Jurisdicția bisericească asupra provinciilor romane sud-dunărene

Organizația administrativ-teritorială a imperiului roman îndruma și organizarea eclesiastică a Bisericii, deoarece Bisericile locale se orientau după organizația politică. De exemplu, rangul de mitropolit, era de multe ori în strânsă legătură cu ocuparea scaunului din centrul politic al unei prefecturi, al unei dieceze, sau a unei provincii. De asemenea, organizarea eclesiastică din aceste timpuri este importantă pentru a arăta funcția ierarhică dezvoltată în Biserică, unde nu exista un primat universal asupra tuturor prefecturilor.

Canonul 17 din Sinodul IV Ecumenic stabilea că „dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau se va înnoi în viitor, atunci împărțirea parohiilor bisericești (și a eparhiilor) să urmeze (alcătuirilor) orgaizații civile și de stat”.

Reforma lui Dioclețian (297)

În anul 297, Dioclețian a împărțit Imperiul Roman astfel:

• 4 prefecturi conduse de câte un prefect;
• 12 dieceze conduse de un vicar (numit și exarh)
• 101 provincii (numite și eparhii) conduse de un proconsul
• Provinciile erau împărțite în unități teritoriale mai mici numite parohii

În acest an a creat și provincia Sciția Mică (Dobrogea).

Reforma lui Constantin cel Mare (303)

În anul 330, Constantin cel Mare a ridicat numărrul provinciilor la 117 și al diecezelor la 14, păstrând aceleași prefecturi:

• Orient cu capitala la Nicomidia.
  • Dieceze: Egipt, Siria, Asia, Pont, Tracia (aici intra și Sciția Minor).
• Illyric cu capitala la Sirmium sau Tesalonic,
  • Dieceze: Illyricul occidental, Dacia, Macedonia (ultimele două formau Illyricul oriental).
• Italia cu capitala la Roma, ulterior la Mediolanum sau Ravenna.
  • Dieceze: Italia, Roma, Africa.
• Gallia cu capitala la Treveri (Trier).
  • Dieceze: Gallia, Spania, Britannia.

Capitala imperiului este mutata la Byzantion, redenumit Constantinopol.

Împărțirea Imperiului Roman (395)

După moartea lui Teodosie cel Mare, Arcadie devine împărat al celor două prefecturi din Răsărit (Orient și Illyric) cu capitala la Constantinopol, iar Honoriu devine împărat al celor două prefecturi din Apus (Italia și Gallia) cu capitala la Ravenna.

Tot în acest an, dioceza Illyricul occidental (cu provinciile Noricum, Pannonia, și Dalmația) este mutată în prefectura Italia, deci în imperiul roman de Apus. Illyricul oriental, adică Macedonia și Dacia (cu provinciile Dacia Ripensis, Dacia Interior, Dardania, Moesia Superior, Praevalitania), era încadrată în imperiul roman de Răsărit.

Administrația politică și organizarea eclesiastică

Episcopii provinciilor s-au strâns în jurul episcopului din capitala diecezei, care s-a numit mitropolit. Astfel, mitropoliile au luat naștere prin concentrarea mai multor episcopii învecinate.

În părțile noastre, scaunul episcopal din Sirmium a fost de o importanță semnificativă deoarece Sirmium era și reședința imperială și mai târziu sediul prefecturii Illyricului. Tot la fel, episcopul din Sardica devine mitropolitul Daciei deoarece Sardica era capitala diecezi Dacia. Cu timpul, episcopul Tomisului ajunge și el mitropolit de vreme ce Tomis era capitala provinciei Sciției Mici.

Când a început să se răspândească ideea că înșiși mitropoliții trebuie să fie subordonați unui exarh, care-și are scaunul în capitala diecezei administrative, mitropoliții din Tomis și Marcianopolis au socotit drept „exarh” al lor pe „mitropolitul” din Heracleea, capitala diecezei Tracia. Însă, în urma Sinodului II Ecumenic ce i-a acordat episcopului din Constantinopol (situat în aceeași dieceză) primatul de onoare după Roma, episcopul din Heracleea a fost deposedat de rangul său de „exarh” al Traciei, rămânând numai „mitropolit” al provinciei Europa.

Cu prilejul Sinodului IV Ecumenic, a fost recunoscută oficial demnitatea de patriarh în Biserică.

Încercări nereușite de monarhie papală

În canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, este prevăzut ca „episcopii să nu-și mai întindă jurisdicția asupra altor Biserici în afară de dioceza lor, nici să nu producă tulburări în Biserici (...)”. Cu toate acestea, episcopii Romei se amestecau deseori în treburile Bisericilor din Illyricum, cu Damascus I, Siricius, și mai ales Inocențiu I dezvoltând concepția de „monarhie papală”. De exemplu, Damascus I încearcă să facă din exarhul Asholiu al Tesalonicului un vicar al său.

Că episcopii din Illyricum nu erau supuși episcopului Romei în secolul IV ne-o dovedește faptul că sinodul bisericesc din Capua (în Italia, lângă Noia), convocat în anul 391 pentru înlăturarea unei schisme ivite în Antiohia și pentru cercetarea ereziei episcopului Bonosus din Naisus, a încredințat prima cauză, spre judecare, sinodului episcopilor egipteni, sub președinția celui din Alexandria, iar cea de a doua, episcopilor Illyricului, sub conducerea lui Ansiu al Tesalonicului. Condamnat cu depunerea din treaptă, Bonosus s-a adresat episcopului Ambrozie al Milanului (nu lui Siricius al Romei), întrebându-l dacă este cazul să se supună hotărârii. A primit un răspuns afirmativ. De altfel, însuși Siricius al Romei, într-o scrisoare către Anisiu al Tesalonicului, recunoștea că singurul for competent pentru judecarea lui Bonosus este sinodul episcopilor illirieni.

Peste vreo trei decenii, Bonificiu I al Romei a încercat, fără succes, să-și supună Illyricul, amestecându-se în alegerea mitropoliților din dieceza Macedoniei. Perigen, un arhiereu ajutător al mitropolitului Corintului, a vrut să ocupe scaunul mitropolitan după moartea mitropolitului. Refuzat de corintieni și alți episcopi, Perigen a cerut susținerea lui Bonifaciu al Romei și al lui Ruf al Tesalonicului. Cu toate că cei doi s-au arătat favorabili, restul episcopilor din provincia Corint nu au fost de acord, iar Atic al Constantinopolului a reușit să obțină un decret din partea împăratului Teodosie II în 421 ce hotăra: „încetând orice inovație, poruncim să se respecte vechiul obicei și canoannele bisericești de mai înainte, care le-au ținut până acum, și în toate provinciile Illyricului, încât dacă s-ar ivi ceva ce produce îndoială, aceea trebuie să se rezerve sinodului bisericesc și judecății sfinte, cu știrea prea cucernicului domn, șeful prea sfintei legi din Constantinopol, care se bucură de prerogativele Romei vechi”. Deși episcopii Romei au continuat să protesteze decizia, protestele au rămas fără urmări. Istoricul bisericesc romano-catolic Jacques Zeiller recunoaște că de aici înainte Illyricul a fost pierdut pentru Roma.

Bibliografie

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9