Universitatea din Constantinopol

Universitatea din Constantinopol a fost o instituție de învățământ influentă în imperiul bizantin. Deși înființată în 425 de către Sf. Teodosie al II-lea, știrile despre această instituție sunt deseori întrerupte, universitatea fiind uneori neîngrijită, iar alteori având perioade de strălucire ori de conflict cu Biserica.

Înființarea (425)

Universitatea din Constantinopol a fost fondată printr-un decret dat la 27 februarie 425 cu scopul de a concura Universitatea (Academia) păgână din Athena. Au fost construite săli de cursuri (auditoria), iar corpul profesoral era format din cinci retori greci și trei latini, un filosof și doi juriști. Observăm că învățământul în limba greacă avea mai mult cu două catedre decât cel latin, fapt care este semnificativ în procesul de grecizare a jumătății de est a Imperiului.

Profesorii erau plătiți de stat și trebuiau să-și dedice tot timpul învățământului din Universitate. Poziția lor în stat era foarte înaltă, fiind foarte onorați în societate. Universitatea din Constantinopol avea numai profesori creștini și a reprezentat în scurtă vreme un rival serios pentru cea păgână de la Athena. Ea a devenit în curând centrul în jurul căruia s-au adunat cele mai bune forțe spirituale ale Imperiului.

Reorganizarea învățământului superior, cu consecințe importante asupra evoluției culturale ulterioare, a avut ca urmare și publicarea Codului lui Teodosie (Codex Theodosianus), lucrare care va influența evoluția dreptului bizantin.

Închiderea universităților păgâne (529)

Sf. Iustinian este un domn creștin, un suveran conștient de originea divină a puterii sale. Noțiunea de Imperium Romanum se confundă cu cea de Ecumenicitatea creștină, iar victoria religiei creștine peste tot pământul nu avea mai puțină valoare ca aceea a restaurării puterii romane.

Iustinian socotea că prima îndatorire a unui suveran este „de a păstra intactă puritatea credinței creștine, de a o apăra împotriva oricărei perturbări, de a sprijini Biserica Ortodoxă și apostolică”, amintindu-și că „pioșii și dreptcredincioșii împărați, care l-au precedat, aveau ca țel extirparea ereziilor și menținerea păcii în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu”. De la Sf. Teodosie I, niciun împărat nu s-a preocupat atât de mult de întărirea religiei creștine și, în același timp, de extirparea păgânismului, căci cu toate progresele făcute de creștinism mai existau încă păgâni, mai ales în cadrul învățământului superior și al științei.

De aceea, el privează pe păgâni de dreptul de a învăța și, în 529, închide Academia din Atena, cuibul școlii neoplatonice, ceea ce a obligat pe învățații de acolo să se refugieze la curtea marelui rege persan. Aici, la această universitate, studiaseră Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz

Sinodul Quinisext (691-692)

Sf. Iustinian al II-lea era foarte credincios și el este primul împărat care dispune să se graveze pe monede chipul Mântuitorului. În timpul lui are loc Sinodul Quinisext (691-692), care va da 102 canoane pentru a completa hotărârile dogmatice ale Sinoadelor V și VI ecumenice. Printre canoane, se interzicea studenților de la Universitatea din Constantinopol de a organiza reprezentații teatrale.

Iconoclasm (726-843)

În perioada iconoclastă Universitatea fusese în declin. Unii învățați, bazați pe informații provenite de la cronicarii iconofili, susțin că Universitatea ar fi fost desființată, deoarece profesorii nu acceptaseră ideile iconoclaste ale împăratului Leon al III-lea. Ba chiar s-a afirmat că localul Universității ar fi fost ars în anul 726, împreună cu profesorii, din porunca împăratului. Totodată a fost arsă și biblioteca (după George Monahul, Viața patriarhului Germanus, de un anonim, Patria din Constantinopol și altele). Cercetările recente (Paul Lemerle, Le premier humanisme byzantin) contestă aceste relatări. Două argumente de seamă ar confirma această concluzie:

1. Faptul că niciun izvor contemporan dintre cele ostile împăratului Leon al III-lea și iconoclaștilor nu vorbește de acest lucru, iar profesorii, care ar fi murit arși de vii, nu apar în vreun martirologiu;
2. În perioada de început a domniei, Leon n-a fost atât de dur persecutor al icoanelor.

Realitatea mai probabilă ar fi că în perioada iconoclastă învățământul a decăzut, dar declinul începuse înaintea domniei lui Leon al III-lea, în anii de haos de după înlăturarea de pe tron a împăratului Iustinian al II-lea.

Perioada de aur (843-959)

Mihail al III-lea (855-867)

În vremea lui Mihail al III-lea se constată o înflorire a învățământului și culturii. Rolul de seamă în acest proces revine în primul rând nobilului Bardas, care, începând chiar din 843, își propune reorganizarea Universității în palatul imperial. Odată cu creșterea influenței sale la Palatul imperial după anul 856, activitatea aceasta capătă și mai mare intensitate. Universitatea avea un scop precis și anume instruirea tinerilor pentru a putea deveni utili statului, capabili să ocupe funcții importante în conducere.

Astfel, universitatea reorganizată de Bardas avea ca prim țel formarea tinerilor în disciplinele laice. Se predau aici toate ramurile științei profane: filosofia, geometria, gramatica, filologia. Ca profesori au fost aduși cei mai buni specialiști: Leon Matematicianul (sau din Thessalonic), nepotul fostului patriarh Ioan Grammaticul la filosofie, deși era cunoscător și al medicinei și matematicii; Theodor pentru geometrie; Theodegios pentru astronomie; Kometas pentru gramatică și literatură (era specialist în Homer).

Cercului lui Leon Matematicianul și Universității îi aparțineau și oameni ca Sfântul Fotie cel Mare (profesor), Sfântul Chiril (profesor) și Arethas din Patras, viitor mitropolit al Cezareei Cappadociei, învățați care au contribuit la progresul științei și culturii și la iradierea ei în societatea bizantină și chiar dincolo de granițele imperiului, facilitând intrarea popoarelor slave în comunitatea de credință și cultura bizantină. Este un lucru sigur că restaurarea ortodoxiei, a statului și reorganizarea învățământului au favorizat intrarea noilor popoare în arta creștină și au contribuit la unificarea tradițiilor spirituale din Europa.

În afară de Universitatea laică, exista o Academie pe lângă Patriarhie (contestată de unii cercetători, care o acceptă abia din secolul al XI-lea), care avea ca prim țel pregătirea cadrelor necesare Bisericii.

Vasile I

Pentru a întări instituțiile statului, Vasile I a promovat ocuparea diferitelor funcții de oameni cinstiți și capabili, formați în cadrul Universității din Constantinopol. De altfel, această universitate și mișcare culturală, începută în timpul lui Mihail al III-lea, va continua să facă noi progrese. Chiar dacă Vasile nu era un om instruit, el avea un mare respect pentru știință și afirma că „ea este podoaba imperiului și ceea ce face pe împărați nemuritori”.

Constantin al VII-lea

Constantin al VII-lea a demonstrat grijă pentru învățământul superior. El reorganizează Universitatea din Constantinopol, ale cărei baze le pusese Bardas la mijlocul sec. al IX-lea, înființând catedre noi și aducând ca profesori și alți reputați din imperiu. Acestora le și acordă ranguri de seamă în ierarhia bizantină. Științele, ne spune Cedrenus, un autor care nu-i este în general prea favorabil lui Constantin, adică aritmetica, muzica, astronomia, geometria, stereometria și aceea care este stăpâna tuturor, filosofia, el le-a restabilit prin activitatea sa personală. El a căutat profesorii cei mai de seamă și cei mai distinși pentru fiecare dintre ele, i-a primit și a adunat în jurul lor studenți.

Împăratul a încurajat înscrierea la Universitate a unui număr mare de studenți, cu scopul de a recruta din ei cadre cultural-științifice și pentru diferitele funcții administrative. Theophanes Continuatus ne relatează următoarele în legătură cu atitudinea împăratului Constantin față de studenți:

Autocratorul Constantin VII a manifestat cea mai mare grijă și sprijin pentru studenți. El îi primea zilnic la masă și la palat, le dădea bani, îi încuraja cu cuvinte alese; și nu trecea mult timp până ce, mulțumită dragostei și înțelepciunii împăratului, ei își însușeau științele și artele cele mai înalte. Atunci el alegea din ei judecători, secretari, episcopi.

Astfel, școlile bizantine cu discipline predominant umaniste puteau pregăti oameni capabili să devină clerici, judecători, generali, înalți funcționari de stat și savanți. În niciun imperiu din lume, exceptând pe cel chinez, n-au fost reunite mai frecvent cele două calități de savant și funcționar.

Aceste preocupări cultural-științifice, care i-au solicitat mare parte din energiile creatoare ale împăratului, n-au prejudiciat bunul mers al statului, așa cum susțin unii cronicari posteriori domniei lui Constantin (Ioan Skylitzes, Mihail Glykas și Zonaras), de fapt, simpatizanți ai împăratului Roman I Lecapenul. Mai veridică este relatarea făcută de Theophanes Continuatus, contemporan cu împăratul, care-i prezintă domnia într-o lumină foarte favorabilă.

Perioada de declin (979-1042)

După moartea lui Ioan Tzimiskes, Universitatea din Constantinopol, ca instituție de învățământ public de stat, părea că nu mai beneficia de sprijinul special al vreunui împărat pe tron. Vasile II era prea ocupat cu problemele militare pentru a acorda Universității atenția de care avea nevoie. Totuși, în vremea sa și în perioada următoare, se cunoșteau retori și oameni de cultură de seamă, formați mai ales în școli particulare. Împărații succesorilor săi nu au făcut nici ei mare lucru în această privință până la Constantin IX.

Renașterea învățământului și culturii (cca. 1050)

Aristocrația civilă

Pe plan științific-cultural are loc către mijlocul secolului al XI-lea o înviorare a științei și culturii, prin reorganizarea Universității din Constantinopol, grație unor personalități de primă mână.

Acum se face un pas hotărâtor înainte în această direcție și se conturează pregnant clasa aristocrației civile, formată din senatori, birocrați și burghezia orașeană. În mâinile acestei clase va intra întreaga putere politică a statului și vom asista chiar la alegerea împăraților cu precădere din cadrul ei. Ea își va consolida puterea și prin faptul că Universitatea din Constantinopol, reorganizată sub conducerea unor mari învățați ai timpului, avea printre principalele ei meniri formarea de funcționari capabili în stare să se ocupe de servicii de bază ale statului. Aristocrația birocratică devine o clasă privilegiată prin faptul că mulți înalți demnitari sunt în același timp și senatori, iar onoarea aceasta atât de râvnită va face să se înmulțească numărul lor. Pe de altă parte, unii dintre demnitari primesc din partea împăratului, ca răsplată pentru serviciile aduse, mari domenii spre administrare, bucurându-se pe timpul vieții de întregul uzufruct.

Constantin IX (1042-1055)

Lui Constantin al IX-lea îi plăcea literatura, avea gust pentru cultură și știință și vedea în Universitate o pepinieră în care să crească viitorii funcționari de care avea nevoie administrația publică. Nu avea încredere în militari și, de aceea, dorea să îi înlocuiască în pozițiile cheie.

Facultatea de drept

Prima măsură a lui Constantin IX a fost să înființeze o facultate de drept în mănăstirea Sfântul Gheorghe din cartierul Mangan. A făcut acest lucru în jurul anului 1045 sau poate chiar mai devreme cu 3 ani, promulgând o novellă (Jus Graeco-Romanum I, 618): „Despre hotărârea și propunerea profesorului de legi”.

Responsabil pentru această facultate a fost Ioan Xifilinos, originar din Trapezunt și provenit dintr-o familie modestă. A devenit membru al senatului și a primit numeroase privilegii și onoruri. Sarcina sa era să expună legile cât mai clar posibil studenților și să le studieze și interpreteze zi și noapte. În același timp, Ioan Xifilinos a primit titlul de „păzitor al legilor” (nomofilax), de illustris și un salariu mare de 4 libre de aur pe an. Toate acestea îl plasau înaintea tuturor din imperiu. Cursurile erau gratuite pentru toți studenții, dar cei bogați erau îndemnați să ofere cadouri profesorilor, fără să pretindă pentru acestea nicio recompensă.

Facultatea de filozofie

Facultatea de filozofie a fost întemeiată tot în aceeași vreme, dar fără să cunoaștem actul constitutiv. Șeful acestei facultăți a fost numit Mihail Psellos, care primește în același timp și titlul de „consul al filosofilor”, ceea ce îl situează pe un loc foarte înalt în ierarhia bizantină, asemănător aceluia de nomofilax.

Și Psellos era, după modelul colegiului de la drept, șeful tuturor filosofilor (erudiților) din imperiu. Această poziție i se pare lui Psellos atât de înaltă, ca și a patriarhului contemporan, Mihail Cerularie, fiindcă îi scria acestuia: „La fel și eu ocup un scaun nu mai puțin important ca al tău”.

Facultatea de filozofie, denumită de Psellos gimnaziu (gimazion), își avea sediul la Biserica Sfântului Petru. În cadrul ei funcționau două catedre: cea de filozofie deținută de Psellos și cea de gramatică, condusă de Nicetas Byzantios (Bizantinul). Programul de învățământ urmărea să dea studenților o cultură filosofică și literară complexă, pentru a-i forma în oameni de stat și în același timp umaniști, capabili să cunoască filosofia, cultura și literatura greacă și să le coreleze cu creștinismul.

Psellos nu a separat în cursurile sale filosofia de retorică, de cosmografie, geografie, logică, muzică și chiar de astrologie. Nici Nicetas nu limita gramatica la noțiunile ei elementare ori la ortografie, ci cuprindea studierea capodoperilor literaturii antice, probleme de vocabular și semantică. Colaborarea lui Psellos cu Nicetas a fost bună, căci acesta îi fusese chiar profesor. Același lucru este valabil și pentru Ioan Byzantinul (numit de adversarii săi Mavropus, adică omul cu picioare negre), care-i fusese, de asemenea, profesor lui Psellos.

Ioan Mavropus a predat din 1053 filosofia și retorica, iar mai înainte avusese o școală proprie la Constantinopol, unde studiase și Psellos. Opera lui literară și teologică este importantă, deoarece în ea găsim informații privind și teritoriul românesc.

Aceluiași grup de învățați i se adaugă Constantin Lihudis, jurist vestit, ales prim-ministru de Mihail al V-lea și păstrat de Constantin al IX-lea.

Sfârșitul

Avântul învățământului declanșat de această pleiadă de învățați nu a durat multă vreme din cauza inconsecvenței și irascibilității împăratului Constantin al IX-lea. El este criticat de Constantin Lihudis pentru delapidările din tezaurul statului și din această cauză este destituit de împărat în anul 1050. Va intra în disgrație și Ioan Mavropus, care devine episcop de Euhaitai. Simțind pericolul, Psellos și Xifilinos se retrag la mănăstirile de pe Muntele Olymp. Locul acestora l-a luat un favorit incapabil, logothetul Ioan.

Influențele păgâne (sec. XII)

Gândirea laică începuse să facă unele progrese sub influența filosofiei lui Platon, care era cultivată de ceva vreme în Bizanț, mai ales de către marele învățat din sec. XI, Mihail Psellos.

Un cercetaș al acestuia, Ioan Italos (1050-1112), care îi luase locul ca principiu al filosofilor la Universitatea din Constantinopol, răspândea de la catedră idei care nu concordau întotdeauna cu învățăturile Bisericii. El vorbea despre eternitatea materiei, deci cerul și pământul erau veșnice și neschimbabile. Adică învățătura sa afirma că sufletul muritorului, când înceta din viață, se întrupează în alte vieți, în orice caz – sufletul preexista zămislirii omului, ceea ce Biserica respinge.

Din inițiativa lui Alexie I Comnen, filosoful acesta Ioan a fost trimis în judecata sinodului. Deși acesta s-a apărat până la a trezi simpatia unor înalți ierarhi, împăratul a determinat condamnarea lui și alungarea din Universitatea din Constantinopol.

Surse

• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.