Clopot

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Clopotele bizantine ale Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul, Patmos, Grecia

Clopotul este o parte integrantă a slujbelor și vieții credincioșilor în Biserica Ortodoxă.

Cuprins

Utilizare

Clopotele se utilizează în momente variate și sub diferite forme:

Clopotele mari (așezate în clopotniţa bisericii) cheamă pe credincioși la rugăciune și anunță, tot pentru cei care nu sunt la biserică, diferite momente diferite momente liturgice (cum ar fi: începerea Sfintei Liturghii, prefacerea Darurilor), dar au și funcții de utilitate publică (anunță evenimente triste sau fericite de interes comunitar, diferite pericole publice cum ar fi incendii, apropierea puhoaielor de apă, atacul în timp de război etc.). În mănăstiri, clopotele sună în plus pentru a-i trezi pe călugări la rugăciune sau pentru a-i preveni de apropierea momentului începerii slujbei.

Clopotele mici sau clopoțelele se folosesc în biserică la slujbe pentru a anunța anumite momente, cum ar fi procesiunea cu Darurilor la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, iar în unele biserici, mai ales în Banat și Ardeal, sub influență apuseană, anunță credincioșilor prezenți la slujbă momentele mai importante.

Clopoțeii sau zurgălăii se găsesc cusuți pe veșmintele liturgice ale episcopilor[1].

Etimologie

După Dicționarul etimologic român [2] în limba română cuvântul clópot este înrudit cu diferite cuvinte din limbile popoarelor înconjurătoare: Mr. cloput. Sl. klopotŭ „zgomot”, de la klepati „a bate, a trage”, cf. clipi (Miklosich, Slaw Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 64; Conev 57). Sensul de „clopot” nu este cert pentru sl., dar cf. bg. klopot „clopot”, sb. klepet „sunet de talangă”, sb. klepetuša „talangă”.

Istorie

Cele mai vechi clopote par să fi existat în China, cu 2000 până 3600 de ani înainte de Hristos, de unde au ajuns în Europa prin Orientul apropiat, fiind cunoscute în Armenia și în Egipt în secolul al VIII-lea î.Hr. În antichitate clopotele erau folosite pentru a semnala diferite momente ale vieții civile și religioase. în Grecia antică, de pildă, prin clopote se anunța deschiderea pieței de pește, iar la Roma se vestea deschiderea băilor publice. Sărbătorile religioase păgâne erau și ele anunțate cu ajutorul clopotelor.

Considerându-le legate de religiile de mistere și de cultele păgâne, creștinii au respins într-o primă fază utilizarea clopotele pentru ei și cultul creștin. Până în secolul al IV-lea anunțurile importante cu privire la serviciile religioase erau făcute de diaconi, așa cum ne relatează pelerina creștină Egeria în secolul al IV-lea, dar și alte surse patristice. Actele martirice din Africa Proconsulară din vremea împăratului Dioclețian menționează folosirea trompetei pentru a chema poporul creștin la rugăciune, la fel ca în Vechiul Testament. Una din Viețile sfântului Pahomie cel Mare atestă folosirea toacei pentru a-i chema pe frați la rugăciune.

Zona în care clopotele au căpătat o largă utilizare, începând cu veacul al VI-lea, a fost Apusul Europei. Clopotele au fost folosite de călugării irlandezi, care în misiunile lor din secolul al Vl-lea le-au adus pe continentul european. în Italia, de exemplu, se crede că ele au fost folosite pentru prima dată în Campania, iar cel care le-a introdus în biserică ar fi fost Paulin de Nola, deşi nu există dovezi certe în acest sens. Grigorie de Tours şi Benedict de Nursia se referă în operele lor nu numai la folosirea clopotelor în mănăstiri, ci şi la întrebuinţarea lor în parohii, pentru anunţarea serviciului religios de duminică. Din secolul al VII-lea, clopotele apar tot mai des în inventarele bisericilor, iar sacramentarele apusene din secolul al VIII-lea cuprind rugăciuni speciale pentru binecuvântarea acestora. În timpul împăratului Carol cel Mare, turnarea clopotelor a cunoscut un adevărat avânt, călugării benedictini devenind renumiţi pentru clopotele realizate în timpul Evului Mediu.

Începând cu secolul al IX-lea clopotele au cunoscut o mare răspândire şi în Orient. În anul 865 dogele Veneţiei, Ursus, a trimis în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867) douăsprezece clopote, pe la anul 857, iar acesta le-a aşezat într-o clopotniţă ridicată alături de biserica Sfânta Sofia (Constantinopol). La scurt timp, au fost înzestrate cu clopote biserica Sfinţilor Apostoli şi alte biserici din Constantinopol. De aici au fost preluate în Muntele Athos, în Peninsula Balcanică, precum şi în întregul Răsărit ortodox. Clopotele au fost folosite intens până la căderea Constantinopolului sub turci, care au interzis creştinilor tragerea acestora, permiţându-le totuşi baterea toacei. Aşa se explică bucuria diaconului Pavel de Alep, care venind la jumătatea veacului al XVII-lea din Orient în Ţările Române, a auzit pentru prima oară clopotele bătând la Galaţi, lucru ce l-a umplut de bucurie, mişcându-l până la lacrimi.

Clopotniţa Mănăstirii St. Tikhon din South Canaan, Pennsylvania

În Rusia, clopotele au fost introduse aproape simultan cu „Botezul ruşilor” din 988, provenind din Europa de Vest. La început, clopotele erau în general mici şi utilizate în grupuri de doar două sau trei clopote. Începând din secolul al XIV-lea, au apărut turnătorii de clopote care au reuşit să realizeze şi clopote mari, sau chiar foarte mari, de până la 70 tone. Dar cel mai mare clopot turnat în Rusia a fost „Clopotul Ţarului” (sau „Ţarul clopotelor”), care poate fi văzut şi acum, la baza turnului-clopotniţă din Kremlinul Moscovei ridicat de către ţarul Ivan al III-lea cel Mare. Acest clopot circa 130 tone, dar nu a fost niciodată folosit, deoarece a crăpat într-un incendiu, când au ars schelele folosite pentru a fi atârnat.

În Țara Românească, cel mai vechi clopot cunoscut este cel al Mănăstirii Cotmeana, una din ctitoriile lui Mircea cel Bătrân. Acest clopot a fost dăruit mănăstirii la anul 1385 de către jupânul Dragomir.

De la inventarea tunurilor turnate în bronz (secolul XVI) și până în secolul XX, clopotele erau considerate o pradă importantă de război, topite și folosite pentru turnarea de tunuri de calitate. Așa se face că mii de clopote vechi au dispărut de-a lungul timpului în toată Europa.

Teologie

Rânduiala binecuvântării și sfințirii clopotului din Molitfelnic prevede citirea psalmilor laudelor de la Utrenie, imediat după rugăciunile începătoare, introducându-ne în sfera unei semnificații centrale a glasului clopotului.

Rugăciunea rostită în taină la slujba sfințirii clopotului spune: „Umple clopotul acesta de binecuvântarea Ta cea cerească, ca, glasul sunării lui auzindu-l puterile cele potrivnice ale văzduhului, să se depărteze de la curțile credincioșilor Tăi și toate săgețile lor cele aprinse, pornite asupra noastră, să se stingă; asemenea, trăsnetul fulgerelor, căderea grindinii și toată tulburarea cea vătămătoare a văzduhului fiind alungate şi gonite de dreapta Ta cea atotputernică și tare, să se domolească, să se liniștească și să se depărteze.”

În marea rugăciune de dinaintea sfințirii clopotului I se cere lui Dumnezeu să trimită harul Atotsfințitorului Său Duh asupra clopotului și să verse în acesta puterea darului Său, spre a-i chema pe credincioși la rugăciune, a le întări credința, a le spori evlavia, a le alunga lenea și a-i ajuta să se împotrivească bărbătește puterii celui rău.

Surse

  • Semnificația clopotului în viața Bisericii, Editura Cuvântul Vieții, Mitropolia Munteniei și Dobrogei, București, 2008. Lucrare redactată la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de către pr. conf. dr. Daniel Benga, în colaborare cu pr. consilier Mihai Hau, pr. consilier Gheorghe Ispas, dl. Gheorghe Vasilescu şi dl. ing. Corneliu Revencu.
  • Church Bell
  • Bells and Russian Orthodox Peals

Note

  1. În Vechiul Testament sunt amintiți clopoțeii atârnați de haina arhiereului. Cei 360 de clopoței, atârnați până la călcâie de haina arhiereului (Ieșire 28, 29-31), arată timpul unui an, „anul Domnului primit" (Isaia 61, 2; Luca 4, 19); ei predică și vestesc măreața arătare a Mântuitorului (Cf. Clement Alexandrinul, Stromate, V, 37.4).
  2. Dicționarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi