Gherasim de la Iordan

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Cuviosul Gherasim de la Iordan

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Gherasim (gr. Gerasimos sau Gerasimus) a fost un călugăr care a trăit în secolul al V-lea în Țara Sfântă [1]. A participat și la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon în anul 451. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 martie.

Cuprins

Viața

Cuviosul Gherasim era originar din Lycia, în sudul Asiei Mici (în Turcia de azi). A trăit în secolul al V-lea d.Hr. S-a născut într-o familie înstărită, însă, fiind foarte evlavios încă din tinereţe şi simţind chemarea spre o viaţă mai duhovnicească, a plecat în pustia Tebaidei, în Egipt, unde a intrat în monahism. S-a nevoit o vreme acolo, în post şi în rugăciune, după care s-a întors o vreme în Lycia.

Spre sfârşitul domniei împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a părăsit Lycia şi a plecat în pelerinaj în Ţara Sfântă. Ajuns acolo, s-a aşezat în pustia Iordanului, unde a trăit o vreme în sihăstrie, petrecându-şi viaţa în post, rugăciune şi alte nevoinţe duhovniceşti.

În acea vreme, viaţa bisericească era tulburată de tensiunile iscate între creştinii ortodocşi şi adepţii lui Dioscor I, papă-patriarh al Alexandriei (444-451) şi Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri din Constantinopol, care susţineau învăţătura monofizită despre Hristos. În anul 451, când împăraţii Marcian (450-457) şi Pulcheria au convocat Sinodul Ecumenic de la Calcedon, doctrina monofizită a fost condamnată ca eretică. O parte a creştinilor din Orient, în special din Siria şi Egipt au continuat însă să-i urmeze pe monofiziţi, ceea ce a dus la o ruptură a Bisericii din Orient. Potrivit „Vieţii Sf. Eftimie cel Mare” scrisă de Sf. Chiril al Ierusalimului, cuviosul Gherasim s-a lăsat o vreme înşelat de învăţătura eretică a monofiziţilor. Însă, având obiceiul să meargă adânc în pustie, în locul numit Ruva, l-a întâlnit odată pe Sf. Eftimie cel Mare, care i-a arătat greşeala învăţăturii lui Eutihie şi l-a îndrumat să se întoarcă la dreapta credinţă. Cuviosul Gherasim, văzându-şi greşeala, s-a pocăit, devenind un înfocat susţinător al învăţăturii de la Calcedon. A rămas mai multă vreme lângă Sf. Eftimie, petrecându-şi viaţa în pocăinţă, iar mai târziu, după ce s-a aşezat în apropiere de râul Iordan şi până la moartea Sf. Eftimie (473), venea adesea la el, rămânând să petreacă o vreme alături de acesta.

Strângându-se în jurul său o mulţime de ucenici, atraşi de faima nevoinţei lui şi râvnitori de o viaţă monahală aspră, Sf. Gherasim a întemeiat în anul 460 o mănăstire de tip lavriot în deşertul Iordanului, la depărtare de un stadiu de râul Iordan. Lavra cuprindea o chinovie pentru fraţii începători şi şaptezeci de chilii sihăstreşti.

Fraţii erau împărţiţi la diferite ascultări, după rânduiala chinovială, ceva mai puţin aspră decât sihaştrii, pentru a se învăţa cu nevoinţele. Sihaştrii petreceau tot timpul în chilie, rugându-se şi împletind coşuri, şi venind cu toţii la biserica mănăstirii doar sâmbăta şi duminica, când se împărtăşeau cu Sfintele Taine şi luau o masă comună, singurul prilej cu care mâncau mâncare gătită şi puteau să bea puţin vin. În zilele obişnuite, mâncau pâine uscată, curmale şi beau doar apă. Chiliile lor rămâneau în permanenţă deschise, şi Sf. Gherasim nu îngăduia nici măcar să se aprindă focul în chilii.

Sf. Gherasim ducea o viaţă încă mai aspră decât monahii din jurul său: în Postul Mare, se retrăgea în adâncul pustiei, şi ţinea post negru, luând doar Sfânta Împărtăşanie şi nimic altceva.

Potrivit tradiţiei păstrate în Limonarul lui Ioan Moshu, într-o zi, pe când mergea de-a lungul râului Iordan, cuviosul Gherasim s-a întâlnit cu un leu care răcnea[2]. Apropiindu-se de el, cuviosul îşi dă seama că leul răgea de durere: o aşchie mare i se înfipsese adânc într-o labă. Cuviosul s-a apropiat atunci de leu, i-a scos aşchia, i-a curăţat rana şi a legat-o, şi a voit să plece mai departe, gândindu-se că leul avea să se întoarcă în peştera unde se adăpostea de obicei. Însă leul l-a urmat supus până la mănăstire, iar după aceea îl urmărea peste tot, ascultând tot ce i se poruncea. Spre uimirea întregii comunităţi, leul devenise paşnic, supus în toate stareţului şi se mulţumea să trăiască doar cu pâine şi legume.

Văzându-l astfel, stareţul i-a dat leului în pază catârul mănăstirii, care păştea pe lângă râul Iordan. Într-o zi, pe când leul dormea, catârul s-a rătăcit şi a fost furat de un negustor care trecea prin acele locuri. Leul, văzând că dispăruse catârul, a pornit în căutarea lui, dar, negăsindu-l, s-a întors, spre seară, la mănăstire, cu capul plecat. Fraţii au crezut atunci că leul fusese biruit de firea lui de prădător şi mâncase catârul, iar stareţul, auzind aceasta, a poruncit ca, drept pedeapsă, leul să îndeplinească sarcina catârului de până atunci, aducând vasele cu apă pentru mănăstire în spinare, iar acesta a ascultat porunca stareţului.

După câteva luni, negustorul acela a trecut iarăşi pe lângă Iordan, având cu el catârul furat şi trei cămile, legate una de alta, după cum era obiceiul. Trecând atunci şi leul prin apropiere, a recunoscut catârul şi s-a pornit să ragă atât de tare, încât negustorul, înspăimântat, a luat-o la fugă. Apucând atunci frâul cu gura, leul a adus catârul înapoi la mănăstire, cu cămilele legate de el. Văzând atunci stareţul că se înşelaseră cu toţii în privinţa leului, i-a dat acestuia numele de Iordan şi nu i-a mai dat nici o însărcinare, lăsându-l să se întoarcă la viaţa lui din pustie. Timp de cinci ani însă, până la moartea sfântului, leul se întorcea în fiecare săptămână la mănăstire, la cuviosul Gherasim.

Sfântul Gherasim a trecut la Domnul cu pace în anul 475, fiind îngropat de fraţi cu mare cinste, lângă biserică. Iar când leul Iordan a venit, ca de obicei, în săptămâna aceea, la stareţ, nu l-a mai găsit decât pe ucenicul acestuia, pe nume Savatie, care i-a vestit moartea stareţului şi i-a arătat mormântul acestuia. Înţelegând leul ce se petrecuse, s-a pornit să ragă de durere şi să se lovească cu capul de mormântul sfântului. Şi culcându-se atunci peste mormântul acestuia, a murit acolo. Mormântul şi mănăstirea cuviosului Gherasim au devenit loc de pelerinaj până în zilele noastre.

Lavra Sf. Gherasim

Lavra Sfântului Gherasim, întemeiată în 455 sau 460 chiar de cuviosul Gherasim, se găseşte în deşertul Iordanului, între Ierihon și locul botezului Domnului de către Ioan Botezătorul, pe drumul spre Deir Hajla, locul unde se spune că a poposit Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt, de teama masacrului pruncilor poruncit de Irod. Pe locul acela a fost edificată o capelă subterană închinată Maicii Domnului.

Distrusă de perși în timpul marii invazii din anul 614, mănăstirea a fost reconstruită pe aceleași temelii la începutul secolului al IX-lea.

Mănăstirea actuală a fost reconstruită pe ruinele unei alte mănăstiri, aflate în imediata vecinătate a lavrei Sf. Gherasim, și anume Lavra Sf. Kalamon (gr. Καλαμώνος Λαύρα), întemeiată de pustnici din deșertul Iordanului înainte de la Lavra Sf. Gherasim, și considerată cea mai veche mănăstire din Palestina. Din lavra Kalamon a plecat sfântul Sava cel Sfințit când a întemeiat propria sa lavră. Lavra era încă locuită în secolul al XII-lea când a fost restaurată de împăratul bizantin Manuel Comnenul. Pe ruinele acestei mănăstiri a fost construită în secolul al XIX-lea actuala mănăstiri a sf. Gherasim.

Mănăstirea actuală aparţine de Patriarhia Ierusalimului. În sau în apropierea ei s-au nevoit mulţi sfinţi cunoscuţi, precum Sf. Maria Egipteanca sau, din spaţiul românesc, Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul.

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Cel ce ai fost întru postiri ca fără de trup, întru privegheri puternic şi întru rugăciuni neîncetate, întru toate ai avut inima trează, purtătorule de Dumnezeu, părinte Gherasime. Cu vieţuirea ta ai minunat pe îngeri şi taberele demonilor le-ai izgonit, veselind pe cei credincioşi, fericite, când ţi s-a plecat ţie fiara. Pentru aceasta având îndrăzneală către Domnul, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Aprinzându-te de dorirea celor de sus, asprimea pustiului Iordanului mai mult decât toate dulceţile lumii ai socotit-o; acolo plecându-se ţie fiara cu ascultare până la moarte, cu jale pe mormântul tău s-a sfârşit, într-acest fel preamărindu-te Dumnezeu; pe Care roagă-L pentru noi, Părinte Gherasim.

Iconografie

Icoana de mai sus a Sf. Gherasim surprinde momentul în care cuviosul scoate aşchia din laba leului. Cuviosul mai poate fi zugrăvit şi ca stareţ, purtând în mână cârja stăreţească. Erminia lui Dionisie din Furna (Erminia picturii bizantine, ed.rom. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 199) spune doar că se zugrăveşte ca un pustnic bătrân.

Note

  1. Proloagele îl plasează – greşit – în vremea domniei lui Constantin IV Pogonat (Bărbosul), care a domnit între anii 668 şi 685, însă toate celelalte surse relatează că Sfântul a trăit în vremea Sinodului de la Calcedon (451) şi a Sf. Eftimie cel Mare (+473), deci în sec. al V-lea d.Hr.
  2. Relatarea domesticirii leului poate fi interpretată în două feluri. Poate fi vorba de domesticirea propriu-zisă a unui animal sălbatic, fapt menit să sublinieze sfinţenia cuviosului, care îl face pe leu să îşi depăşească firea de animal prădător, expresie a transfigurării naturii prin lucrarea dumnezeiască. Pe de altă parte însă, poate fi vorba despre o istorisire într-o cheie metaforică frecvent folosită în Biserica primelor veacuri şi uşor accesibilă creştinilor de atunci. În această cheie, domesticirea leului poate fi interpretată ca o domesticire şi supunere a patimilor (adeseori asemănate în literatura ascetică cu nişte „fiare sălbatice”) şi la o transfigurare (metanoia) a omului prin pocăinţă, prin nevoinţele trupeşti şi lucrarea celor duhovniceşti. Ambele interpretări sunt potrivite pentru a ilustra viaţa cuviosului Gherasim.

Surse

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi