Lumânare

Lumânare, ca obiect cultic, este făcută dintr-un fitil (fir de bumbac) pus într-un tipar cilindric, de grosimi diferite, în care se toarnă ceară topită; prin răcire aceasta se solidifică și susține fitilul care, arzând, topește încet ceara din jurul lui și dă o lumină mică, strălucitoare. Aceste lumânări se aprind în biserică, pentru vii și pentru morți.

Pentru anumite ceremonii religioase și Sfinte Taine (botez, cununie) se folosesc lumânări mari de stearină și ceară; înainte de apariția electricității, lumânările serveau la iluminatul caselor, fiind puse în sfeșnice sau candelabre.

Lumânarea simbolizează lumina adevărului și a sfințeniei, care este Dumnezeu și Hristos, și cum trebuie să fie viața creștină. În cadrul cultului, lumânările se aprind și se țin în mână sau se pun în sfeșnice.

Lumânarea este o ofrandă adusă lui Dumnezeu, și de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este și mai luminoasă și mai igienică, întrucât nu produce fum.

După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificații.

Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinței în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos.

Lumânările sunt nelipsite la marile slujbe-evenimente din viața omului: botez, cununie, moarte. La botez, lumânările se aprind pentru luminarea spiritului celui botezat care vine de la întuneric la lumină și prin botez se face fiu al luminii lui Hristos (vezi și nașul ). La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le țin nașii în spatele mirilor ce se logodesc și se cunună, ca ele să le lumineze calea vieții și ca încredințare că-și vor ține legământul de a fi uniți toată viața. La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta își dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind când credinciosul se împărtășește la ușa sfântului altar; el ține în mână o lumânare și după ce a primit cuminecătura, o pune în sfeșnicul din fața altarului. Prin aceasta, el mărturisește că e fiu al luminii lui Hristos. Când preotul face o slujbă (ex. sfeștanie) în casa credinciosului, se aprind lumânări.

Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină a omului prin arderea de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii și a desăvârșirii.

Ca și semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinctiv al creștinului, ea sintetizând esența credinței creștine, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât ceea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieții, nimic nu se poarte realiza decât prin jertfă spre înviere. Lumânarea este un semn al jertfei curate pe care creștinul o aduce în fața lui Dumnezeu.

Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu.

Omul aprinde o lumânare când se îndreaptă către Dumnezeu, sau face lucruri legate de Dumnezeu.

Ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci ele trebuie să fie din ceară curată de albine și aceasta nu întâmplător, căci albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai curată, cea mai pură. În felul acesta aducem lui Dumnezeu ofrandă curată, neatinsă de umbra vreunei patimi.

Datorită timpurilor grele ce au trecut, a trebuit să se facă lumânări și din alte materiale, precum parafină. Acum putem reveni la lumânările de ceară curată de albine pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu să fie nu neapărat scump, însă el trebuie să fie de cea mai bună calitate.

Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune, ne însoțește totdeauna când ne întâlnim într-un fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se botează, când se cunună, când se împărtășește, când se roagă în Biserică sau acasă, când merge la sfântul Altar cu prescura și cu pomelnicul și în orice alt moment când se adresează lui Dumnezeu sau în fața Lui, omul credincios aprinde lumânarea.

Surse

• "Cartea creştinului", Ed. Bizantină, București,1997
• Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2