Heraclie

Heraclie (latină: Flavius Heraclius Augustus; greacă: Ἡράκλειος Hērakleios) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 5 octombrie 610 şi 11 februarie 641, cunoscut în istorie şi ca Heraclius I. Heraclie a reorganizat conducerea imperiului, după decăderea suferită sub predecesorii săi la tron şi a reuşit să redobândească de la perşi teritoriile pierdute anterior. A fost întemeietorul dinastiei Heracliene.

A încercat să încurajeze reunificarea dintre creştinii ortodocşi şi monofiziţi, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelitism sau monotelism. Deasemenea, a schimbat limba oficială a imperiului din latină în greacă. Numeroşi istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclie ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului şi obişnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", după această dată.

Viaţa

Heraclie s-a născut în jurul anului 575, fiind fiul lui Heraclius cel Bătrân, exarhul Africii, un distins general din timpul împăratului Mauricius. Locul naşterii lui Heraclie nu este cunoscut.

În anul 602, Heraclius cel Bătrân, după ce împăratul Mauricius a fost detronat de către armată, şi-a declarat supunerea către noul împărat, Focas. După şase ani, în 608, Heraclius cel Bătrân a renunţat la această supunere şi, împreună cu fiul său Heraclie, a început o campanie militară pentru a obţine conducerea imperiului. În anul 609, tânărul Heraclie a condus o expediţie navală la Constantinopol, cucerind cetatea cu sprijinul gărzii imperiale a lui Focas şi a unora dintre aristocraţi. După ce Focas a fost prins, a fost executat personal de către Heraclie.

Pe 5 octombrie 610, Heraclie a fost încoronat, odată cu soţia sa Fabia, care şi-a luat numele de Eudoxia. După moartea Eudoxiei (în 612), Heraclie s-a căsătorit cu nepoata sa Martina (în 613). Considerată a fi incestuasă, această căsătorie a fost foarte nepopulară, fiind criticată de către mireni şi dezaprobată de către cler.

Revolta condusă de Focas împotriva lui Mauricius dusese la slăbirea graniţelor imperiului, atât în Balcani, cât şi în răsărit, la frontiera cu perşii. Ca rezultat, perşii conduşi de regele (Şahul) Chosroes al II-lea au înaintat în Siria. Ei au cucerit Damascul în 613, Ierusalimul în 614, şi au avansat în Anatolia până la Chalcedon. Heraclie plănuise să mute capitala imperiului la Cartagina (în Africa), dar patriarhul Serghie I de Constantinopol l-a făcut să se răzgândească. Heraclie a început o vastă acţiune de reorganizare a armatei imperiale.

În 626, avarii şi slavii au asediat Constantinopolul, profitând şi de faptul că împăratul era departe, în Anatolia. Cu toate acestea, din cauza superiorităţii armelor bizantinilor şi a curajului cu care şi-au apărat cetatea, avarii şi slavii au fost nevoiţi să se retragă, acest fapt fiind considerat de către bizantini o minune Dumnezeească.

Heraclie a comandat personal armata, fiind primul împărat, de la Teodosiu I, care a făcut acest lucru. Cu noua armată reorganizată, la sfârşitul anului 627 a pornit o campanie împotriva Persiei, obţinând o victorie zdrobitoare la Ninive (decembrie 627). Şahul Kavadh al II-lea a cerut pace, restituind toate teritorile cucerite în război de la Imperiul Bizantin. Curând (651), Persia va fi cucerită de Califatul Arab, aflat în plină ascensiune.

Una dintre urmările aceastei importante victorii a lui Heraclie este redobândirea de către creştini a relicvei Sfintei Cruci. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Chosroes al II-lea, cucerind Ierusalimul, luase ca pradă de război şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea în urma războiului cu perşii şi a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce Sfântul patriarh Zaharia al Ierusalimului a înălţat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630. Toată creştinătatea (atât ortodocşii, cât şi catolicii) sărbătoreşte de atunci, pe 14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci. Câţiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Populaţia din teritoriile recucerite de la perşi credea în erezia monofizită. Pentru a-şi întări guvernarea în noile provincii, Heraclie a încercat să realizeze reunificarea dintre creştinii ortodocşi şi monofiziţi, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelism. Acest compromis a fost formulat în termeni teologici de către patriarhul Serghie I de Constantinopol.

Iniţial, Serghie a afirmat că Hristos a făcut toate faptele sale printr-o acţiune a unei singure entităţi divin-umane, într-un singur mod de activitate (energeia), dar Sofronie (mai târziu patriarh al Ierusalimului) a obiectat. Atunci, Serghie a adoptat termenul "o singură voinţă", sau "voinţă unică" (Mia thelesis), utilizat de către Papa Honoriu într-o scrisoare pe care i-o adresase. Această formulă a fost folosit în Ecthesis întocmită de Serghie şi promulgată de Împăratul Heraclie în anul 638. Iniţial acceptată de către episcopi, această formulă a căzut în dizgraţie, fiind respinsă ulterior. Acest compromis (monotelismul) a rămas o problemă pentru succesorii lui Heraclie, iar în final a fost respins de către al şaselea Sinod Ecumenic (al treilea Sinod de la Constantinopol) în anul 680. Sfinţii Părinţi adunaţi în acest Sinod (pomeniţi în Biserică pe 23 ianuarie) au respins monotelismul, declarând că în persoana lui Hristos, după întrupare, coexistau două voinţe, cea dumnezeiască și cea omenească.

În anul 629, Heraclie s-a autoîntitulat Basileus (basileu), titlu care a înlocuit pe cel vechi de Augustus. Acest titlu, de basileu, a fost purtat de toţi împăraţii, până la căderea Bizanţului. În timpul lui Heraclie s-a terminat procesul de elenizare a imperiului, prin adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în ceremonialuri, ca o tradiţie). Mulţi istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclie ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului şi obişnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", după această dată.

Pentru a îmbunătăţi organizarea apărării în Anatolia, Heraclie a introdus conceptul de theme (themata), un serviciu militar bazat pe subvenţii ereditare de terenuri pentru diviziile de soldaţi. Acestea erau guvernate sub administraţie militară în fiecare themă, comandată de un guvernator militar (strategos).

Nori negri se adunau însă la graniţele sudice ale imperiului. Mahomed tocmai unificase triburile nomade din Arabia creind o nouă religie, mahomedanismul (Islamul). După anul 630, arabii, care deveniseră o forţă formidabilă, au atacat Siria şi Palestina. Heraclie depindea acum de generalii săi pentru apărarea împotriva acestor atacuri, deoarece el se îmbolnăvise după triumful asupra perşilor şi nu a putut conduce personal armata. Dar generalii săi au fost învinşi în bătălia de la Yarmuk (anul 636) şi până la sfârşitul anului 639 Siria şi Palestina erau pierdute. Mai mult, arabii au cucerit şi cea mai mare parte a Egiptului.

Heraclie a murit la Constantinopol pe 11 februarie 641, fiind urmat pe tron de către fiii săi Constantin al III-lea şi Heraklonas. El a fost întemeietorul dinastiei Heracliene.

Familia

Heraclie şi Fabia Eudoxia au avut doi copii:

Epiphania Augusta.

Heraclius Constantin (viitorul împărat Constantin III).

Copiii avuţi cu a doua soţie, Martina:

Fabius, paralizat.

Theodosios, surdo-mut, căsătorit cu Nike, fiica generalului persan Shahrbaraz.

Constantin.

Constantin Heraclius (Heraklonas), viitorul împărat.

David (Tiberius), proclamat Caesar în 638.

Martinos, sau Marinos.

Augustina.

Anastasia.

Fevronia.

Casetă de succesiune: Heraclie
Precedat de: Focas	Împărat Roman (Bizantin) 610-641	Urmat de: Constantin al III-lea şi Heraklonas

Legături externe

• [1]
• w:Heraclius
• Heraclius