Donatism
Donatismul a fost o controversă care a apărut în Biserica Ortodoxă la începutul secolului al IV-lea. Această controversă a dus la o schismă care mai târziu a fost condamnată ca erezie. În principal, controversa a privit o sectă extremistă, ascetică din biserica apuseană, răspândită mai ales în provincia romană Africa. Controversa s-a referit la un singur subiect care a apărut în urma persecuţiilor de la începutul secolului al IV-lea şi se referea la cum ar trebui primiţi înapoi în biserică cei care renunţau la credinţă în timpul persecuţiilor, în special clerul care renunţa la credinţă. Doctrina nu a fost direct implicată, dar donatiștii considerau, între altele, că validitatea şi eficienţa Sfintelor Taine depind de vrednicia morală a săvârşitorilor Tainelor.
Istoric
Originile schismei au apărut datorită dezacordurilor dintre membrii unei secte, numiţi ulterior donatişti, şi membrii Bisericii Ortodoxe. Împăratul Diocleţian a iniţiat o serie de persecuţii împortiva creştinilor în timpul domniei sale de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, în special în anii 302 şi 305. El îi acuza pe creştini că ar fi vinovaţi de molimele şi ciumele care s-au năpustit peste imperiul apusean cauzând instabilitate socială şi economică. Persecuţiile au fost foarte aspre cu precădere în nordul roman al Africii, în jurul Cartaginei. Acei creştini care renunţau la credinţa creştină şi distrugeau scrierile creştine sfinte şi apoi se închinau cultului divin imperial şi zeilor oficiali ai statului roman erau eliberaţi. Aceia care nu renunţau la credinţa creştină erau întemniţaţi şi, de obicei, omorâţi. Deoarece posesia de literatură creştină era adesea felul în care se stabilea dacă cineva este creştin, membrii clerului erau dintre cei mai vulnerabili la persecuţii. În timp ce mulţi au suferit moarte mucenicească, mulţi alţii au renunţat la credinţă.
Odată cu moartea lui Diocleţian în 305 şi cu promulgarea Edictului de la Milano în 313 de către Constantin cel Mare s-au încheiat şi persecuţiile. Odată cu pacea care a venit asupra Bisericii, a apărut şi problema împăcării cu cei care renunţaseră la credinţă şi care acum doreau să se reîntoarcă în Biserică, în special clerul. În timp ce Biserica a urmat, în general, un drum al ispăşirii şi iertării, în Africa a apărut un sentiment al purităţii ascetice. Membrii acestei secte a “purităţii” au fost foarte puternic împotriva celor care renunţaseră la credinţă, numindu-i pe aceştia trădători, creştini care trădaseră alţi creştini. Membrii sectei nu au acceptat nici un fel de pocăinţă din partea celor care erau consideraţi trădători şi nu i-au primit pe aceştia înapoi în Biserică.
Subiectul a atins apogeul în 311 când Cecilian (Caecilian) a fost hirotonit episcop de Cartagina. Hirotonirea lui era contestată de mulţi cartaginezi deoarece unul din cei trei episcopi care l-au hirotonit pe Cecilian, şi anume Felix, episcop de Aptunga (Aftonga), predase copiile Scripturilor către romani şi era considerat un trădător. Un sinod ulterior format din şaptezeci de episcopi “purişti” au oficializat disputa şi au declarat hirotonirea lui Cecilian ca fiind invalidă. Apoi, l-au ales pe Majorinus ca episcop (antiepiscop), care a denunţat “colaboratorii cu romanii” şi a refuzat să se împace cu clerul care renunţase la credinţă. După moartea sa din 315, schismaticii l-au ales pe Donatus de Casae Nigrae, un creştin berber, ca episcop de Cartagina. În lunga sa păstorire, el a devenit purtătorul de cuvânt al sectei, până acolo încât numele său a devenit numele sectei - donatiştii.
Pe lângă practicile lor ascetice şi de puritate extremă, şi obiceiul de a-i reboteza pe creştini era ofensator pentru Biserica Ortodoxă. În timp ce biserica oficială accepta clerul apostaziat din nou la slujire după o perioadă de pocăinţă, donatiştii au declarat că aceştia nu puteau slujii tainele. Practicile sectei au fost condamnate la sinodul ortodox din Arles în 314 şi de către împărat, de Constantin I. În 316, donatiştii şi-au înfiinţat propria ierarhie şi s-au separat de Biserică.
Schisma donatistă a crescut până în 350, depăşindu-i numeric pe ortodocşii din Africa de Nord. Fiecare oraş avea doi episcopi, unul ortodox şi unul donatist. Fluxul nu s-a întors împotriva donatiştilor decât în secolul al V-lea când Sfântul Augustin a atact puternic poziţia donatiştilor în scrierile sale şi în disputele cu episcopii donatişti. Apoi, mişcarea donatistă a regresat puternic, iar după cucerirea musulmană din secolul al VII-lea, a dispărut complet.
Atitudinea Ortodoxiei faţă de donatism o formulează clar sfântul Simeon al Tesalonicului(† 1429) care, în Tratatul despre Simboalele de credinţă ortodoxe, spune: “Duhul Sfânt nu hirotoneşte pe toţi cu voinţa Sa, dar lucrează prin toţi... Cel ce nu s-a hirotonit după pravilă, arhiereu, preot sau cleric, darul lui Dumnezeu lucrează printr-însul în virtutea hirotoniei, pentru credinţa şi mântuirea celor ce vin la el, care primesc darul sfinţirii întru credinţă, adică cei hirotoniţi sunt sfinţiţi, cei legaţi sau dezlegaţi de păcate sunt legaţi şi dezlegaţi, şi Tainele sunt Taine, căci nu lucrează omul, ci darul ca print-un organ; dar vai de acel organ, de va lucra cu nevrednicie, potrivnic voinţei lui Dumnezeu, şi vai de omul care batjocoreşte toate acestea” (IX, 10-13)
