Calendarul iulian

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Calendarul Iulian)
Salt la: navigare, căutare

Calendarul iulian a fost introdus în anul 46 î.Hr. de către Iulius Cezar şi a intrat în vigoare pe deplin în 45 î.Hr. (709 ab urbe condita). A fost dezvoltat prin consultare cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi probabil a fost realizat astfel încât să aproximeze anul tropical. Are forma unui an regulat de 365 de zile, împărţite în 12 luni şi o zi în plus, adăugată la luna februarie la fiecare patru ani. Cu toate acestea, anul calendarului iulian are lungimea medie de 365¼ zile.

Calendarul iulian încă mai este în uz în unele ţări şi în secolul XX, în special în ţări din Europa de Est şi încă folosit de majoritatea credincioşilor ortodocşi pentru date bisericeşti.

Una din problemele calendarului iulian este că se adaugă prea multe zile faţă de necesarul anotimpurilor astronomice. În medie, solstiţiile şi echinocţiile avansează cu aproape 11 minute pe an faţă de anul calendarului iulian, provocându-i acestuia o întârziere de aproape o zi la fiecare 128 de ani. Cu toate că Sosigenes şi-a dat seama de această discrepanţă, neştiind care îi este valoare exactă, el nu i-a acordat o importanţă prea mare. Totuşi, în timp se acumulează o diferenţă semnificativă, şi ulterior, a dus la reforma calendarului din 1582, care a introdus Calendarul gregorian, cu o acurateţe astronomică mult mai mare.

Notaţia stil vechi sau (SV) este uneori folosită pentru indicarea datelor din calendarul iulian, spre deosebire de stil nou sau (SN) , care indică o dată din calendarul gregorian. Această notaţie este folosită atunci când poate apare o confuzie referitor la care calendar se referă o dată anume dintr-un text.

Cuprins

De la roman la iulian

Anul obişnuit din calendarul roman era format din 12 luni cu un total de 355 de zile. Pe lângă acestea, uneori era inserată o lună între februarie şi martie, numită Mensis Intercalaris. Această lună suplimentară era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor cinci zile din februarie, rezultând astfel o lună de 27 de zile. Începea după un februarie trunchiat având 22 sau 23 de zile şi avea ca efect adăugarea a 22 sau 23 de zile anului respectiv, rezultând un an de 377 sau 378 de zile, intercalat între cei normali.

Conform cu scriitorii Censorinus şi Macrobius, ciclul intercalar ideal era format din ani obişnuiţi de 355 de zile alternând cu ani intercalari care aveau alternativ 377 şi 378 de zile. Prin acest sistem, anul mediu roman ar fi avut 366¼ zile la fiecare ciclu de 4 ani, ceea ce dă o diferenţă medie de o zi faţă de orice solstiţiu sau echinocţiu. Macrobius a propus şi o îmbunătăţire prin aceea că pentru 8 ani din 24 vor fi doar 3 ani intercalari, fiecare de 377 de zile. Această propunere făcea ca durata medie a anului să fie de 365¼ de zile la fiecare ciclu de 24 de ani. În practică, intercalările, în general, nu respectau această schemă ideală, ci erau determinate de puterea politică. Atât cât s-a putut determina din dovezile istorice, ele erau mult mai puţin regulate decât sugerează aceste scheme. De obicei, apăreau în fiecare al doilea sau al treilea an, dar uneori erau omise pe o perioadă foarte mare de timp, iar uneori apăreau în doi ani consecutivi.

Dacă era folosit corect, acest sistem permitea anului roman, în medie, să stea cât de cât aliniat cu anul tropical. Totuşi, dacă prea mulţi ani intercalari erau omişi, aşa cum s-a întâmplat după al Doilea Război Punic şi în timpul Războaielor Civile, calendarul pierdea foarte repede alinierea la anul tropical. Mai mult, deoarece anii intercalari erau adesea stabiliţi destul de târziu, cetăţenii romani obişnuiţi adesea nu cunoşteau data corectă, în special când locuiau departe de capitală. Din aceste motive, ultimii ani ai calendarului ante-iulian au fost cunoscuţi mai târziu sub numele de anii confuziei. Problema a devenit deosebit de acută în timpul domniei lui Iulius Cezar (din 63 î.Hr. până în 46 î.Hr.), când au fost doar cinci luni intercalare în loc de opt câte ar fi trebuit şi nici una în timpul ultimilor cinci ani înainte de anul 46 î.Hr.

Reforma iuliană a avut intenţia de a elimina problema definitiv. Înainte de a intra în vigoare, intercalarele lipsă din timpul domniei lui Iulius Cezar au fost corectate prin introducerea a 67 de zile (22+23+22) între noiembrie şi decembrie ale anului 46 î.Hr. sub forma a două luni, pe lângă cele 23 de zile care deja fuseseră adăugate lunii februarie. Astfel au fost adăugate 90 de zile ultimului an al calendarului roman, acesta ajungând la 445 de zile. Pentru că a fost ultimul dintr-o serie de ani neregulaţi, acest an extra-lung este cunoscut sub numele de ultimul an al confuziei. Primul an al noului calendar a fost 45 î.Hr.

Eroarea anului bisect

Cu toate că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, conducătorii, se pare, au înţeles greşit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, în loc de unul la patru ani. După spusele lui Macrobius, eroarea a apărut datorită metodei de numărare inclusivă, adică ciclul de patru ani era considerat ca având în componenţă atât primul cât şi al patrulea an. De aici rezultau prea multe zile adăugate. Caesar Augustus a remediat această discrepanţă prin restaurarea frecvenţei corecte după 36 de ani de greşeală. În plus, el a omis câţiva ani bisecţi tocmai pentru a realinia calendarul.

Lista istorică a anilor bisecţi (i.e. ani cu o zi adăugată) din această perioadă nu este prezentată explicit de nici o sursă istorică, cu toate că existenţa anilor bisecţi trianuali este confirmată de o inscripţie care, probabil, datează din anul 9 sau 8 î.Hr.. Cronologistul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma augustană a fost introdusă în anul 8 î.Hr. şi a stabilit că secvenţa anilor bisecţi a fost: 42, 39, 36, 33, 30, 27, 24, 21, 18, 15, 12, 9 î.Hr., 8 d.Hr., 12 etc. Această propunere este, încă, cea mai larg acceptată soluţie. Uneori se sugerează că și anul 45 î.Hr. a fost un an bisect.

Din când în când au fost propuse şi alte soluţii. Kepler a propus în anul 1614 că seria corectă de ani bisecţi ar fi fost: 43, 40, 37, 34, 31, 28, 25, 22, 19, 16, 13, 10 î.Hr., 8 d.Hr., 12 etc. În 1883 cronologistul german Matzat a propus seria urătoare: 44, 41, 38, 35, 32, 29, 26, 23, 20, 17, 14, 11 î.Hr., 4 d.Hr., 8, 12 etc., pe baza pasajului din Dio Cassius care menţionează o zi adăugată în anul 41 î.Hr., despre care se spune că ar fi fost contrară regulii (lui Cezar). În anii 1960, Radke a argumentat că de fapt regula a fost instituită atunci când Augustus a devenit împărat suprem în anul 12 î.Hr., sugerând secvenţa: 45, 42, 39, 36, 33, 30, 27, 24, 21, 18, 15, 12 î.Hr., 4 d.Hr., 8, 12 etc.

În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care prezintă un tabel de efemeride pentru anul 24 ÎH cu datele pentru calendarele roman şi egiptean. De aici se observă că cea mai probabilă secvenţă ar fi de fapt: 44, 41, 38, 35, 32, 29, 26, 23, 20, 17, 14, 11, 8 î.Hr., 4 d.Hr., 8, 12 etc., ceea ce este foarte aproape de secvenţa propusă de Matzat. Această secvenţă arată că apariţia regulată a anului bisect în calendarul iulian începe de fapt în anul 4 d.Hr., cel de al 12-lea an al reformei augustane. În plus, urmând această secvenţă, calendarul roman real coincide cu anul iulian proleptic dintre anii 32 şi 26 î.Hr. Acest fapt sugerează că unul din scopurile realinierii din reforma augustană a fost să asigure că date cheie din domnia sa, cum ar fi căderea Alexandriei în 1 august 30 î.Hr., să nu fie afectate de această corecţie.

Numele lunilor

Imediat după reforma iuliană, cele doisprezece luni ale calendarului iulian au fost numite: Ianuarius, Februarius, Martius, Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis, Sextilis, September, October, November, şi December, la fel cum se numeau şi înainte de reformă. Lungimea lor era stabilită la valorile valabile până astăzi. Vechea lună suplimentară, intercalară, numită Mensis Intercalaris, a fost desfiinţată şi înlocuită cu o singură zi suplimentară introdusă în acelaşi loc (i.e. înaintea ultimelor cinci zile din februarie). Prima lună a anului a continuat să fie Ianuarius, aşa cum era începând cu anul 153 î.Hr.

Mai târziu, romanii au botezat două din lunile anului cu numele lui Iulius Cezar şi al lui Augustus, redenumind Quintilis ("a cincea lună"; Martius a fost iniţial prima lună a anului) prin Iulius (iulie) în 44 î.Hr. șii Sextilis ("a şasea lună") prin Augustus (August) în 8 î.Hr., (este de remarcat că litera J nu a fost inventată decât în secolul al XVII-lea). Quintilis a fost redenumită în onoarea lui Iulius Cezar pentru că era luna lui de naştere. În conformitate cu un senatusconsultum citat de Macrobius, Sextilis a fost redenumită în onoarea lui Augustus deoarece câteva din cele mai importante momente din accederea lui la putere, culminând cu căderea Alexandriei, au avut loc în acea lună.

Şi alte luni au fost redenumite după împăraţi, dar se pare că nici una dintre schimbările ulterioare nu a supravieţuit morţii iniţiatorilor lor. Caligula a redenumit septembrie ("a şaptea lună") prin Germanicus; Nero a redenumit Aprilis (aprilie) prin Neroneus, Maius (mai) prin Claudius, şi Iunius (iunie) prin Germanicus; Domitian a redenumit septembrie prin Germanicus şi octombrie ("a opta lună") prin Domitianus. În alte timpuri de asemenea, septembre a fost redenumit prin Antoninus şi Tacitus iar noiembrie ("luna a noua") a fost redenumită Faustina şi Romanus. Commodus a fost un caz unicat prin aceea că a redenumit toate cele doisprezece luni după numele lui adoptate (din ianuarie până în decembrie): Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus, şi Exsuperatorius.

Mult mai durabile decât efemerele redenumiri de după împăraţii romani post augustini au fost numele introduse de Carol cel Mare. El a redenumit toate lunile cu nume agricole din vechea germană de sus. Acestea au fost folosite până în secolul al XV-lea, iar cu unele modificări până spre sfârşitul secolul al XVIII-lea, în Germania şi În Ţările de Jos, acestea fiind (ianuarie-decembrie): Wintarmanoth (luna de iarnă), Hornung (primăvara), Lentzinmanoth (luna Postului Mare), Ostarmanoth (luna Paştelui), Winnemanoth (luna păscutului), Brachmanoth (luna aratului), Heuvimanoth (luna fânului), Aranmanoth (luna recoltei), Witumanoth (luna lemnului), Windumemanoth (luna culesului vilor), Herbistmanoth (luna recoltei de toamnă), and Heilagmanoth (luna sfântă). Traduceri ale acestor denumiri mai sunt încă folosite în zilele noastre în unele limbi slave, cum ar fi poloneza.

Lungimea lunilor

În conformitate cu afirmaţiile savantului Sacrobosco, din secolul al XIII-lea, dispunerea iniţială a zilelor pentru lunile calendarului iulian era foarte regulată, alternând luni lungi cu luni scurte. Din ianuarie până în decembrie, lungimea lunilor conform lui Sacrobosco pentru calendarul roman republican iniţial era:

30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30 şi 29, totalizând 354 de zile.

El a notat că Iulius Cezar a adăugat câte o zi fiecărei luni cu excepţia lunii februarie, adică un total de 11 zile, ajungând astfel la anul de 365 de zile. Acum ziua suplimentară din anul bisect putea fi adăugată la scurta februarie:

31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31 şi 30

Apoi, spune el, Augustus a schimbat secvenţa astfel:

31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30 şi 31

Dându-ne astfel secvenţa neregulată care încă mai este în vigoare în zilele noastre, pentru că nu dorea ca lungimea lunii lui Augustus' să nu fie mai mică (şi astfel inferioară) lungimii lunii lui Iulius.

Cu toate că această teorie este foarte răspândită, ea este cu siguranţă greşită. Înainte de toate, o frescă a unui calendar roman republican a supravieţuit până în zilele noastre [1], ceea ce confirmă dovezile literare care afirmă că lunile erau neregulate încă dinaintea reformei calendarului a lui Iulius Cezar:

29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29 şi 29

În plus, reforma iuliană nu a schimbat zilele pentru Nones şi Ides. În special, idele cad mai târziu (în 15 în loc de 13) în lunile martie, mai, iulie şi octombrie, ceea ce demonstrează că aceste luni aveau deja 31 de zile în calendarul roman, pe când teoria lui Sacroboscospune că lungimea lunii octombrie a fost schimbată. Mai mult, teoria lui Sacrobosco este contrazisă în mod clar de autorii din secolele al III-lea şi al V-lea Censorinus şi Macrobius, şi, în sfârşit, nu este în concordanţă cu lungimile lunilor date de Varro, scrise în 37 ÎH, anterior reformei augustane; şi cu cea de-a 31-a zi a lunii Sextilis dată de recent descoperitul papirus egiptean din anul 24 ÎH; şi nici cu cea de a 28-a zi din Fasti Caeretani, care este datat anterior anului 12 ÎH.

Numărarea anilor

Metoda principală prin care romanii identificau anii pentru scopuri de datare era prin numirea lor după cei doi consuli care-şi luau funcţia în primire în acel an. Începând cu 153 ÎH, aceştia erau numiţi în 1 ianuarie iar Iulius Cezar nu a schimbat data începutului de an. Astfel acest an consular era un eponymous sau an denumit.

Anii romani au fost numiţi astfel până când ultimul consul a fost numit în anul 541. Doar foarte rar numerotau romanii anii ab urbe condita sau (AUC) (de la fondarea oraşului [Roma]). Mai mult, această metodă era folosită de istoricii romani pentru a determina numărul de ani între un eveniment şi altul, nu pentru datarea unui anumit an. Istorici diferiţi aveau date diferite pentru fondarea Romei. O inscripţie numită Fasti Capitoliniconţinând lista oficială a consulilor, publicată de Augustus, considera întemeierea Romei în 752 ÎH. Totuşi, data fondării utilizate de Varro, 753 ÎH, a fost adoptată de istoricii moderni. Adesea, editorii renascentişti adăugau anul AUC la manuscrisele pe care le publicau, ducând astfel la falsa impresie că romanii îşi datau astfel anii. Majoritatea istoricilor moderni au presupus tacit că un anumit an începea în ziua instalării consulului, documente antice cum ar fi Fasti Capitolini care foloseau alte sisteme AUC folosind aceeaşi metodă. Totuşi, anul AUC Varroniannu începea în data de 1 ianuarie, ci în ziua fondării Romei, 21 aprilie.

Pe lângă anul consular, uneori romanii foloseau anul numit după împărat. Anno Diocletiani, numit după Diocleţian, a fost folosit adesea de creştinii din Alexandria pentru a număra sărbătorile Sfintelor Paşti în timpul secolului al IV-lea şi al V-lea. În anul 537 DH, Iustinian a cerut ca de atunci încolo, data trebuie să conţină şi numele împăratului, pe lângă Indiction şi consul (ultima fiind abrogată după numai 4 ani). Ciclul Indictionului făcea ca începutul anului bizantin să fie în 1 septembrie, ceea ce încă se foloseşte în Calendarul Bisericii pentru începutul anului liturgic. În anul 525 DH, Dionysius Exiguus a propus sistemul numit anno Domini, care s-a răspândit treptat în toată lumea creştină, răspândire grăbită atunci când sistemul a fost adoptat de Beda. Anii erau număraţi în mod diferit în funcţie de sărbătoarea Buneivestiri în 25 martie, după sărbătoarea Naşterii Domnului în 25 decembrie şi chiar după Sfintele Paşti.

De la iulian la gregorian

Calendarul iulian a fost folosit în Europa vestică din vremea Imperiului Roman până în 1582, când Papa Grigorie al XIII-lea a promulgat Calendarul gregorian, care a fost adoptat repede de toate ţările catolice. Ţările protestante l-au adoptat mai târziu iar ţările Europei Răsăritene şi mai târziu. Rusia a rămas la Calendarul iulian până după revoluţia bolşevică (care, astfel, este numită Revoluţia din octombrie cu toate că a avut loc în noiembrie după calendarul gregorian) în 1917, în timp ce Grecia a continuat să-l folosească până în anul 1923.

Cu toate că ţările Europei Răsăritene au adoptat calendarul gregorian din 1923, bisericile ortodoxe locale nu au făcut acest lucru. În timpul unui sinod ţinut în Constantinopol în mai 1923, a fost propus un Calendar iulian revizuit, care este format dintr-o componentă solară care este şi va fi identică cu calendarul gregorian până în anul 2800 şi o parte lunară care se foloseşte la calcularea Pascaliei astronomice la Ierusalim. Nici o biserică ortodoxă nu a acceptat componenta lunară a acestui calendar, astfel încât toate Bisericile Ortodoxe locale continuă să sărbătorească Sfintele Paşti după calendarul iulian (bisericile din Finlanda şi Estonia folosesc Pascalia gregoriană). Componenta solară a fost acceptată doar de unele Biserici Ortodoxe, acelea din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Grecia, Cipru, România, Polonia, Bulgaria şi America (cu toate că eparhia de Alaska şi încă unele parohii au rămas la calendarul iulian). Astfel, aceste biserici prăznuiesc Naşterea Domnului în aceeaşi zi cu bisericile creştinii occidentali pentru că 25 decembrie coincide în cele două calendare gregorian şi iulian (până în 2800 când calendarul iulian revizuit va rămâne o zi în urma calendarului gregorian datorită regulii diferite de apariţie a anului bisect).

Vechi calendarişti şi Biserici Ortodoxe din Ierusalim, Rusia, Serbia, Georgia şi Ucraina continuă să folosească calendarul iulian pentru sărbătorile fixe, astfel încât ei prăznuiesc Naşterea Domnului în 25 decembrie după calendarul iulian, ceea ce corespunde cu 7 ianuarie din calendarul iulian (până în 2100, când calendarul iulian va da înapoi cu o zi faţă de calendarul gregorian).

Vezi şi

Legături externe

Izvoare

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi