Reformele lui Alexandru Ioan Cuza
Reformele bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza erau foarte progresiste pentru acel timp, fiind cerute de înseși schimbările petrecute în viața țării. Era firesc ca legiuirile sale – foarte numeroase și săvârșite într-un răstimp atât de scurt – să aibă și unele greșeli de formă, dar, conform Pr. Mircea Păcurariu, acestea „nu erau făcute cu rele intenții, ci din pricina necunoașterii temeinice a canoanelor și a rânduielilor bisericești”[1].
Legea pentru obligativitatea limbii române în toate bisericile țării, grija pentru seminarii și pentru starea materială a clerului de mir, înființarea noii Episcopii a Dunării de Jos, înființarea unei autorități sinodale centrale și „independența” Bisericii române față de Patriarhia ecumenică, completarea scaunelor vlădicești vacante, „dovedesc că Alexandru Ioan Cuza avea cele mai bune sentimente față de Biserică și că dorea sincer propășirea ei”[1].
Cuprins
Context istoric
Realizarea marelui act al Unirii Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova (5/17 ianuarie 1859) și în Țara Românească (24 ianuarie/5 februarie 1859), a deschis calea unor prefaceri profunde în viața politică, socială, economică și culturală a statului național român modern. Cum era și firesc, au avut loc o seamă de reforme și în Biserică care au dus la schimbări, uneori chiar la tulburări, în mersul vieții bisericești din noul stat.
Primele schimbări în viața bisericească
Introducere
Așa cum până la unire cele două principate formau două țări separate, tot așa și Biserica era alcătuită din două unități canonice de sine stătătoare, cu organizația și ierarhia lor aparte.
- În fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei se afla mitropolitul Nifon (1850—1875), iar eparhiile sufragane erau cârmuite de episcopii: Calinic la Râmnic (1850—1868), Filotei la Buzău (1850—1859) și Climent la Argeș (1850—1862).
- În fruntea Mitropoliei Moldovei se afla mitropolitul Sofronie Miclescu (1851—1860), iar eparhiile sufragane erau cârmuite de locțiitori: Nectarie Hermeziu Sotiriupoleos la Roman (1856—1864) și Calinic Miclescu Hariupoleos (1858—1861), urmat de Melchisedec Ștefănescu (1861—1864) la Huși.
În tot cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza nu s-au făcut alegeri de mitropoliți sau episcopi, ci, în cazul vacantării unor scaune, ele erau ocupate de locțiitori, iar din 1865 de ierarhi numiți prin decret domnesc.
Măsuri împotriva mănăstirilor
O primă măsură luată de guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a fost numirea arhimandritului Dionisie Romano ca locțiitor de episcop la Buzău, în locul lui Filotei (decedat 19 iulie 1860). Mitropolitul i-a refuzat însă hirotonirea întru arhiereu, acest act săvârșindu-se abia către sfârșitul anului 1862 la Iași.
Măsuri și mai energice — și de interes general bisericesc — s-au luat însă în Moldova. Astfel, în vara anului 1859, averile mănăstirilor chinoviale: Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Adam și Vorona au fost trecute în administrarea Ministerului Cultelor. Totodată, s-au desființat atelierele mănăstirești, s-au luat tipografiile de la Neamț și de la Mitropolie, s-au instituit comitete administrative pe lângă egumeni, întocmindu-se bugete pentru fiecare mănăstire.
La 16 august 1860, printr-o ordonanță domnească, s-au desființat mănăstirile Doljești și Zagavia, precum și 31 de schituri din Moldova. Viețuitorii lor au fost așezați la alte mănăstiri, bisericile au fost prefăcute în biserici de mir, iar în clădirile din jur s-au înființat școli sătești, iar în două, așezăminte de asistență socială.
La 19 octombrie 1860, s-a promulgat o lege, tot în Moldova, prin care se instituia un impozit de 10% asupra venitului net al „proprietăților nemișcătoare... ale mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor închinate și neînchinate cu metoacele lor, ale chinoviilor mănăstirilor și bisericilor de sub diferite tutele,... al seminariilor precum și al oricărui alt așezământ de binefacere” (din 31 martie 1862 legea s-a extins și în Țara Românească). În aceeași zi, Consiliul de miniștri a hotărât ca veniturile mănăstirilor să nu mai intre în așa numita „Casă Centrală”, ci direct în vistieria țării, adică la Ministerul de Finanțe.
Măsuri asemănătoare s-au luat și în Țara Românească, unde mai multe mănăstiri și schituri au devenit biserici de mir, iar în clădirile lor s-au așezat școli și așezăminte de asistență socială.
Suspendarea mitropolitului Sofronie
În fața acestor schimbări, mitropolitul Sofronie și-a ridicat glasul în mai multe rânduri. Urmarea acestor proteste a fost înlăturarea sa din scaunul mitropolitan. Încă în ziua de 23 octombrie 1860, cu prilejul recepției care a avut loc după întoarcerea lui Alexandru Ioan Cuza de la Constantinopol, domnitorul a adresat mitropolitului, în public, o aspră mustrare, învinuindu-l de nesupunerea clerului înalt față de măsurile luate de guvern „în această epocă de tranziție”, de împotrivirea sa la pedepsirea unor călugări nevrednici de chemarea lor, de refuzul său de a participa la serbarea zilei onomastice a domnului, de abuzul despărțirilor făcute de Dicasteria Mitropoliei.
În urma acestor grave învinuiri, la 7 noiembrie 1860, mitropolitul Sofronie a fost suspendat din funcțiile sale și trimis în surghiun la mănăstirea Slatina. Se instituia totodată un complet de judecată, alcătuit din 12 arhierei din ambele Principate, pentru judecarea acestor „ilegalități”. Ca locțiitor de mitropolit a fost numit arhiereul Meletie Racoviță Sardeon, înlocuit la scurt timp cu Chesarie Răsmeriță Sinadon, care a cârmuit Mitropolia până la 7 mai 1863. Suspendarea mitropolitului Sofronie a dus la căderea guvernului Kogălniceanu (17 ianuarie 1861). În ziua următoare, mitropolitul Sofronie a făcut paretisis din scaunul ce-l ocupa. Noul guvern condus de Anastasie Panu a propus să se primească demisia mitropolitului și să înceteze „orice proces sau urmărire din partea guvernului”, ceea ce domnul a acceptat. După încheierea conflictului, bătrânul mitropolit a mai trăit abia câteva luni, până la 18 mai 1861. A fost înmormântat la mănăstirea Neamț, în pridvorul bisericii mari.
Reforma școlilor teologice
O altă problemă care a stat în atenția guvernului lui Cuza a fost aceea a școlilor teologice. Astfel, la 15 decembrie 1859, școlile catehetice din Moldova au fost prefăcute în școli primare. Prin această măsură, s-au oprit hirotoniile de preoți nepregătiți, iar seminariile au rămas singurele școli de pregătire a preoților. În 1860, — pe când era ministru al Cultelor M. Kogălniceanu — s-a făcut o reformă a seminariilor teologice din Moldova. Cel de la Iași (Socola), avea și un curs superior (în total 8 clase) în care se predau, pe lângă disciplinele teologice, și limbile clasice, științele reale (matematica, fizica, chimia) și practice (agronomia și medicina populară). Cele de la Roman și Huși aveau numai un curs inferior (4 clase). Se pare că în 1859, la Seminarul de la Socola s-au pus bazele unei Facultăți de teologie, care, în 1860, când s-a înființat Universitatea din Iași, a fost trecută în cadrul acesteia. Facultatea a funcționat până în 1864, având ca profesori pe arhiereii Filaret Scriban și Vladimir Suhopan.
În Țara Românească s-au luat, de asemenea, unele măsuri cu privire la cele patru seminarii, din București, Râmnic, Buzău și Argeș, toate având cursul inferior. În august 1860, Adunarea legislativă a hotărât ca seminariile să treacă sub „administrațiunea și privegherea” Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. S-a instituit tot atunci o comisie — din delegați ai Ministerului și ai Mitropoliei — care a făcut propuneri de reorganizare radicală a învățământului teologic din Țara Românească.
Legea asupra instrucțiunii, decretată la 25 noiembrie și promulgată la 5 decembrie 1864, cuprindea și dispoziții privitoare la învățământul teologic, organizat unitar în cuprinsul ambelor Mitropolii. Erau două categorii de seminarii: „de gradul întâi”, cu patru clase, pe lângă fiecare eparhie și „de gradul doi”, cu șapte clase la București și la Iași (Socola). Toate seminariile urmau să fie „fundate și întreținute cu cheltuiala statului”, fiind puse sub „inspecțiunea superioară” a Ministerului Cultelor. Chiriarhii locului aveau dreptul să facă „inspecțiuni speciale, sub autoritatea ministerului” și îndatorirea „de a priveghea starea generală și progresul seminarului din eparhie”. Prin Legea instrucțiunii din 1864, s-a prevăzut ca absolvenții ambelor cicluri ale seminarului să poată fi încadrați și ca învățători la școlile sătești, fără niciun examen.
Limba română în slujbe
O altă măsură a domnitorului Alexandru Cuza și a guvernului său a fost hotărârea luată în cursul lunii martie 1863, potrivit căreia slujbele din bisericile ortodoxe din România urmau să se facă numai în limba română, întrucât, până atunci în foarte multe biserici (mai ales în mănăstirile închinate Locurilor Sfinte), slujbele se făceau în grecește. Au fost exceptate de la această lege bisericile Sfântul Ioan cel Mare din București (pe locul palatului C.E.C., demolată în 1893), Sfinții Arhangheli din Brăila și Dancu din Iași, în care domnitorul a îngăduit să se slujească în grecește, pentru credincioșii de neam grec din acele orașe.
Secularizarea averilor mănăstirești
O realizare de mare importanță a domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost secularizarea averilor mănăstirești, adică trecerea lor în proprietatea statului.
Introducere
Așezămintele bisericești de la Locurile Sfinte, cărora le erau închinate anumite mănăstiri românești, aveau îndatorirea să vegheze asupra existenței și bunei lor chivernisiri, îndeplinind toate obligațiile prevăzute de ctitori: întreținerea de spitale sau azile, de școli, acordarea de milostenii etc. Pentru ducerea la îndeplinire a acestor îndatoriri, ele aveau să primească o parte din veniturile mănăstirilor respective, asigurându-se mai întâi întreținerea lor și a viețuitorilor.
Cu timpul, aceste rânduieli au început să fie nesocotite: mănăstirile închinate erau lăsate în ruină, numărul viețuitorilor scădea, dispozițiile testamentare ale ctitorilor nu se îndeplineau. În schimb, toate veniturile lor erau trimise la Locurile Sfinte amintite, fiind totodată și un mijloc de îmbogățire a egumenilor greci ajunși în fruntea lor.
Primele încercări
În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au făcut felurite propuneri și s-au luat chiar măsuri pentru îndreptarea acestei stări de lucruri, dar fără rezultat, deoarece călugării greci se bucurau de sprijinul permanent al Rusiei, care în politica ei în Balcani avea nevoie de simpatia și sprijinul lor. În 1823, în timpul arhipăstoririi lui Grigorie Dascălul și a domniei lui Grigorie IV Ghica, s-a hotărât ca egumenii greci să fie înlăturați din fruntea mănăstirilor, dar peste patru ani a trebuit să se revină asupra acestei hotărâri.
Prin Regulamentul Organic se prevăzuse ca mănăstirile închinate din Țara Românească să verse anual a patra parte din veniturile lor în vistieria statului, iar cele din Moldova suma de 12.500 de galbeni. Cu toate acestea, s-a prevăzut scutirea lor pe timp de 10 ani, sub pretextul refacerii bisericilor și a clădirilor anexe. La expirarea termenului, în anul 1843, Rusia a obținut pentru greci (prin așa numitul „memorandum de la Buyukdere” între Rusia și Turcia), o nouă prelungire pe 10 ani (până în 1852), urmând ca mănăstirile închinate să dea țărilor noastre o subvenție de două milioane de lei românești pentru așezămintele de binefacere de la noi. Întrucât Rusia nu a stăruit pentru aplicarea acestui memorandum, domnitorul Mihail Sturza al Moldovei (1834-1849) a putut să ia anumite măsuri în vederea îngrădirii abuzurilor călugărilor greci (dezrobirea țiganilor din mănăstiri, interzicerea tăierii abuzive a pădurilor, încasarea unor subvenții de la mănăstiri pe seama statului etc.).
În 1850, domnii ambelor țări, Barbu Știrbei al Țării Românești (1849-1856) și Grigore Alexandru Ghica al Moldovei (1849-1856), au obținut aprobarea Turciei și Rusiei ca de-acum înainte arendarea moșiilor mănăstirilor închinate să se facă prin licitație publică, așa cum se făcea și pentru mănăstirile neînchinate, sperând ca în felul acesta să sporească veniturile lor, ca implicit să crească și cotele ce urmau să fie oferite statului (arendașii erau de regulă din pătura mijlocie, cam jumătate dintre ei fiind greci). Dar această măsură a fost numai în folosul mănăstirilor, căci veniturile lor aproape s-au dublat, iar călugării greci, prin banii oferiți la Constantinopol înalților demnitari turci, ca și prin sprijinul pe care-l aveau din partea Rusiei, au reușit să se sustragă de la plata obligațiilor către stat.
Într-un raport întocmit în 1858 de reprezentanții celor șapte mari puteri europene trimiși în Principate, se arăta că în mănăstirile închinate aproape nici nu mai exista viață monahală și că toate veniturile lor enorme erau întrebuințate de egumenii greci aflați în fruntea lor sau erau trimise la așezămintele sfinte din Răsărit. Raportul sublinia și faptul că mănăstirile respective se sustrăgeau sistematic de la obligația de a se reface bisericile și de a întreține școli sau spitale. Raportul respectiv a fost luat în discuția reprezentanților celor șapte puteri, iar prin „protocolul XIII” al Convenției de la Paris din 1/13 aprilie 1858, s-a propus să se ajungă la o înțelegere între cele două părți, iar în caz negativ, să se recurgă la un arbitraj.
Măsurile de la începutul domniei
La începutul domniei lui Alexandru Cuza, mănăstirile închinate din Moldova datorau statului 1.466.520 piaștri, iar cele din Țara Românească 19.490.124 piaștri, datorie provenită din a patra parte din veniturile lor pe ultimii ani, pe care trebuia să-i verse în visteria țării. În august 1863, datoria se urcase la 28.889.020 piaștri. Mai amintim aici că după o statistică din anul 1856, în Țara Românească erau 69 de mănăstiri, din care 35 închinate, iar în Moldova 122, din care 29 erau închinate.
În fața acestor stări triste de lucruri, încă din primul an de domnie, guvernul lui Cuza a început să ia felurite măsuri împotriva abuzurilor călugărilor greci, accentuate mai ales în anul 1863. Astfel, numeroși egumeni au fost îndepărtați din posturile lor pentru nesupunere la dispozițiile guvernului, s-a interzis avocaților mănăstirilor grecești să mai pledeze în fața tribunalelor românești decât însoțiți de avocați români, s-a interzis intrarea sau plecarea din țară a călugărilor străini, fără știrea Ministerului Cultelor (pentru a se împiedica scoaterea din țară a obiectelor de preț și a documentelor), s-a hotărât din nou ca arendarea și rearendarea moșiilor mănăstirești să se facă numai la Ministerul Cultelor, în prezența unui reprezentant al Consiliului de Miniștri.
Printr-un ordin domnesc, la 31 mai 1863, s-a desființat Epitropia Sfântului Mormânt, care fusese reînființată înainte de alegerea lui Cuza. La 18 iunie 1863, pe baza unui raport al lui Alexandru Odobescu, pe atunci ministru ad-interim al Cultelor și Instrucțiunii Publice, s-a dat un nou ordin domnesc, prin care se dispunea inventarierea obiectelor de preț și a documentelor din mănăstirile închinate, urmând ca obiectele necesare la săvârșirea slujbelor să fie puse sub supravegherea protopopilor sau a organelor locale de stat, iar cele care nu erau folosite la slujbe, precum și documentele, să fie depuse la mănăstirile Văcărești (București) și Golia (Iași), sub pază militară. Această lucrare urma să fie făcută de către reprezentanții Ministerului și Mitropoliei, iar în județe de protopopi și delegații prefecturilor (în București Ministerul a delegat pe scriitorii George Sion, Nicolae Filimon și Cezar Bolliac). Comisiile instituite în acest scop au inventariat bunurile respective într-un timp destul de scurt, împiedicând astfel, în bună măsură, înstrăinarea lor. Cu acest prilej, au avut loc alte destituiri de egumeni, învinuiți de înstrăinare de documente și de „nesupunere la ordinele guvernului”.
Începerea proiectului de secularizare
Paralel cu aceste măsuri luate în țară, se desfășura și o vie activitate diplomatică în problema secularizării. În august 1863, Costache Negri, reprezentantul țării române la Constantinopol, a înaintat Porții o notă din partea guvernului român, prin care propunea rezolvarea problemei, oferind Locurilor Sfinte o despăgubire de 80.000.000 piaștri turcești, din care urmau să se scadă 28.889.020 piaștri, care reprezentau datoriile acestor Locuri către Statul Român. În afară de această sumă, guvernul român mai oferea 10.000.000 de piaștri pentru înființarea unei școli laice și a unui spital în Constantinopol, în care să fie primit oricine, indiferent de confesiune. Reprezentanții Locurilor Sfinte au refuzat însă oferta guvernului român, iar Poarta, care le era favorabilă, a hotărât convocarea unei Conferințe a celor șapte puteri europene pentru rezolvarea problemei. La 12/24 decembrie 1863, Mihail Kogălniceanu, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a prezentat un raport, cerând aprobarea ca să prezinte Adunării deputaților proiectul de lege pentru secularizarea averilor mănăstirești, (ministru al Cultelor și Instrucțiunii era acum scriitorul Dimitrie Bolintineanu).
În ziua următoare, 13 decembrie/25 decembrie 1863, guvernul a prezentat Camerei Deputaților acest proiect, care, cu mici modificări de redactare, a fost admis într-o atmosferă de mare însuflețire, cu 93 de voturi, numai 3 fiind contra. În primul articol al legii se preciza că „toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului”. Observăm că la început se vorbise numai de bunurile mănăstirilor închinate, dar acum legea se extindea și asupra bunurilor mănăstirilor neînchinate și a centrelor eparhiale. Această generalizare era impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată de călugării greci în fața forurilor internaționale ca o măsură discriminatorie, xenofobă, lovind în mănăstirile închinate, cârmuite de greci și favorizând pe cele neînchinate, cârmuite de egumeni de neam român.
Prin articolul 3 se prevedea că statul va oferi Locurilor Sfinte suma de 82.000.000 lei din care se scădeau 31.000.000 milioane reprezentând datoriile lor către statul român, la care se mai adăugau 10.000.000 pentru înființarea unei școli laice și a unui spital în Constantinopol. În sfârșit, prin art. 6, egumenii greci erau obligați să predea guvernului român toate obiectele de preț, cărțile și documentele mănăstirilor pe care le cârmuiseră (textul legii a fost publicat la 17/29 decembrie 1863).
Încheierea procesului
Împotriva secularizării au luat însă atitudine mai multe Puteri europene. Marele vizir Fuad Pașa a trimis lui Cuza o scrisoare prin care declara votul Camerei drept nul și neavenit, iar consulii generali ai Rusiei, Austriei, Angliei și Prusiei s-au prezentat într-o audiență colectivă la Cuza, citindu-i o adresă cu un conținut identic. Italia a avut o atitudine rezervată, iar Franța a fost singura țară care ne-a sprijinit pe cale diplomatică în această problemă.
Neputând împiedica secularizarea, reprezentanții Puterilor ostile, în primul rând Rusia, Turcia și Anglia, au determinat întrunirea unei conferințe a ambasadorilor celor șapte Puteri garante, la Constantinopol, pentru a stabili despăgubirile ce urmau să se acorde călugărilor greci (ambasadorul Franței la Poartă a fost împotrivă). Comisia s-a întrunit în aprilie-mai 1864, instituind o casă specială, prin intermediul căreia guvernul român să plătească despăgubirile către Locurile Sfinte, precum și o comisie care să stabilească lista proprietăților mănăstirești cu toate veniturile și datoriile pe care le aveau. Spre surprinderea tuturor, călugării greci au încercat să zădărnicească lucrările conferinței, refuzând să prezinte actele de proprietate. Între timp, guvernul român a ridicat suma oferită Locurilor Sfinte la 102.000.000 piaștri (lei) apoi la 150.000.000, contractând chiar un împrumut la o bancă din Constantinopol. Dar călugării greci, sprijiniți de reprezentanții Angliei și Rusiei la Poartă, n-au consimțit nici acum, cerând o despăgubire de 200.000.000 piaștri. Până la urmă, reprezentanții Puterilor străine n-au mai intervenit în favoarea grecilor, iar guvernul român n-a mai plătit nimic, considerând chestiunea închisă.
În felul acesta, a intrat în patrimoniul statului un sfert din teritoriul țării (25,26% sau 27,69% în Țara Românească și 22,31% în Moldova). Spre a ne da seama de imensele bunuri ale acestor mănăstiri, amintim că, după o statistică din 1855, mănăstirile din Moldova aveau 215 proprietăți, dintre care 101 aparțineau Sfântului Mormânt, 87 Muntelui Athos, 12 Muntelui Sinai, 5 Constantinopolului, 3 Alexandriei, 2 Antiohiei și 5 altor mănăstiri din Grecia. După o statistică din anul 1848, tot din Moldova, Locurile Sfinte aveau 146 moșii, 62 de mori, 22 de iazuri și bălți cu pește și 166 de cârciumi și hanuri, pe lângă numeroase dughene.
Urmări imediate
Legea secularizării a produs o mulțumire generală în întreaga țară, căci s-au înlăturat stăpânirea și abuzurile unor străini, iar în anul următor s-a putut face împroprietărirea țăranilor clăcași. Amintim aici și faptul că prin Legea rurală (reforma agrară) din 14/26 august 1864, prin care s-a făcut împroprietărirea țăranilor clăcași, s-a prevăzut să se dea și bisericilor un lot de pământ cultivabil (17 pogoane în Țara Românească sau 8 fălci și jumătate în Moldova). Lotul respectiv nu era însă suficient, căci la multe biserici slujeau doi sau chiar mai mulți preoți și apoi, din același lot trebuia să se asigure o parte cântărețului și paraclisierului. Prin Legea comunală, din 31 martie 1864, se preciza că „fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparține. Ea este datoare a plăti pe preoții bisericilor sale”. Desigur, salarizarea preoților parohi de către primării, acolo unde bisericile nu aveau venituri îndestulătoare, era o măsură bună și absolut trebuitoare.
Din nefericire, comunele n-au făcut nimic ca să îmbunătățească starea materială a preoților și a bisericilor parohiale, care au rămas la starea dinainte, întreținându-se numai din ofrandele credincioșilor. O situație mai bună aveau doar bisericile care au aparținut de mănăstirile ale căror averi au fost secularizate. După ce averile acestora au intrat în patrimoniul statului, s-au prevăzut anumite sume în bugetul său pentru salarizarea preoților și întreținerea bisericilor respective. Acestea erau cunoscute sub numele de „biserici de stat” (în 1867 erau 185 de asemenea biserici, cu 238 de preoți). Cu toate că nu s-au înregistrat rezultate mulțumitoare, rezultă că a existat totuși o preocupare pentru îmbunătățirea stării materiale a clerului de mir.
Alte schimbări în viața bisericească
După secularizare — și mai ales după lovitura de stat din 2/14 mai 1864 — s-au întocmit noi legiuiri, în vederea unei cât mai bune organizări a țării. Între acestea, au fost câteva care priveau și Biserica. Astfel, la începutul anului 1864, guvernul voia să introducă în țară calendarul gregorian. În acest scop, s-a convocat la București un așa numit „Consiliu bisericesc” format din mai mulți arhierei și egumeni, care să se pronunțe asupra acestei probleme.
Răspunsul negativ al Consiliului, ca și opinia publică din țară, care vedea în schimbarea calendarului un prim pas spre primirea catolicismului, au determinat guvernul să renunțe la ideea introducerii calendarului gregorian.
Prin Legea pentru înmormântări, decretată la 18 martie 1864, toate cultele au fost obligate să-și facă cimitire la cel puțin 200 de metri de marginea fiecărui oraș sau sat, interzicându-se totodată înmormântările în lăcașurile de cult.
Prin art. 92 din Legea comunală, din 31 martie 1864, actele de stare civilă (naștere, căsătorie, deces), care până atunci erau în sarcina slujitorilor Bisericii, au fost trecute în seama primarilor comunali.
Prin introducerea Codului civil la 4 decembrie 1864, „despărțirile căsnicești” (divorțurile) au fost luate din competența tribunalelor bisericești (dicasterii) și date tribunalelor civile. Prin același Cod, rămânea obligatorie numai căsătoria civilă, iar gradele de rudenie de la gradul patru în sus nu mai constituiau impedimente la căsătorie.
Cele trei legi din 1864
Spre sfârșitul anului 1864, s-au dat trei legi care priveau direct Biserica Ortodoxă Română.
I. Reglementarea mănăstirilor
Prima dintre ele era Legea călugăriei sau Decretul organic pentru reglementarea schimei monahicești, din 30 noiembrie 1864.
Potrivit acestei legi, pe viitor puteau îmbrățișa schima monahală numai cei care au absolvit „învățăturile monahale superioare” și au vocație, urmând ca dintre ei să se recruteze viitorii ierarhi. Din restul credincioșilor, puteau fi călugăriți bărbații la cel puțin 60 de ani, iar femeile la cel puțin 50 de ani (excepție făceau invalizii și cei ce sufereau de boli incurabile). Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului general și a Ministerului Cultelor și numai în mănăstirile și schiturile care urmau să fie stabilite printr-un „regulament special”. Ministerul Cultelor își asuma și sarcina întreținerii călugărilor, prevăzând în buget anumite sume anuale.
Legea a avut urmări defavorabile pentru Biserică, pentru că mănăstirile au rămas aproape pustii, pierzându-și rostul pe care l-au avut altădată în istoria Bisericii și a culturii românești.
II. Unificarea bisericească
Conținutul legii
A doua lege era Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, din 3 decembrie 1864.
Prin această lege se urmărea înfăptuirea unificării bisericești din România. Până atunci, cele două Biserici — din Țara Românească și din Moldova — erau lipsite de o autoritate sinodală. Pentru înlăturarea oricărei dependențe de o autoritate bisericească străină, primul articol din lege prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce privește organizarea și disciplina”. Aceasta era prima legiferare oficială a străvechii „neatârnări” sau autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române. Existând deci o Biserică independentă sau autocefală, în mod firesc, ea avea nevoie și de un sinod. Ca atare, articolul 2 prevedea formarea unui sinod general al Bisericii române, precum și a „unor sinoade eparhiale”, pentru fiecare eparhie.
Sinodul general era format din mitropoliții și episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români, din decanii Facultăților de teologie din București și Iași (inexistente însă) și din câte trei deputați din fiecare eparhie, pentru trei sesiuni, aleși de clerul de mir, dintre preoții de mir și laicii cu studii teologice. Era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care, pe baza unei ordonanțe domnești, cu data de 11 iunie 1865, a primit titlul de „primat al României”.
Atribuțiile sinodului general intrau chestiuni legislative, administrative și judecătorești. Cele legislative erau: disciplina clerului de mir și monahal, ritualul bisericesc, probleme legate de hirotonii, disciplina și materiile de studiu în școlile teologice. Cele administrative priveau hirotonia ierarhilor, situația parohiilor și a preoților parohi, educația clerului, tipărirea cărților de cult, autorizațiile de călugăriri, supravegherea administrării bisericești a eparhiilor de către chiriarhii lor. Atribuțiile judecătorești priveau judecarea neînțelegerilor dintre ierarhi, precum și judecarea, în ultimă instanță, a proceselor disciplinare ale fețelor bisericești.
Sinoadele eparhiale erau formate din chiriarhul locului, din cei trei membri aleși pentru sinodul general și din rectorul seminarului eparhial respectiv (iar la București și Iași din decanii Facultăților de Teologie). Acestea aveau în atribuțiile lor executarea legilor votate de sinodul general și sancționate de domn și judecarea în materie de disciplină bisericească. Decretul organic a fost completat cu două noi regulamente: Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Române și Regulamentul interior al Sinodului general. Toate trei purtau și denumirea comună de „Legea sinodală”.
Originea legii
S-a afirmat mereu că această lege a fost întocmită de marele cărturar August Treboniu Laurian, fiind influențată de legislația bisericească introdusă în Biserica Ortodoxă din Transilvania de către mitropolitul Andrei Șaguna. Adevărul este că Șaguna a întocmit și introdus Statutul organic abia în 1868, deci cu trei ani în urma Decretului organic, iar sinoadele sale din anii 1850, 1860 și 1864 erau constituite pe alte principii. În plus, Ministerul ceruse în prealabil părerea episcopului titular Dionisie Romano și a tuturor centrelor eparhiale în vederea unei organizări a Bisericii Ortodoxe din România. Problema a fost dezbătută aproape la fiecare eparhie de către așa numitele „consilii clericale”, care au făcut propuneri foarte interesante, toate preconizând în unanimitate, pe plan intern, unificarea organizației noastre bisericești, iar pe plan extern, autocefalia Bisericii. De asemenea, s-a propus în unanimitate o conducere sinodală, adică un sinod general sau central, cu caracter mixt, format din ierarhi, preoți și mireni (propunerile se deosebeau doar în privința componenței sinodului). Tot în mod unanim se preconiza ca ierarhii să fie aleși de reprezentanții clerului și ai credincioșilor.
Aceste lucrări dovedesc că sinodul general mixt convocat de guvernul lui Cuza n-a fost un împrumut din organizarea bisericească șaguniană, ci era o expresie a propunerilor clerului din Țara Românească și Moldova, nemulțumit de abuzurile și absolutismul unor chiriarhi.
Cele trei sesiuni
Sinodul general s-a întrunit numai în trei sesiuni, toate la București.
Prima s-a ținut între 1 decembrie 1865 și 5 ianuarie 1866, sub președinția mitropolitului Nifon. Lucrările nu s-au putut desfășura în bune condiții, deoarece în ședința a treia, din 7 decembrie, arhiereul Neofit Scriban a depus un protest, prin care contesta sinodului însuși dreptul de a ființa legal, socotindu-l „adunare necanonică”. Membrii săi au hotărât excluderea lui Neofit Scriban din sânul său. Înainte de încheierea lucrărilor, au înaintat un protest comun împotriva sinodului, încă doi arhierei, Filaret Scriban și Iosif Bobulescu, care, de asemenea, au fost excluși. În cele 15 ședințe ale sale, sinodul a discutat și aprobat o serie de proiecte de legi, privind arondarea eparhiilor, ceremonialul investirii și înscăunării ierarhilor, costumul preoțesc, sinoadele eparhiale și altele.
A doua sesiune a sinodului s-a întrunit la 1 iulie 1867, continuându-și lucrările până la 10 august, sub președinția episcopului Atanasie al Romanului. Și în cadrul acestei sesiuni s-au ivit noi neînțelegeri și proteste. Cei doi mitropoliți, ca și unii membri, n-au participat la ședințe, sub diferite pretexte, iar arhiereul Ioanichie Evantias a declarat că nu mai participă la lucrări, deoarece socotește sinodul ca anticanonic și antiortodox, fiind urmat de preotul Ioan Păunescu (cu primul s-a întrerupt comuniunea, iar al doilea a fost depus din treaptă). Sinodul a luat totuși în discuție unele proiecte de legi, neclarificate din prima sesiune sau unele noi, cum a fost cel pentru înființarea unei facultăți de teologie sau pentru construirea de biserici noi.
A treia sesiune a fost fixată pentru 1 iulie 1869, dar la aceasta s-au prezentat numai patru membri, ceilalți eschivându-se sub felurite pretexte. În asemenea condiții, desigur nu s-a putut lucra nimic. O nouă încercare de convocare a sinodului făcută în 1871, s-a lovit de opoziția celor doi mitropoliți. Cu toate că n-a fost susținut de către aceia care aveau datoria să o facă, adică de cei doi mitropoliți și de ceilalți ierarhi, fiind criticat și dezaprobat chiar de unii dintre membrii săi (în ziare ca „Preotul”, „Eclesia”, „Reforma”).
Sinodul general din 1865 reprezintă o pagină însemnată în istoria Bisericii române, mai ales dacă ne gândim la faptul că majoritatea legiuirilor adoptate de Sfântul Sinod în 1872/73 nu sunt altceva decât cele votate de sinoadele din 1865-1867, iar multe din principiile de organizare a vieții bisericești discutate în aceste două sesiuni sinodale (concentrate în diferitele proiecte de legi și regulamente) au rămas valabile pentru dezvoltarea ulterioară a Bisericii române.
III. Numirea episcopilor
Introducere
Ultima legiuire bisericească a lui Alexandru Ioan Cuza, care a pricinuit multe discuții și frământări, a fost Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România, votată la 20 ianuarie (de Adunarea Deputaților) și la 5 februarie 1865 (de Senat), decretată de domn la 11 mai 1865. Noua lege avea doar trei articole, cu următorul cuprins:
- Mitropoliții și episcopii eparhioți ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberării Consiliului de Miniștri.
- Mitropoliții și episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliții având vârsta cel puțin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuți prin pietate, învățătură și capacitate.
- Mitropoliții și episcopii sunt justițiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului țării, iar pentru orice alte delicte, înaintea Curții de Casație.
Deci, legea aducea două lucruri noi: numirea ierarhilor și judecarea lor de către un tribunal civil. Trebuie precizat, de asemenea, că în primul proiect al legii respective se vorbea de „alegerea” mitropoliților și episcopilor eparhioți, dar suferind mai multe modificări, s-a ajuns în cele din urmă la „numire”.
La data decretării legii, existau numai doi ierarhi aleși potrivit vechilor rânduieli: mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și episcopul Calinic al Râmnicului (ambii aleși în 1850). Restul scaunelor vlădicești erau ocupate de locțiitori (locotenenți), numiți de guvern dintre arhiereii titulari români hirotoniți pe numele unor vechi scaune episcopale dispărute.
Trebuie amintit aici și faptul că, printr-un decret domnesc cu data de 17 noiembrie 1864, s-a înființat noua eparhie a Dunării de Jos, sufragană a Mitropoliei Moldovei, care cuprindea patru județe: Ismail, Bolgrad, Covurlui, ultimul luat de la eparhia Hușilor și Brăila, luat de la eparhia Buzăului. Ca „locotenent de episcop” a fost numit, pe aceeași dată, arhiereul Melchisedec Ștefănescu Tripoleos, care, până atuncea, deținuse aceeași calitate la Huși.
Pe temeiul noii legi, în ziua de 10 mai 1865 – deci înainte de decretarea ei – ministrul Cultelor a propus Consiliului de miniștri, întrunit în aceeași zi, sub președinția domnitorului, pe noii chiriarhi ai celor șase scaune vlădicești vacante. Consiliul de miniștri, fiind de acord cu numirile făcute, s-a obținut în aceeași zi și întărirea domnească. Întrucât arhiereul Neofit Scriban a demisionat de la Episcopia Argeșului, unde a fost numit (o conducea ca locotenent din 1862), guvernul a făcut câteva schimbări între noii numiți, astfel că numirile definitive se înfățișau în felul următor: Calinic Miclescu mitropolit al Moldovei și Sucevei („ca locotenent” al acestui scaun funcționa din 1863), Atanasie Stoenescu episcop al Romanului, Dionisie Romano la Buzău, Ghenadie Țeposu la Argeș și Melchisedec Ștefănescu la Isrnail (Dunărea de Jos). Învestirea noilor numiți s-a făcut la 27 mai, apoi au fost instalați în orașele de reședință ale eparhiilor lor. Scaunul episcopal de la Huși a fost completat abia la 19 iunie 1865, cu arhimandritul Iosif Gheorghian, întărit de domn la 23 iunie și instalat la 17 iulie același an.
Răspunsul împotriva legii
Îndată după aceasta s-a început o puternică acțiune împotriva legilor bisericești ale lui Cuza, mai ales față de cea din urmă. Ea este cunoscută sub numele de „lupta pentru canonicitate”. În fruntea ei se găseau frații arhierei Neofit și Filaret Scriban, nepotul lor arhiereul Iosif Bobulescu, arhiereul Ioanichie Evantias. Dintre mireni a luat atitudine împotriva legilor lui Cuza „corifeul” Scarlat Rosetti, prin ziarul său „Eclesia”.
Ca și în cazul Legii sinodale, „canonicii” susțineau că prin numirea episcopilor cu decret, au fost nesocotite canoanele și vechile rânduieli ale Bisericii române. Formal, i se poate imputa Legii faptul că nu se prevedea și recunoașterea de către Biserică a celor numiți de către domn.
Patriarhul ecumenic Sofronie III (1863—1866), nemulțumit de Legea secularizării, a socotit că acum a sosit momentul să se amestece în treburile interne ale Bisericii române. Ca atare, a convocat Sinodul patriarhal la 15 aprilie 1865. Sinodul a condamnat „cele trei proiecte de legi dacice, despre sinod, monahi și mănăstiri și despre alegerea și judecata arhiereilor”, pe care le considera necanonice și în contradicție cu vechea tradiție bisericească. A fost trimis tot atunci în țară arhimandritul Eustatie Cleobul, cu trei scrisori (toate cu data de 17 aprilie) către domn, către mitropolitul primat cu sufraganii săi și către mitropolitul Moldovei cu sufraganii săi, prin care se arăta dezaprobarea Patriarhiei față de înnoirile introduse în Biserica românească. Misiunea acestuia a eșuat, iar patriarhul a primit răspunsurile atât din partea mitropoliților, cât și din partea domnitorului (10 iulie 1865), prin care se apărau respectivele legi bisericești. Cuza declara, între altele, că este hotărât să respingă „amestecul anticanonic al oricărui Sfânt Sinod străin, al oricărei Biserici străine sau al oricărui șef bisericesc străin în ceea ce privește administrația și succesiunea Bisericii române autocefale”.
În toamna aceluiași an, patriarhul Sofronie III a convocat din nou Sinodul patriarhal, condamnând și de data aceasta cele trei legiuiri ale lui Cuza și trimițând o nouă scrisoare la București. La scurt timp, Patriarhia ecumenică a comunicat hotărârea ei celorlalte Patriarhii apostolice, Bisericilor Ortodoxe autocefale, cerându-le părerea. Majoritatea acestora au sfătuit pe patriarh să adopte o poziție moderată. Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza din scaunul domnesc (11/23 februarie 1866) a atenuat întrucâtva raporturile dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica română. La acestea au contribuit și două scrisori ale mitropoliților Nifon și Calinic către patriarh. Totuși, Patriarhia refuza să reia legăturile cu „episcopii necanonici”.
Mai târziu, în 1867, s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, cercetat în țară și înaintat pentru observații și patriarhului ecumenic Grigorie VI (1867—1871). În decembrie 1872, acest proiect a devenit „Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române”, prin care se legifera alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți și constituirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Art. 28 al legii prevedea că mitropoliții și episcopii aflați atunci în funcție se mențineau în scaunele lor, cu toate drepturile care se stabileau pentru ierarhii care urmau să fie aleși în viitor. Cu aceasta, s-a încheiat o pagină zbuciumată din istoria Bisericii românești, revenindu-se la vechea practică a alegerii ierarhilor.
Note
- ↑ 1,0 1,1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
