Judecată

Judecata (gr. krisis, lat. judicium) este confruntarea istoriei şi omului cu dreptatea lui Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, când întreaga lume va fi adusă sub autoritatea supremă a lui Dumnezeu. Judecata este actul final al lui Iisus Hristos, adică «sfârşitul», când «Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi a Tatălui, când va desfiinţa orice domnie (gr. arhin), orice stăpânire (gr. exousian) şi orice putere (gr. dinamin) > — (I Cor. 15, 24). Această confruntare a avut deja loc, într-un mod radical, pe Cruce : «Acum este judecata (gr. krisis) acestei lumi, acum stăpânitorul (gr. archon) lumii acesteia va fi aruncat afară '(In 12, 31). Puterea răului este astfel în mod obiectiv jugulată, diavolul fiind deposedat de autoritatea ce o avea asupra celor «robiţi».

Formele judecății

De fapt, judecata este una din formele în care Dumnezeu îşi exercită «pedagogia» Sa în istorie. Sfinţii Părinţi sunt de acord că Dumnezeu conduce şi îndrumează umanitatea prin dogme, porunci, făgăduinţe şi judecăţi. Istoria se află sub o permanentă «critică» a lui Dumnezeu, fiind certată în sens educativ prin judecăţile Sale. Judecata este un proces care a început pe Cruce, dar care se exercită odată cu constituirea Bisericii în istorie, ca semn profetic şi realitate anticipatorie a Împărăţiei lui Dumnezeu. Întreaga Biserică are această funcţie, exprimată mai ales în Colegiul Apostolilor care vor judeca lumea (Apoc. 21, 14).

În mod sacramental, judecata se manifestă în puterea de a lega şi dezlega păcatele, putere dăruită lui Petru (Matei 16, 18—19), apostolilor (In 20, 23) şi Bisericii (Mt. 18, 18).

De asemenea, o formă de judecată spirituală este harisma discernământului, a capacităţii de a separa binele de rău (Mt. 25, 32).

Există judecata particulară, deoarece fiecare poartă sarcina sa (Gal. 6, 4—5), deci are o responsabilitate personală, singulară. Fiecare aleargă de unul singur spre ţinta mântuirii, fiecare se luptă de a fi recunoscut drept înaintea lui Dumnezeu (Gal. 5, 4).

Există judecata generală, ultimă, Judecata de Apoi, când toţi se vor prezenta împreună înaintea lui Dumnezeu pentru a li se face «dreptate». Judecata aparţine Fiului (In 5, 22, 27—30). Pentru unii, Judecata va fi un act de binecuvântare şi de mulţumire, pentru alţii, va fi un act de osândă (Mt. 25, 34—46). Dacă încă în această viaţă, creştinul face experienţa Judecăţii în momentele de «părăsire» a lui Dumnezeu, care după părinţii bisericeşti au un scop pedagogic, în cealaltă viaţă, Judecata va fi simţită ca un vid total de har, vârtejul în spirală infinită a unei existenţe iraţionale şi impersonale. De aceea, Judecata în pedagogia divină nu este o condamnare, ci «criza» ultimă a unei vieţi iresponsabile : «Fiind, dar, împreună lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zice : La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii» (II Cor. 6, 1—2). De aceea, fiecare va fi judecat după conştiinţa şi legea sa (In 6, 45).

În tradiţia ascetică ortodoxă, un accent deosebit a fost pus pe experienţa încă din această viaţă, ca stare spirituală preeshatologică, a Judecăţii lui Dumnezeu : «Precum pârga chinurilor veşnice e ascunsă în sufletele păcătoşilor, aşa şi arvunile bunătăţilor lucrează prin Duhul şi se dăruiesc în inimile drepţilor. Căci împărăţia cerurilor este vieţuirea virtuoasă, precum chinurile, deprinderea patimilor» (Grigorie Sinaitul, Capete în acrostih, 38, în: „Filoc. rom.”, vol. 7, p. 102). Această conştiinţă permanentă a Judecăţii se răsfrânge în virtutea smereniei; de aceea cei smeriţi cu duhul nu vor intra la judecată, căci «întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat» (Ps. 53, 8 ; Fapte 8, 32—33).

Citat

«Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), după cuvântul Evangheliei, stă în necredinţa celor neevlavioşi, potrivit cuvântului: «Iar cel ce nu crede s-a şi osândit» (In 3, 18) ; de asemenea, în necazurile aduse de providenţă pentru îngrădire sau întoarcere; apoi în înrâurirea plănuirilor bune şi rele, fiind ajutate să treacă în faptă, după cuvântul: «Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântecele maicii lor» (Ps. 57, 4). Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se arată, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse şi după fapte, pe unii pedepsindu-i, pe alţii miluindu-i dând ca răsplată unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiţi, cei dintâi sunt cu totul necredincioşi ; cei de-al doilea, credincioşi dar fără râvnă, de aceea se şi pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au făcut desăvârşiţi, fie în virtuţi, fie în păcate, vor avea răsplăţile cuvenite». (Grigorie Sinaitul, Capete în acrostih, 40, în: "Filocalia românească", vol. 7, p. 103).

Bibliografie

• Dumitru Stăniloae, Judecata particulară după moarte, în «Ortodoxia», VII (1955), nr. 4, p. 532—558;
• Dumitru Belu, Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, în «Studii Teologice», VIII (1956), nr. 9—10, p. 539—553 ;
• Ioan Chirvasie, Pentru care păcătoşi se roagă Biserica, în «Studii Teologice», X (1958), nr. 9—10, p. 557—568;
• Constantin Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi judecata din urmă, în «Ortodoxia», XI (1959), nr. 2, p. 179— 195 ;
• Sebastian Chilea, Sfinţii la judecarea păcătoşilor, în «Studii Teologice», XXXI (1979), nr. 5—10, p. 572—586.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Judecată”