Colivă

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 29 octombrie 2023 23:23, autor: Inistea (Discuție | contribuții)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Coliva (sl. kolivo, gr. kollyvon) este un preparat de grâu fiert amestecat cu zahăr (sau miere) și cu nuci pisate și ornat cu bomboane și zahăr pudră, care se împarte ca pomană la înmormântări și la parastase după ce este sfințită de preot în cadrul slujbei respective.

Istoric

Carte poștală (cca.1916), slujbă de binecuvântare a colivelor.

Coliva a fost introdusă în practica Bisericii după minunea sfântului Teodor Tiron, săvârșită la 50 de ani după moartea sfântului[1], în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimeni nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva). Nu mult după aceasta, sărbătoarea a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare a fost rânduită în calendar, pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).

La început deci coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morților, după modele și tradiții care existau deja în lumea păgână a timpului.

Semnificație

Colive pregătite pentru Sâmbăta morților

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul (din care se face pâinea).

Ea este totodată o expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (vezi Ioan 12, 24 și I Corinteni 15, 36).

Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți ori dulceața vieții celei veșnice pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul. [2].

Legănarea colivei

Legănarea colivei cu mâinile este, pe de-o parte, expresia legăturii sufletești vii și reale cu cei adormiți, iar pe de altă parte, încă un semn al învierii, asemănător celui din Sfânta Liturghie când preoții leagănă Sfântul Aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul când se zic cuvintele "Și a înviat a treia zi, după Scripturi", închipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia morții și învierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).

Legănarea colivei este o formă de ritual în timpul serviciului divin la parastase când, într-un moment al slujbei, ofrandele aduse pentru pomenirea răposatului se ridică, ținându-se în mâini de membrii familiei și se leagănă (coliva, colacii, vinul), apoi se așează pe masă. La originea ritualului stă înălțarea ofrandelor la templul iudaic, așa cum aflăm din Vechiul Testament: „Să mai iei o pâine, din cele cu untdelemn, o turtă cu untdelemn și o azimă din panerul ce este pus înaintea Domnului; să le pui toate pe brațele lui Aaron și pe brațele fiilor lui, ca să le aducă, legănându-le, înaintea Domnului“ (Ieșire 29, 23-24; comp. și Levitic 7,30 ș.a.). Termenul ἀναφορά, ἡ — anafórá (de la ἀναφέρω — anáfero = a înălța, a ridica) a însemnat inițial „înălțare, ridicare“, ca apoi să ia înțelesul de Jertfa, ofrandă“ (oblatie sau illatio), pentru că oferirea jertfei se face prin ridicarea, înălțarea darului de jertfă spre a fi primit de Domnul. Înălțarea și legănarea colivei este o formă de rugăciune către Domnul, pe care Îl implorăm să Se milostivească de sufletele răposaților noștri, să primească ofranda care se aduce pentru iertarea și odihna lor, „ca Domnul să-i primească în împărăția Sa“. În Liturghia creștină Anaforáua este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa liturgică (sfințirea și prefacerea darurilor), este centrul Sfintei Liturghii.


Rețetă de colivă

Ingrediente [3]

1 kg de grâu (arpacaș); 1-2 Kg de nuci; 200-250 g de zahăr; coajă de la 1-2 lămâi și de la 1/2-1 portocală, ce nu au fost tratate; scorțișoară; rom sau altă esență; zahăr pudră și, facultativ: cacao, bomboane, miere...

Preparare

Coliva se prepară în doi timpi. Primul timp este seara înainte de a merge la biserică, când se fierbe grâul, iar cel de-al doilea timp este de dimineață, chiar în ziua în care urmează să fie adusă ca ofrandă la biserică și de aceea trebuie prevăzută cam o oră pentru această ultimă preparare (depinde cât de mult timp stăruiți pentru a o orna).

  • Primul timp, seara
Colivă simplă
.
Grâul se alege, îndepărtându-se pleava și bucățelele de grâu sparte. După aceea se spală în 9 ape călduțe (corespunzătoare celor 9 cete îngerești) și se pune la fiert în 3 litri de apă, de preferință într-o oală de teflon. Focul este la început potrivit de mare, iar când începe să fiarbă apa, se dă mai mic. În timpul fierberii nu se amestecă cu lingura, ci se mișcă oala din când în când, astfel ca grâul să nu se lipească. Se ține pe foc până ce apa scade și, când apa a scăzut aproape complet, se adaugă puțină sare și zahărul, amestecându-se ușor cu lingura de lemn. Se mai lasă 5-10 minute până când nu mai este apă, iar bobul de grâu este "înflorit". După fiert, grâul se răstoarnă într-o oală smălțuită și se acoperă cu un ștergar umed pentru a nu face coajă. Tot seara puteți curăța nucile de coajă, astfel încât să aveți o farfurie adâncă plină de mieji. Jumătate din ei se dau prin mașina de nuci (sau, dacă nu avem, putem să găsim în comerț o răzătoare manuală de brânză și care poate fi folosită cu succes pentru a fărâmița nuca). Cealaltă jumătate din miejii de nucă se vor tăia cu cuțitul în bucățele mai mici. Se are în vedere a se opri jumătăți de mieji de nuca (10-20) pentru a forma o cruce pe colivă.
  • Al doilea timp, de dimineață
Colivă grecească împodobită, cu inițialele celui adormit.
Dacă s-a format coaja la grâu, se îndepărtează. Se adaugă miejii de nucă ce au fost sfărâmați și cam un sfert din cantitatea de nucă ce a fost dată prin mașină. Se aromatizează adăugându-se coaja de lămâie dată prin răzătoarea mică. (Se poate adăuga în egală măsură și coaja de la o jumătate de portocală). Se mai adaugă o sticluță de esență de rom (sau, dacă nu avem, o altă aromă) și scorțișoară . Se gustă și, dacă nu este destul de dulce, se pot adăuga o lingură-două de miere. Toată compoziția se frământă bine cu mâna și se așază pe platouri, nivelându-se bine. Se adaugă pe deasupra restul de nucă măcinată astfel încât să fie un strat destul de gros, pentru ca zahărul farin ce se va pune pe urmă să nu se umezească. Printr-o strecurătoare mică se pudrează pe deasupra zahăr farin până ce se acoperă toată nuca. Se nivelează cu ajutorul unei foi albe de hârtie care se așază pe deasupra și se presează ușor cu mâna. După ce s-a omogenizat suprafața, se formează o cruce din jumătățile de nucă păstrate. Se poate însă să se facă o cruce și din cacao, folosindu-se un șablon. Dacă preferați, puteți folosi pentru decorare bomboane etc...

Surse

  • Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
  • De ce facem colivă? - Protoiereu Gheorghe Colțea, protopoiatul de Bran-Zărnești, Arhiepiscopia Sibiului, Trinitas TV.

Note

  1. Sfântul mare mucenic Teodor Tiron a trăit pe vremea persecuțiilor împăraților Maximian și Maximin și era de fel din mitropolia Amasiei, din satul ce se cheamă Himialon. Fiind încorporat de curând în oastea tironilor și făcând parte din ceata prepozitului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare și a mărturisit că Hristos este Dumnezeu, batjocorind idolii elinilor ca pe niște statui neînsuflețite și lucruri făcute de mâinile omenești. Dându-i-se vreme să se gândească mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a săvârșit o faptă cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins și mărturisind că el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; și fiind băgat într-un cuptor aprins și-a primit sfârșitul acolo. Și se face pomenirea lui în sfânta sa mănăstire ce este în Torachia, în sâmbăta dintâi a Postului Mare, când a săvârșit el o minune deosebită și a izbăvit poporul ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor. (cf. Sinaxar 17 februarie)
  2. Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, Ed. Nemira, 2002, pg. 379
  3. Rețetă inspirată de Corina Veersé, revista "Lumina lumii" [1]