Qumran

De la OrthodoxWiki
Sari la navigare Sari la căutare

Qumran este o regiune din Palestina, la nord-vest de Marea Moartă, la 13 km sud de Ierihon, care a devenit cunoscută prin descoperirea din 1947 și 1951, în 11 peșteri din valea Wadi-Qumran, a unor suluri cu texte, cunoscute sub denumirea de „Manuscrisele de la Marea Moartă“; ele sunt atribuite esenienilor, o sectă iudaică anterioară creștinismului și care și-a avut sediul în acest ținut deșertic (unii savanți mai noi au contestat opinia că ele ar fi de origine eseniană). Potrivit concepțiilor ei ascetice, comunitatea eseniană se stabilește în acest ținut, prin sec. II î.Hr., dar a fost nimicită de romani, odată cu Ierusalimul și regatul iudeu (în anii 68-70 d.Hr.). Manuscrisele descoperite cuprind două categorii de documente: unele sunt fragmente din Vechiul Testament, iar altele sunt comentarii biblice sau „perharhim“ și un program de conviețuire a sectei, și de ideologie, cu titlul „Regula comunității“. Conținutul doctrinar al acestor manuscrise contrazice opiniile acelora după care originile creștinismului s-ar afla în această sectă, date fiind deosebirile fundamentale dintre creștinism și doctrina eseniană.

Qumran și Ein Gedi

Qumran (Khirbet Qumran) și En Gedi (Ein Gedi / ʿEn Gedi) sunt două situri arheologice importante situate pe țărmul vestic al Mării Moarte, în Deșertul Iudeei. Deși se află în proximitate geografică și prezintă perioade de ocupare parțial suprapuse (în special în epoca hasmoneană și în perioada romană timpurie), funcțiile lor au fost distincte: Qumran a fost un complex de dimensiuni relativ reduse, asociat în mod tradițional cu o comunitate sectară, în timp ce En Gedi a fost o oază agricolă prosperă, centru de producție a balsamului și a curmalelor, precum și așezare comercială.[1][2]

Stratigrafia sitului Qumran

Situl a fost excavat intensiv între 1951 și 1956 de Roland de Vaux (École Biblique de Jérusalem). El a propus o periodizare care rămâne punct de referință, deși a fost revizuită de cercetări ulterioare, inclusiv cele ale lui Jodi Magness și săpăturile reluate de Yitzhak Magen și Yuval Peleg.[3][4]

  • Epoca fierului II (sec. VIII–VI î.Hr.): Fortificație sau așezare modestă din Regatul Iuda. Unii cercetători o identifică cu „Orașul Sării” (Ir ha-Melah) menționat în Iosua 15:62.[5]
  • Perioada Ia (cca. 130–100 î.Hr., epoca hasmoneană): Reocupare limitată, cu reconstrucția unor structuri din epoca fierului și primele instalații de apă. Existența unei faze distincte Ia este contestată de mulți specialiști, care consideră că principalele urme datează din a doua jumătate a sec. II î.Hr. sau mai târziu.[6]
  • Perioada Ib (cca. 100/50 – 31 î.Hr.): Faza de expansiune maximă a complexului: turn, sală de mese (refectoriu), încăperi interpretate ca scriptorium, sistem elaborat de canale și bazine ritualice (mikvaot). Distrusă parțial de cutremurul din 31 î.Hr. (menționat de Flavius Josephus).[7]
  • Perioada de abandon relativ (31 î.Hr. – cca. 4/1 î.Hr.): Conform lui de Vaux, situl a rămas în mare parte neocupat în timpul lui Irod cel Mare. Durata și caracterul complet al abandonului sunt contestate; unii cercetători argumentează continuitate parțială.[8]
  • Perioada II (cca. 4/1 î.Hr. – 68 d.Hr.): Reconstrucție și reocupare. Situl a fost distrus de Legiunea a X-a Fretensis în 68 d.Hr., în timpul Primului Război Iudeo-Roman. În această perioadă (sau imediat înainte) au fost ascunse manuscrisele în peșterile din apropiere.[9]
  • Perioada III (68 – cca. 73/90 d.Hr.): Ocupare de către o garnizoană romană (probabil auxiliară), instalată în special în zona turnului.[10]
  • Urme din perioada revoltei lui Bar Kokhba (132–135 d.Hr.): Dovezi limitate de refugiu temporar în peșteri sau în ruine.

Identificarea comunității de la Qumran cu esenienii (bazată pe descrierile lui Pliniu cel Bătrân, Iosephus și Filo, precum și pe conținutul manuscriselor) este interpretarea clasică, dar nu este unanim acceptată. Săpăturile mai recente au propus și alte funcții (centru militar, industrial etc.).[11]

Stratigrafia oazei En Gedi

Excavațiile principale de la Tel Goren au fost conduse de Benjamin Mazar, iar zona satului și a sinagogii a fost cercetată de Dan Barag, Yosef Porath, Gideon Hadas și alții.[12]

Templul calcolitic

Sanctuar izolat din cultura Ghassuliană (sec. IV î.Hr., cca. 4000–3500 î.Hr.), situat pe panta dintre izvoare, fără așezare permanentă adiacentă. Destinat probabil ritualurilor comunităților nomade sau semi-nomade din regiune.[13]

Tel Goren

  • Stratul V (sec. VII – începutul sec. VI î.Hr.): Prima așezare importantă din Regatul Iuda. Centru de producție a balsamului (opobalsamum) și a altor produse. Distrus de babilonieni în jurul anului 586/582 î.Hr.[14]
  • Stratul IV (sec. V–IV î.Hr.): Reconstrucție în perioada persană (achaemenidă).
  • Stratul III (sec. III–II î.Hr.): Așezare elenistică, cu fortificații hasmoneene importante (în special sub Alexandru Ianneu).
  • Stratul II (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.): Dezvoltare sub hasmonei și Irod cel Mare; fortificații și sisteme de terase agricole.

Satul roman și bizantin (zona sinagogii)

  • Strat roman (distrus probabil la sfârșitul revoltei lui Bar Kokhba sau în contextul Primului Război).
  • Strat bizantin (sec. III–VI d.Hr.): Reconstrucție a satului și edificarea sinagogii (cu mai multe faze). Mozaicul conține inscripții ebraice și aramaice, inclusiv un blestem împotriva celor care dezvăluie „secretul orașului” (interpretat de mulți ca referință la tehnica producerii balsamului). Distrus de incendiu la mijlocul sec. VI d.Hr.[15][16]
  • Strat mameluc (sec. XIII–XIV): Ocupare modestă.

Puncte de interferență și relevanță

Manuscrisele și sulurile

La Qumran și în peșterile adiacente au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă (peste 900 de documente, majoritar ebraice și aramaice, din sec. III î.Hr. – sec. I d.Hr.). La En Gedi, în nișa arcei sinagogii bizantine, a fost găsit în 1970 un sul carbonizat. Prin tomografie micro-CT și „desfășurare virtuală” (publicată în 2016), s-a identificat textul din primele capitole ale Leviticului. Este cel mai vechi fragment biblic cunoscut după Manuscrisele de la Marea Moartă și singurul sul al Torei găsit in situ într-o sinagogă antică.[17]

Pliniu cel Bătrân

În Naturalis Historia (5.73), Pliniu plasează esenienii la vest de Marea Moartă, menționând că „sub ei” (infra hos) se afla odinioară orașul Engada. Interpretarea clasică asociază descrierea cu Qumran (la nord de En Gedi), deși sensul exact al lui „infra” (sud, aval sau altceva) rămâne discutat.[18][19]

Revolta lui Bar Kokhba (132–135 d.Hr.)

Ambele zone prezintă urme legate de revoltă. În peșterile din Nahal Hever (în apropierea En Gedi) a fost descoperită celebra arhivă a Babathei. La Qumran dovezile de ocupare efectivă în această perioadă sunt limitate.[20]

Cele două situri oferă, împreună, o imagine stratigrafică bogată a locuirii umane pe țărmul vestic al Mării Moarte, de la calcolitic până în perioada medievală, cu accent pe epoca celui de-al Doilea Templu și pe perioada romană-bizantină.

Note

  1. ↑ de Vaux, Roland. Archaeology and the Dead Sea Scrolls. London: Oxford University Press for the British Academy, 1973.
  2. ↑ Magness, Jodi. The Archaeology of Qumran and the Dead Sea Scrolls. 2nd ed. Grand Rapids: Eerdmans, 2021.
  3. ↑ de Vaux 1973.
  4. ↑ Magness 2021.
  5. ↑ de Vaux 1973, pp. 1–3.
  6. ↑ Magness 2021, pp. 63–66.
  7. ↑ de Vaux 1973, pp. 20–24.
  8. ↑ Magness 2021, pp. 67–69.
  9. ↑ de Vaux 1973, pp. 33–41.
  10. ↑ de Vaux 1973, pp. 41–44.
  11. ↑ Magen, Yitzhak, and Yuval Peleg. Back to Qumran: Final Report (1993–2004). Jerusalem: Israel Antiquities Authority, 2018.
  12. ↑ Mazar, Benjamin, Trude Dothan, and Immanuel Dunayevsky. „En-Gedi: The First and Second Seasons of Excavations, 1961–1962”. Atiqot 5 (1966): 1–100.
  13. ↑ Ussishkin, David. „The Ghassulian Shrine at En-Gedi”. Tel Aviv 7 (1980): 1–44.
  14. ↑ Mazar et al. 1966.
  15. ↑ Hadas, Gideon. „Excavations at the Village of ‘En Gedi: 1993–1995”. Atiqot 49 (2005): 41*–71*.
  16. ↑ Porath, Yosef. The Synagogue at En-Gedi. Qedem 64. Jerusalem: Institute of Archaeology, Hebrew University, 2021.
  17. ↑ Seales, W. Brent, Clifford Seth Parker, Michael Segal, Emanuel Tov, Pnina Shor, and Yosef Porath. „From Damage to Discovery via Virtual Unwrapping: Reading the Scroll from En-Gedi”. Science Advances 2, no. 9 (2016): e1601247. doi:10.1126/sciadv.1601247.
  18. ↑ Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia 5.73.
  19. ↑ Taylor, Joan E. „On Pliny, the Essene Location and Kh. Qumran”. Dead Sea Discoveries 16, no. 1 (2009): 1–21.
  20. ↑ Lewis, Naphtali, Yigael Yadin, and Jonas C. Greenfield, eds. The Documents from the Bar Kokhba Period in the Cave of Letters. Jerusalem: Israel Exploration Society, 1989.

Bibliografie selectivă

  • de Vaux, Roland. Archaeology and the Dead Sea Scrolls. London: Oxford University Press for the British Academy, 1973.
  • Hadas, Gideon. „Excavations at the Village of ‘En Gedi: 1993–1995”. Atiqot 49 (2005): 41*–71*.
  • Magness, Jodi. The Archaeology of Qumran and the Dead Sea Scrolls. 2nd ed. Grand Rapids: Eerdmans, 2021.
  • Magen, Yitzhak, and Yuval Peleg. Back to Qumran: Final Report (1993–2004). Jerusalem: Israel Antiquities Authority, 2018.
  • Mazar, Benjamin, Trude Dothan, and Immanuel Dunayevsky. „En-Gedi: The First and Second Seasons of Excavations, 1961–1962”. Atiqot 5 (1966): 1–100.
  • Porath, Yosef. The Synagogue at En-Gedi. Qedem 64. Jerusalem: Institute of Archaeology, Hebrew University, 2021.
  • Seales, W. Brent, et al. „From Damage to Discovery via Virtual Unwrapping: Reading the Scroll from En-Gedi”. Science Advances 2, no. 9 (2016): e1601247.
  • Ussishkin, David. „The Ghassulian Shrine at En-Gedi”. Tel Aviv 7 (1980): 1–44.

A se vedea și

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Qumran&oldid=60588”