Iustin al II-lea
Iustin al II-lea (latin. Flavius Iustinus Iunior Augustus), poreclit Divinul, a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit între anii 565 şi 578. Era nepotul lui Iustinian I, iar soţia sa, Sofia, era nepoata împărătesei Teodora (soţia lui Iustinian). Moştenind de la unchiul său Iustinian I un imperiu extins, refuzul lui Iustin al II-lea de a-i plăti pe duşmanii potenţiali ai imperiului, aşa cum făcuse unchiul său, a dus la escaladarea războiului de-a lungul întinselor frontiere ale imperiului. Fiind un creştin ortodox ferm, Iustin al II-lea a încercat să elimine prăpastia tot mai mare dintre Calcedonieni şi non-Calcedonieni. Ultimii lui patru ani de domnie au fost însă marcaţi de o demenţă progresivă, fiind nevoit să cedeze conducerea efectivă a imperiului soţiei sale Sofia şi lui Tiberius Constantin, succesorul său desemnat.
Viaţa
Iustin s-a născut în anul 520, fiind fiul Vigilantiei, sora împărătului Iustinian I.
În ultimele zile ale lui Iustinian, Iustin a avut ca rival la succesiunea tronului imperial pe un alt Iustin, fiul vărului lui Iustinian, Germanus. În anul 552, Iustinian îl numise pe Iustin (fiul Vigilantiei) în funcţia de cura palatti, funcţie prin care el era responsabil cu afacerile zilnice de la palatul imperial. Iustin, fiul lui Germanus, era în acest timp comandant al armatei din provincia Illyricum, la frontiera de pe Dunăre.
La moartea lui Iustinian (14 noiembrie 565), Iustin a fost sprijinit pentru a accede la tron de către Patriarhul Ioan al III-lea Scolasticul şi de către comandantul Excubitorilor (garda palatului imperial), Tiberius. Când împăratul Iustinian şi-a dat ultima suflare, singura persoană oficială prezentă era numai Callinicus, praepositus al dormitorului imperial; acesta a declarat că ultima dorinţă a lui Iustinian a fost ca pe tron să îi urmeze Iustin, fiul surorii sale Vigilantia. Chiar a doua zi (15 noiembrie 565), oficialii curţii imperiale l-au condus pe Iustin la palat, aşezându-l pe tronul împărătesc, iar patriarhul l-a încoronat sub numele de Iustin al II-lea. În ziua următoare, Iustin a încoronat-o pe soţia sa, Sofia, ca împărăteasă (Augusta). Deşi iniţial s-a arătat a fi prietenos cu rivalul său la tron Iustin (fiul vărului lui Iustinian, Germanus), Iustin al II-lea l-a transferat într-o altă slujbă, la Alexandria, unde a fost găsit mort în patul lui.
Iustin al II-lea a moştenit de la unchiul său, împăratul Iustinian un imperiu foarte întins. Refuzând practica anterioară de a-i plăti pe duşmanii externi ai imperiului (unul din motivele sale fiind şi faptul că vistieria imperială era secătuită), Iustin a trebuit să facă faţă unui război aproape continuu de-a lungul întinselor frontiere ale imperiului.
Cel mai important eveniment extern din timpul domniei sale a fost invadarea în 568 a Italiei de către lombarzii conduşi de către Alboin; în câţiva ani aceştia au ajuns stăpâni pe aproape întreaga Italie, exceptând sudul acesteia. Atenţia lui Iustin a fost distrasă de la Italia de către noile invazii de la frontierele de nord şi de est ale imperiului. Astfel, după refuzul de a plăti tribut avarilor, el a luptat în mai multe campanii împotriva lor, dar fără a obţine un succes notabil. În anul 572 a început un război cu Persia. După două campanii dezastruoase, în care perşii au ocupat Siria, Iustin a cumpărat o pace precară, obligându-se la plata unui tribut anual. Hanul Baian al avarilor a profitat de înfrângerea suferită de bizantini în faţa perşilor şi la începutul anului 574 a trecut Dunărea şi a învins o armată condusă de către Tiberius, comandantul Excubitorilor, retrăgându-se la nord de Dunăre numai dupa ce a primit tribut de la curtea imperială.
În urma campaniilor dezastruoase desfăşurate în părţile de răsărit ale imperiului, Iustin a început să manifeste tulburări mentale. Recunoscând singur aceste crize de nebunie, Iustin a hotărât să nominalizeze un co-împărat, cu titlul tradiţional de Cezar. Influenţat de către soţia sa, împărăteasa Sofia, Iustin a trecut peste rudele sale şi l-a numit pe comandantul Excubitorilor (garda palatului imperial), Tiberius, în această înaltă poziţie de Cezar, la data de 7 decembrie 574. În următorii patru ani, până la moartea sa, Iustin a trăit în "retragere", în timp ce afacerile de stat au fost în mâinile soţiei sale Sofia şi ale lui Tiberius, succesorul său desemnat. După patru ani, timp în care starea sănătăţii sale mentale a continuat să se deterioreze, Iustin al II-lea s-a stins pe 8 octombrie 578.
Politica religioasă
În ce priveşte religia, atât de importantă pentru un împărat al Bizanţului, Iustin al II-lea este deseori prezentat ca fiind cel care a încercat împăcarea dintre Calcedonieni şi non-Calcedonieni. Astfel, chiar de la începutul domniei sale, el a revocat decretul lui Iustinian prin care monofiziţii erau prigoniţi. Clericii monofiziţi care erau în închisori au fost eliberaţi, iar episcopilor exilaţi li s-a permis să se întoarcă.
Ulterior, Iustin a încercat, printr-un nou edict în care era recunoscută distincţia dintre cele două naturi ale lui Isus (cea divină şi cea umană), dar fără a se menţiona în mod explicit cele hotărâte la Sinodul de la Calcedon, să-i aducă pe monofiziţi la dreapta credinţă. Cu toate acestea, monofiziţii s-au încăpăţânat şi nu au acceptat reconcilierea. Atunci, Iustin a apelat din nou la persecuţie, ca şi predecesorul său Iustinian, fiind sprijinit pe această cale de către Patriarhul Ioan al III-lea Scolasticul.
Iustin al II-lea, mergând pe urma unchiului său Iustinian, a fost un mare constructor de biserici. În afară de îmbunătăţirile aduse multor biserici construite de Iustinian, cum ar fi măreaţa Sfânta Sofia din Constantinopol şi Biserica Sfinţilor Apostoli, el a construit o biserică dedicată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi un altă biserică, în formă trilobată, tot cu hramul Sfinţilor Apostoli. De asemenea, el a extins Biserica Maicii Domnului din Blachernae, dându-i o formă de cruce în plan.
| Iustin al II-lea | ||
|---|---|---|
| Precedat de: Iustinian I |
Împărat Roman (Bizantin) 565—578 |
Urmat de: Tiberius II Constantin |
