Hagiografie

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
TEOLOGIE
Teolog și Teologie
Teolog - Teologie
Teologie dogmatică
Hristologie - Soteriologie
Eclesiologie - Eshatologie
În jurul Sfintelor Scripturi
Studiul Noului Testament
Studiul Vechiului Testament
Arheologia biblică
Alte discipline
Patristică - Hagiografie - Spiritualitate
Liturgică - Imnografie - Iconografie
Drept canonic - Tipic
Apologetică
Editați această casetă

Hagiografia sau Aghiografia este o ramură a Teologiei care studiază vieţile sfinţilor, sinaxarele, martirologiile etc. Se consideră în general că studiul științific și critic al literaturii hagiografice a început în secolul al XVII-lea cu ”Societatea Bollandiștilor”, o societate savantă creștină întemeiată de iezuitul Bollandus și care de peste 400 de ani s-a dedicat cercetării literaturii aghiografice.

Hagiografia mai desemnează și un gen literar creștin, literatura hagiografică, adică scrierile memoriale despre sfinți și viețile sfinților, care are ca punct de plecare martirologiile creștine din secolele II-III d. Hr..

Autorul care scrie despre sfinţi, sau vieţi de sfinţi se numeşte hagiograf sau aghiograf.

Cuprins

Hagiografia – un fel de biografie

Spre deosebire de alte tipuri de scrieri biografice, hagiografia nu caută neapărat să ofere o prezentare istorică exhaustivă a vieţii unui sfânt. Scopul hagiografie este unul soteriologic – scopul scrierii vieţilor sfinţilor este îndrumarea celor care le citesc pe drumul spre mântuire.

De aceea, de multe ori scrierile hagiografice nu includ detalii pe care le întâlnim în mod obişnuit în lucrările de tip biografic, cum ar fi data naşterii, perioada copilăriei, cariera urmată ş.a.m.d. Sunt incluse mai degrabă elemente din viaţa sfântului ca icoană vie a lui Hristos, ca unul care ne călăuzeşte spre bogăţia vieţii în Hristos.

Scopul secundar al hagiografiei este proslăvirea persoanelor prin care s-a manifestat vădit lucrarea lui Hristos în lume. De aceea, putem observa adeseori că detaliile cu privire la păcatele săvârşite de sfânt în timpul vieţii sunt mai degrabă rare. Uneori, atunci când aceste păcate sunt amintite (cum este cazul Sfintei Maria Egipteanca sau a Regelui Prooroc David), aceasta se face în scopul de a pune în evidenţă pocăinţa lor. În alte cazuri, scrierile hagiografice nu amintesc deloc păcatele respectivului sfânt. Aceasta ţine de specificul acestui gen literar şi nu ar trebui văzut ca o formă de propagandă – este binecunoscut faptul că Hristos este singurul fără de păcat – însă prezentarea exhaustivă a acestor detalii nu este potrivită cu scopul hagiografiei.

Dezvoltarea hagiografiei

De-a lungul istoriei creştine, hagiografia a fost un gen literar important, oferind atât informaţii istorice cât şi povestiri exemplare şi legende. Prezentarea în stil hagiografic a vieţii unui sfânt este cunoscută sub numele de vita sau Viaţa sfântului respectiv.

Acest gen literar al Vieţilor Sfinţilor a apărut în Imperiul Roman mai întâi sub forma unor culegeri de texte despre viaţa şi martiriul unor creştini, aceste culegeri primind numele de martirologii. În secolul al IV-lea existau trei mari tipuri de de culegeri de vieţi ale sfinţilor:

  • Mineiele, culegeri de texte organizate pe luni (in greacă, menaios înseamnă "lună"), pentru întregul an calendaristic (cuprinzând biografii ale sfinţilor care erau citite în timpul predicii).
  • Sinaxarele, o versiune prescurtată a vieţilor sfinţilor, organizată cronologic
  • Patericele (în limba greacă, pater înseamnă "părinte"), biografii ale unor anumiţi sfinţi selectate de cel care alcătuia culegerea.

În Europa Occidentală, hagiografia era una din dimensiunile cele mai importante ale studiului istoriei în perioada medievală. Legenda aurită a lui Jacopo de Voragine, una din cele mai cunoscute lucrări de hagiografie medievală occidentală, era o prelucrare a foarte multor materiale hagiografice, insistând foarte mult asupra povestirilor despre minuni.

În secolul al X-lea, opera Sfântului Simeon Metafrastul – un monah ortodox care fusese secretar de stat - a marcat o nouă etapă importantă în dezvoltarea şi codificarea genului hagiografic. Menologion-ul său (o culegere de vieţi ale sfinţilor) alcătuit la cererea împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe când Sf. Simeon era încă un funcţionar în slujba împăratului, a devenit reperul esenţial pentru toţi hagiografii răsăriteni şi occidentali de mai târziu. De-a lungul timpului, hagiografia ca gen literar a integrat o serie de fire narative şi imagini poetice (adeseori de origine pre-creştină, precum lupta cu balaurii), parabole medievale, scurte povestiri şi anecdote. Contribuţia lui Simeon a constat tocmai în culegerea acestor vieţi de sfinţi din surse atât scrise cât şi orale; el a copiat ca atare unele surse şi a prelucrat altele, după care le-a aşezat în ordinea zilelor de prăznuire ale sfinţilor respectivi.

Genul literar al vieţilor sfinţilor a fost adus în Rusia de slavii de Sud împreună cu scrierea, mai întâi prin intermediul traducerilor din limba greacă. În secolul al XI-lea, ruşii au început să alcătuiască povestea vieţii primilor sfinţi ruşi. În secolul al XVI-lea, mitropolitul Macarie a extins lista sfinţilor ruşi şi a supravegheat el însuşi alcătuirea Vieţilor acestora. Toate acestea aveau să fie reunite în culegerea numită Velikiye chet'yi-minei (Великие Четьи-Минеи sau "Mineiul Mare"), cuprinzând 12 volume, câte unul pentru fiecare lună a anului.

A se vedea şi

Surse

OrthodoxWiki:Hagiography, articol adaptat după:

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi