Cădelniță
Cădelnița (gr.: Θυμιατο, thymiato; sl.: Кадилница, kadilnița) este un mic vas din metal sau piatră folosit pentru a arde în el tămâie. În tradiția ortodoxă, cel mai frecvent aceasta este făcută din metal, suspendată de niște lănțișoare, iar de acestea sunt atârnați mai mulți clopoței. În vas se pun cărbuni aprinși, iar tămâia se așază deasupra lor. Cădelnița se folosește la mai multe slujbe bisericești.
Forma și simbolistica
Pe lângă vasul cu cărbuni și tămâie, cădelnițele mai au de regulă un suport (de regulă de formă semisferică), cel mai frecvent cu un picior care să le permită să stea și drept, iar deasupra au un capac de o formă alungită, ca în imaginea alăturată, amintind astfel de turla unei biserici, uneori având și o cruce în vârf. De acesta este atașat unul din lanțuri. Trei lanțuri sunt atașate de marginile exterioare ale capacului, toate fiind atașate de un suport de metal. Lanțul din mijloc trece prin acest suport și este atașat de un alt inel situat deasupra acestuia, permițând astfel ridicarea mai rapidă a capacului. Atunci când nu este folosită, cădelnița stă de obicei în Altar, atârnată de un cârlig.
Cădelnița are de obicei o culoare aurie (poate fi chiar aurită sau făcută din aur), amintind astfel de cele trei daruri ale Magilor – aur, smirnă și tămâie. De multe ori este împodobită – cel mai frecvent cu modele florale, dar și cu cruci sau chiar chipuri de sfinți, realizate în tehnica repoussé – și uneori este bătută cu pietre prețioase sau cu modele în email.
Pentru creștinii ortodocși, arderea tămâiei simbolizează Harul sfințitor al Duhului Sfânt și rugăciunile credincioșilor ce se ridică spre Cer cu bună mireasmă duhovnicească. Un psalm care se cântă frecvent în timpul cădirii este „Să se ridice rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele [precum] jertfa de seară”.
Cădelnița folosită la slujbele Bisericii cuprinde un vas care reprezintă Biserica. Unii comentatori afirmă că acesta o reprezintă pe Maica Domnului, căci după cum ea a primit în pântecele ei Focul cel dumnezeiesc, așa și cădelnița primește în ea cărbunii aprinși ai credinței. Vasul este atârnat de patru lanțuri, de fiecare din ele fiind atârnați câte trei zurgălăi (mici clopoței de formă sferică). Cei doisprezece clopoței reprezintă glasurile Apostolilor ce propovăduiesc Evanghelia întemeiate pe învățăturile celor patru Evangheliști reprezentați de cele patru lanțuri. Potrivit altora, cele trei lanțuri exterioare reprezintă Sfânta Treime, iar cel din mijloc, atașat de capac, simbolizează faptul că Dumnezeu Cel în Treime este în același timp Unul singur.
Cădirea
Cădirea este gestul de a îndrepta cădelnița spre cineva sau ceva – de regulă o icoană sau o persoană – cu un gest legănat, astfel încât mireasma de tămâie să se îndrepte spre persoana sau obiectul vizat. Atunci când în biserică slujește și un diacon, el este cel care cădește cel mai frecvent; dacă nu este un diacon de față, preotul este cel care cădește. Slujitorii nehirotoniți sau citeții pot pregăti și purta în mână cădelnița, însă nu pot cădi în timpul slujbelor.
În Biserica Ortodoxă, se cădește în timpul Vecerniei, Utreniei, al Liturghiei, dar și la alte slujbe ocazionale, precum parastasul.
Atunci când cădește, preotul sau diaconul ține în general cădelnița cu o singură mână (dreapta), apucând-o de dedesubtul suportului de sus și o face să se legene. Face Semnul crucii cu cădelnița, cu două mișcări verticale și una orizontală (cele trei simbolizând Sfânta Treime). Când se cădește biserica, preotul sau diaconul înaintează de regulă urmând direcția acelor de ceasornic, înaintând spre dreapta în timp ce cădește Sfânta Masă, Altarul, Iconostasul, (imaginile sfinților de pe) zidurile bisericii, clerul și pe credincioși.
Există două feluri de cădire: Cădirea mare, care cuprinde întreaga biserică și pe toți cei dinăuntru) și o Cădire mică (în timpul căreia se cădește doar o parte a bisericii și a credincioșilor, în funcție de contextul liturgic). În timpul cădirii și mai ales a Cădirii mari, preotul sau diaconul ține uneori în mână o lumânare (sau, în cazul preotului, este precedat de o persoană care ține o lumânare – diaconul, dacă există, sau un credincios special desemnat). În Săptămâna luminată, preotul și diaconul poartă lumânările pascale la toate cădirile, chiar și la cele mici, întâmpinându-i pe credincioși cu salutul pascal. La înmormântări și parastase, aceștia țin în mână lumânări simple.
În vremea Imperiului Roman de Răsărit, împăratului îi era îngăduit să cădească la praznicul Nașterii Domnului, în amintirea darurilor aduse de Magi pruncului Iisus, însă acesta nu avea alte funcții liturgice.
Acolo unde nu există preot sau în unele ocazii speciale, poate tămâia și citețul sau un mirean mai în vârstă, însă nu cu cădelnița obișnuită, ci cu un fel de cățuie mai elaborată, care nu este atârnată de lanțuri, ci se ține de un mâner (adesea și mânerul acesteia este bogat împodobit, inclusiv cu clopoței. La mănăstiri, în anumite contexte, chiar și atunci când este preotul de față, pot tămâia, tot cu aceasta, și călugării nehirotoniți sau maicile. În unele locuri, se obișnuiește ca în Săptămâna Patimilor chiar și preotul sau diaconul să cădească cu această cățuie de mână, în semn de smerenie și în amintirea Jertfei pe Cruce a Mântuitorului.
În casele credincioșilor, este cel mai potrivit să existe o cățuie în care să poată arde și aceștia tămâie. Cățuile din casele credincioșilor sunt de regulă mai mici și mai modest împodobite decât cele liturgice; de regulă au și ele un mâner care să permită manipularea lor mai ușoară atunci când aceștia își tămâiază casa.
A se vedea mai departe și articolul despre cățuie.