Scaun
Scaunul (lat. sedes - scaun) desemnează, în limbajul bisericesc, jurisdicția unui episcop eparhiot sau a unui întâistătător a unei Biserici locale. Scaunul Episcopului din biserici este un simbol al acestei slujiri a episcopului.
Cuprins
Istorie
În mod tradiţional, Biserica locală îl cuprindea pe episcopul cetăţii respective dimpreună cu parohiile din oraş şi din apropierea acestuia. Toate acestea ţineau de scaunul episcopului. Episcopii aveau îndatorirea de a se întruni periodic într-un sinod (conciliu sau adunare) a episcopilor din regiune, iar sedinţele erau prezidate de episcopul celei mai importante cetăţi din zonă, cunoscută şi ca metropola regiunii (de unde şi denumirea de mitropolie atribuită scaunelor episcopale din respectivele cetăţi, iar prin extensie întregii regiuni). Pe lângă sinoadele regionale, se mai ţineau periodic şi sinoade care acopereau teritorii mai mari, cuprinzând episcopii din mai multe mitropolii, la rândul lor prezidate de episcopul cetăţii celei mai importante dintre toate acestea, care a căpătat cu timpul numele de patriarh (lit. ~ „conducătorul” Părinţilor), iar Biserica din întreaga regiune ce se reunea sub preşedinţia acestuia a căpătat numele de patriarhie.
Cele cinci mari scaune
- A se vedea articolul dedicat Pentarhiei
Organizarea Bisericii în primul mileniu în cinci mari scaune sau tronuri patriarhale – aşa-numita ' ' Pentarhie – a fost recunoscută de Sinoadele ecumenice.
Primul Sinod de la Niceea desemna trei mari centre: Roma, Alexandria şi Antiohia (canonul 6). Stabilea totodată că scaunul Ierusalimului urma să fie al patrulea în ordinea precedenţei după cele mai sus amintite, cu toate că avea să rămână sub ascultarea mitropolitului de Cezareea (canonul 7). Constantinopolul nu era amintit, întrucât nu fusese încă inaugurat ca nouă capitală a imperiului (lucrul avea să se petreacă cinci ani mai târziu, în anul 330), el rămânând pe mai departe sub ascultarea mitropolitului de Heracleea (mod. Marmara Ereğlisi, Turcia).
Canonul 28 al Sinodului de la Calcedon a confirmat canonul 3 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic, atribuind Constantinopolului (Noua Romă) locul al doilea în ordinea precedenţei după scaunul Romei vechi. Tot atunci scaunul Ierusalimului a fost scos de sub ascultarea mitropoliei de Cezareea şi i-a fost atribuit locul al cincilea în rândul celor cinci mari scaune patriarhale. Acesta este sistemul cunoscut în rândul ortodocşilor sub numele de Pentarhia, sistem potrivit căruia cele cinci mari scaune patriarhale se bucurau de o deosebită cinstire, în următoarea ordine a precedenţei:
- Roma
- Constantinopol
- Alexandria
- Antiohia
- Ierusalim
Toate cele cinci scaune se considerau a fi scaune apostolice. Primele patru erau cele mai importante oraşe din Imperiul roman de atunci. Ierusalimul a fost adăugat în semn de preţuire pentru faptul că în acele locuri trăise, pătimise şi înviase Hristos.
Cele cinci patriarhate şi-au împărţit între ele jurisdicţia întregii lumi cunoscute, cu excepţia Ciprului, căruia i-a fost recunoscută independenţa la Sinodul de la Efes şi care a rămas autocefală până în prezent.
Orient și Occident
Situaţia politică diferită din Răsărit şi din Apus au făcut ca înţelegerea organizării Bisericii să capete conotaţii diferite în cele două zone. Între Răsărit şi Apus existau diferenţe notabile. Astfel, în Răsărit multe Biserici fiseseră întemeiate de Sfinţii Apostoli, iar principiul egalităţii între episcopi şi al conducerii colegiale, sinodale a Bisericii era bine înrădăcinat. Răsăritul recunoştea în Papa Romei pe cel dintâi dintre episcopii Bisericii, însă îl priveau ca pe un primus inter pares, primul dintre egali. În Occident însă exista un singur scaun episcopal care se putea revendica de la Sfinţii Apostoli, şi anume Roma, astfel încât scaunul Romei a ajuns să fie considerat Scaunul apostolic prin excelenţă. Cu toate că a recunoscut Sinoadele Ecumenice, Biserica din Apus nu a jucat un rol foarte activ în timpul lucrărilor acestora. Cu timpul, în Apus Biserica a început să fie percepută mai mult ca o structură de tip monarhic (cu Papa în rolul conducător) şi mai puţin ca o structură colegială.
Moscova – a Treia Romă?
În secolul al XVI-lea, a apărut în Rusia ideea că imperiul aflat sub conducerea ţarilor ar fi o „a Treia Romă” creştină, idee preluată sporadic de-a lungul următoarelor secole şi reactualizată începând cu secolul al XIX-lea. Ideea a contribuit la dezvoltarea mesianismului rus şi a ideii că ruşii ar fi un popor ales, iar Imperiul rus ar fi fost menit să fie noul ocrotitor al Ortodoxiei, până la sfârşitul veacurilor. Pe plan politic, ideea a încurajat propaganda imperială rusă. În plan bisericesc, aceasta i-a îndemnat pe unii autori să avanseze ideea că Biserica Rusiei ar trebui să fie aşezată cea dintâi în ordinea precedenţei, înaintea Bisericii Constantinopolului. Însă aceste pretenţii nu au fost niciodată recunoscute în mod oficial în lumea ortodoxă, Biserica rusă rămânând în continuare a cincea în ordinea dipticelor, după Biserica Ierusalimului.
