Samovlastie

Samovlastie sau autodespotie se referea la o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate din afară, încât se conducea numai prin propriul ei sobor, practică folosită și la Muntele Athos, de unde Sfântul Nicodim de la Tismana a adus-o în Țara Românească.

Primele mănăstiri mari din Țara Românească s-au organizat ca samovlastii, sub directa îndrumare a Sfântului Nicodim.

Exemple istorice

Secolul XIV

Într-un hrisov din 27 iunie 1387 emis de Mircea cel Bătrân, se prevedea ca viețuitorii din mănăstirile Vodița și Tismana „să fie de sine stătători și, după moartea cârmuitorului lor, să nu le pună pe nimeni cârmuitor, nici eu însumi, Mircea voievod, nici altul dintre cei de după mine, ci numai ei înșiși să aleagă pe cine vor binevoi, nici să strice orânduiala și datina lui Nicodim și porunca mea”.

Secolul XV

Un act de la Vlad Dracul din 16 septembrie 1440 aduce știrea că acest domn a dăruit unui ieromonah Dorotei un loc, „ca să ridice o mănăstire în hotarul Râmnicului, la Licura, să fie în ctitoria domniei mele și, cât va fi viu, popa Dorotei să fie cârmuitor și egumen al acelui loc, de nimeni neclintit. Iar popa Dorotei să fie volnic să așeze în locul său, după moartea lui, pe cine-i place și pe cine-l vor plăcea toți frații”.

Încălcarea drepturilor samovlastiilor

În Țara Românească s-a respectat mult timp rânduiala „samovlastiei”, întâlnită încă din secolul al XIV-lea. Cu trecerea timpului însă, acest drept a fost încălcat de unii domnitori, vlădici sau boieri, încât egumenii nu mai erau aleși direct de sobor, ci numiți de autoritatea bisericească sau politică.

Abuzurile care se făceau cu ocazia numirii de egumeni au produs îngrijorarea firească a conducerii bisericești. De pildă, în 1592, printr-o gramată dată de patriarhul ecumenic Ieremia II, aflat în Țara Românească, se rânduia ca „alegerea egumenului să se facă numai cu călugării ce lăcuiesc în feștecare mănăstire, iar nu și de boierii țării, pentru ca să nu se dea tulburare și scandilă călugărilor și ieromonahilor ce se vor afla acolo și pentru binele și odraslirea mănăstirii...”, poruncind ca acela care ar îndrăzni să ajungă egumen cu ajutorul puterii laice să fie oprit de la slujirea celor sfinte.

Se pare că această carte n-a dus la îndreptarea lucrurilor, căci la 13 aprilie 1596, mitropolitul Eftimie III al Ungrovlahiei a convocat un sobor la Târgoviște, la care au luat parte și cei doi episcopi sufragani, Teofil al Râmnicului și Luca al Buzăului, egumeni, dregători, călugări și preoți, stabilind anumite măsuri pentru o mai bună organizare a vieții călugărești. Între altele, se hotăra ca egumenia să nu se mai ia „cu mită, fără voia soborului”, sau să fie încredințată unor „oameni străini, din alte țări, fără nici o milă la sfânta casă”, lucruri care au dus la „risipă și sărăcie”.

S-a interzis, de asemenea, ierarhilor și dregătorilor țării să se mai amestece la numirea egumenilor, dându-se deplină libertate soborului pe cine să aleagă, precum și „să ia seama și de venit și de cheltuială”. Călugării nu-și puteau părăsi mănăstirea decât „dacă va pofti a locui la pustie, la vreun schit, pentru folosul sufletului lui sau la Sfântul Munte, să nu fie oprit”. Abaterile călugărilor erau judecate de egumen împreună cu soborul, iar cele mai grave, înaintea divanului domnesc. Egumenii mănăstirilor mari domnești sau boierești făceau parte din „soborul” sau adunarea de clerici și mireni încredințată cu alegerea unor noi ierarhi, care, de regulă, erau aleși tot din rândul lor. Ca și în secolul anterior, egumenii aveau dreptul să judece pe locuitorii satelor mănăstirești pentru orice faptă.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9