Heraclie
Heraclie (latină: Flavius Heraclius Augustus; greacă: Ἡράκλειος Hērakleios) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 5 octombrie 610 și 11 februarie 641, cunoscut în istorie și ca Heraclius I. Heraclie a reorganizat conducerea imperiului, după decăderea suferită sub predecesorii săi la tron și a reușit să redobândească de la perși teritoriile pierdute anterior. A fost întemeietorul dinastiei Heracliene.
A încercat să încurajeze reunificarea dintre creștinii ortodocși și monofiziți, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelitism sau monotelism. De asemenea, a schimbat limba oficială a imperiului din latină în greacă. Numeroși istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclie ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată.
Viața
Heraclie s-a născut în jurul anului 575, fiind fiul lui Heraclius cel Bătrân, exarhul Africii, un distins general din timpul împăratului Mauricius. Locul nașterii lui Heraclie nu este cunoscut.
În anul 602, Heraclius cel Bătrân, după ce împăratul Mauricius a fost detronat de către armată, și-a declarat supunerea către noul împărat, Focas. După șase ani, în 608, Heraclius cel Bătrân a renunțat la această supunere și, împreună cu fiul său Heraclie, a început o campanie militară pentru a obține conducerea imperiului. În anul 609, tânărul Heraclie a condus o expediție navală la Constantinopol, cucerind cetatea cu sprijinul gărzii imperiale a lui Focas și a unora dintre aristocrați. După ce Focas a fost prins, a fost executat personal de către Heraclie.
Pe 5 octombrie 610, Heraclie a fost încoronat, odată cu soția sa Fabia, care și-a luat numele de Eudoxia. După moartea Eudoxiei (în 612), Heraclie s-a căsătorit cu nepoata sa Martina (în 613). Considerată a fi incestuoasă, această căsătorie a fost foarte nepopulară, fiind criticată de către mireni și dezaprobată de către cler.
Revolta condusă de Focas împotriva lui Mauricius dusese la slăbirea granițelor imperiului, atât în Balcani, cât și în răsărit, la frontiera cu perșii. Ca rezultat, perșii conduși de regele (Șahul) Chosroes al II-lea au înaintat în Siria. Ei au cucerit Damascul în 613, Ierusalimul în 614, și au avansat în Anatolia până la Chalcedon. Heraclie plănuise să mute capitala imperiului la Cartagina (în Africa), dar patriarhul Serghie I al Constantinopolului l-a făcut să se răzgândească. Heraclie a început o vastă acțiune de reorganizare a armatei imperiale.
În 626, avarii și slavii au asediat Constantinopolul, profitând și de faptul că împăratul era departe, în Anatolia. Cu toate acestea, din cauza superiorității armelor bizantinilor și a curajului cu care și-au apărat cetatea, avarii și slavii au fost nevoiți să se retragă, acest fapt fiind considerat de către bizantini o minune Dumnezeească.
Heraclie a comandat personal armata, fiind primul împărat, de la Teodosiu I, care a făcut acest lucru. Cu noua armată reorganizată, la sfârșitul anului 627 a pornit o campanie împotriva Persiei, obținând o victorie zdrobitoare la Ninive (decembrie 627). Șahul Kavadh al II-lea a cerut pace, restituind toate teritoriile cucerite în război de la Imperiul Bizantin. Curând (651), Persia va fi cucerită de Califatul Arab, aflat în plină ascensiune.
Una dintre urmările acestei importante victorii a lui Heraclie este redobândirea de către creștini a relicvei Sfintei Cruci. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Chosroes al II-lea, cucerind Ierusalimul, luase ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea în urma războiului cu perșii și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce Sfântul patriarh Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630. Toată creștinătatea (atât ortodocșii, cât și catolicii) sărbătorește de atunci, pe 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă, care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.
Populația din teritoriile recucerite de la perși credea în erezia monofizită. Pentru a-și întări guvernarea în noile provincii, Heraclie a încercat să realizeze reunificarea dintre creștinii ortodocși și monofiziți, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelism. Acest compromis a fost formulat în termeni teologici de către patriarhul Serghie I al Constantinopolului.
Inițial, Serghie a afirmat că Hristos a făcut toate faptele sale printr-o acțiune a unei singure entități divin-umane, într-un singur mod de activitate (energeia), dar Sofronie (mai târziu patriarh al Ierusalimului) a obiectat. Atunci, Serghie a adoptat termenul „o singură voință”, sau „voință unică” (Mia thelesis), utilizat de către Papa Honoriu într-o scrisoare pe care i-o adresase. Această formulă a fost folosit în Ecthesis întocmită de Serghie și promulgată de Împăratul Heraclie în anul 638. Inițial acceptată de către episcopi, această formulă a căzut în dizgrație, fiind respinsă ulterior. Acest compromis (monotelismul) a rămas o problemă pentru succesorii lui Heraclie, iar în final a fost respins de către al șaselea Sinod Ecumenic (al treilea Sinod de la Constantinopol) în anul 680. Sfinții Părinți adunați în acest Sinod (pomeniți în Biserică pe 23 ianuarie) au respins monotelismul, declarând că în persoana lui Hristos, după întrupare, coexistau două voințe, cea dumnezeiască și cea omenească.
În anul 629, Heraclie s-a autoîntitulat Basileus (basileu), titlu care a înlocuit pe cel vechi de Augustus. Acest titlu, de basileu, a fost purtat de toți împărații, până la căderea Bizanțului. În timpul lui Heraclie s-a terminat procesul de elenizare a imperiului, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în ceremonialuri, ca o tradiție). Mulți istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclie ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată.
Pentru a îmbunătăți organizarea apărării în Anatolia, Heraclie a introdus conceptul de theme (themata), un serviciu militar bazat pe subvenții ereditare de terenuri pentru diviziile de soldați. Acestea erau guvernate sub administrație militară în fiecare themă, comandată de un guvernator militar (strategos).
Nori negri se adunau însă la granițele sudice ale imperiului. Mahomed tocmai unificase triburile nomade din Arabia creând o nouă religie, mahomedanismul (Islamul). După anul 630, arabii, care deveniseră o forță formidabilă, au atacat Siria și Palestina. Heraclie depindea acum de generalii săi pentru apărarea împotriva acestor atacuri, deoarece el se îmbolnăvise după triumful asupra perșilor și nu a putut conduce personal armata. Dar generalii săi au fost învinși în bătălia de la Yarmuk (anul 636) și până la sfârșitul anului 639 Siria și Palestina erau pierdute. Mai mult, arabii au cucerit și cea mai mare parte a Egiptului.
Heraclie a murit la Constantinopol pe 11 februarie 641, fiind urmat pe tron de către fiii săi Constantin al III-lea și Heraklonas. El a fost întemeietorul dinastiei Heracliene.
Familia
Heraclie și Fabia Eudoxia au avut doi copii:
- Epiphania Augusta.
- Heraclius Constantin (viitorul împărat Constantin III).
Copiii avuți cu a doua soție, Martina:
- Fabius, paralizat.
- Theodosios, surdo-mut, căsătorit cu Nike, fiica generalului persan Shahrbaraz.
- Constantin.
- Constantin Heraclius (Heraklonas), viitorul împărat.
- David (Tiberius), proclamat Caesar în 638.
- Martinos, sau Marinos.
- Augustina.
- Anastasia.
- Fevronia.
| Heraclie | ||
|---|---|---|
| Precedat de: Focas „Tiranul” |
Împărat Roman (Bizantin) 610-641 |
Urmat de: Constantin al III-lea și Heraklonas |
