (Church History v. 38).

De providentia consists of apologetic discourses, proving the divine providence from the physical order (chapters i-iv), and from the moral and social order (chapters vi-x).

The Cure of the Greek Maladies or Knowledge of the Gospel Truth from the Greek Philosophy, of twelve discourses, was an attempt to prove the truth of Christianity from Greek philosophy and in contrast with the pagan ideas and practises. The truth is self-consistent where it is not obscured with error and approves itself as the power of life; philosophy is only a presentiment of it. This work is distinguished for clearness of arrangement and style.

The Church History of Theodoret, which begins with the rise of Arianism and closes with the death of Theodore in 429, falls far behind those of Socrates Scholasticus and Sozomen. It contains many sources otherwise lost, specially letters on the Arian controversy; but it is defective in historical sense and chronological accuracy, and on account of Theodoret's inclination to embellishment and miraculous narrative, and preference for the personal. Original material of Antiochian information appears chiefly in the latter books.

Theodoret's sources are in dispute. According to Valesius these were mainly Socrates and Sozomen; Albert Guldenpenning's thorough research placed Rufinus first, and next to him, Eusebiu de Cezareea, Athanasius, Sozomen, Sabinus, Philostorgius, Grigorie de Nazianz, and, least of all, Socrates. N. Glubokovskij counts Eusebius, Rufinus, Philostorgius, and, perhaps, Sabinus.

The Religious History, with an appendix on divine love, contains the biographies of thirty (ten living) ascetics, held forth as religious models. It is a document of remarkable significance for understanding the complexities of the role of early monastics, both in society and in the church; it is also remarkable for presenting a model of ascetic authority which runs strongly against Athanasius's Life of Antony. Upon the request of a high official named Sporacius, Theodoret compiled a Compendium of Heretical Accounts (Haereticarum fabularum compendium), including a heresiology (books i-iv) and a "compendium of divine dogmas" (book v), which, apart from Origen's De principiis and the theological work of John of Damascus, is the only systematic representation of the theology of the Greek Fathers.

Theodoret's Correspondence (mentioned below) is a primary source for the development of Christological issues between the Councils of Ephesus and Chalcedon and illuminates current administrative and social problems.

Dogmatice

Among dogmatic treatises Theodoret mentions (Epist. cxiii, cxvi) having written against Arius and Eunomius, probably one work, to which were joined the three treatises against the Macedonians. There were, besides, two works against the Apollinarians, and of the Opus adversus Marcionem nothing has been preserved. The treatises On the Trinity and On the Divine Dispensation (cf. Peri theologias kai tes theias enanthropeseos; Epist. cxiii), assigned by A. Ehrhard to the work On the Holy and Life-giving Trinity and On the Incarnation of the Lord of Cyril of Alexandria, certainly belong to the Antiochian School and to Theodoret. To the same belong cap. xiii-xv, xvii, and brief parts of other chapters of the fragments which Jean Garnier (Auctarium) included under the title, Pentology of Theodoret on the Incarnation as well as three of the five fragments referred by Marius Mercator to the fifth book of some writing of Theodoret. They are polemics against Arianism and Apollinarianism.

Theodoret's Refutation of the twelve anathemas of Cyril is preserved in the antipolemic of Cyril (PG, cxxvi. 392 sqq.). He detects Apollinarianism in Cyril's teaching, and declines a "contracting into one" of two natures of the only begotten, as much as a separation into two sons (Epist. Cxliii). Instead of a "union according to hypostases," he would accept only one that "manifests the essential properties or modes of the natures." The man united to God was born of Mary; between God the Logos and the form of a servant a distinction must be drawn. Only minor fragments (cf. Epist. xvi) of Theodoret's defense of Diodorus and Theodore (438-444) have been preserved (Glubokovskij ii. 142).

His chief christological work is the Eranistes etoi polymorphos ("Beggar or Multiform") in three dialogues, describing the Monophysites as beggars passing off their doctrines gathered by scraps from diverse heretical sources and himself as the orthodox.

God is immutable also in becoming man, the two natures are separate in Christ, and God the Logos is ever immortal and impassive. Each nature remained "pure" after the union, retaining its properties to the exclusion of all transmutation and intermixture. Of the twenty-seven orations in defense of various propositions, the first six agree in their given content with Theodoret. A few extracts from the five orations on Chrysostom were preserved by Photius (codex 273). Most valuable are the numerous letters (Eng. transl., NPNF, 2 ser., iii. 250-348).

Traduceri

• Translations of Theodoret's writings can be found in Nicene and Post-Nicene Fathers. A bilingual edition of the Eranistes was published by Oxford University Press in 1974
• Bilingual editions (Greek text with parallel French translation) of several of the texts mentioned above have been published in recent years in Sources Chrétiennes.

Surse

• Wikipedia - Theodoret

Legături externe

• http://www.crossroadsinitiative.com/library_author/64/Theodoret_of_Cyr.html
• Theodoret's works
• Encyclopædia Britannica 11th edition
• Greek Opera Omnia by Migne Patrologia Graeca, with analytical indexes and concordances made on the whole writings