Biserica Ortodoxă Sârbă

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Serbia logo.gif

Biserica Ortodoxă Sârbă, sau Biserica Serbiei, este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al şaselea în dipticele Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim şi de Moscovacitare / referință critică necesară . Ea îşi întinde jurisdicţia asupra credincioşilor ortodocşi din Serbia şi din celelalte ţinuturi slave din jurul Serbiei, precum şi acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau biserici care ţin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale.

Patriarhia Serbiei
Întemeietor(i) Apostolul Andrei, Sf. Sava al Serbiei
Autocefalie/Autonomie declarată 1219 (pierdută în 1766), recăpătată în 1879
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1219 de Constantinopol, din nou în 1879
Primatul actual Irineu (Irinej) Gavrilovic
Sediu Belgrad, Serbia
Teritoriu principal Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Europa, Australia
Limbă liturgică Slavonă; sârbă
Tradiție muzicală cântarea sârbească; uneori cântarea bizantină
Calendar Iulian (neîndreptat)
Populație estimată 15.000.000
Site oficial Biserica Serbiei

Cuprins

Istoric

Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.

De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Pec

La scurt timp după ce au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de misionarii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. Înscăunarea Sfântului Sava ca arhiepiscop primat (întâistătător) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de Constantinopol și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin.

Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval a crescut ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) și-a arogat titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de patriarhie. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei.

După cucerirea de către turcii otomani a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei de astăzi a devenit pașalâc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de facto, iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când Macarie, fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Pec.

Mitropolia de la Carloviț

Trecerea patriarhului Arsenie al III-lea în nordul Dunării şi Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruşedol (până în 1701) şi apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri bisericeşti a sârbilor ortodocși, care a jucat un rol crucial în emanciparea poporului sârb și care avea să fie cunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).

În anii 1690-1696, împăratul Leopold I le-a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată). Patriarhul sârb era în acelaşi timp şi conducătorul politic al sârbilor ortodocși, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi în cele lumeşti".

Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sârbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.

Deşi războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţa.

După Pacea de la Şiştov (1791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în Imperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta Otomană le-a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de egumeni, cum a fost cazul celor de la Studenica şi de cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.

Descoperirea complotului pus la cale de sârbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova.

Tot astfel, în 1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Carloviț, Ştefan Stratimirovici.

Mai menţionăm că în istoria Mitropoliei de Carloviț, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegiilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului şi Sistemului consistorial (1779-1782-1868), şi în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).

Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sârb în decursul secolelor XIX şi XX a fost de o importanţă majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Carloviţ, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină şi liberă.

Mitropolia din Carloviţ a avut în sec. XIX lea doi ierarhi deosebit de cunoscuți: Ştefan (Stratimirovici) (1790-1836/1837) şi Iosif (Raiacici) (1842-1861).

În anul 1757 în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea limbilor străine, a filozofiei şi s-a axat bineînţeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Göttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, pe care l-a susţinut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât şi pe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice. În anul 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (1785-1861) a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, iar la o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere şi influenţă - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sârbilor, deoarece era aliat cu Viena şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţi.

Lupta pentru emanciparea politică și bisericească

În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.

Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sârbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sârbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raţionalismului francez.

În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfiinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.

Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sârbi şi Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţei.

Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniştea în Serbia, acordând amnistie răsculaţilor, introducând impozite moderate şi o autonomie administrativă locală.

Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sârbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie de mânăstiri şi locaşuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie sârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sârbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxe.

Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii sârbe şi statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol şi prin Hatişeriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina.

Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sârbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatz. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Situaţia Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sârbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sârbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia.

Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii Sârbe, clerul şi poporul sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea.

Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat şi aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi Dionisie de Versia.

Biserica din Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : Karlovitz, Novisad, Buda, Karlstadt şi Pacraţ, în Slovenia.

În anul 1875, Bosnia şi Herţegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul şi Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit şi «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin teritorii în plus, şi anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.

În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţi, şi anume la : Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banja Luca, care erau sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopol şi Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.

După dobândirea independenţei naţionale, în 1878, situaţia politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloş Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă religioasă Serbiei.

În viaţa popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică în care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrului şi Arhiepiscopia de Carloviţ funcţionau ca biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei, Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Skopje un ierarh grec, Ambrozie.

În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească.

Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX

Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După ce teritoriile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Karlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sârbă din Dalmaţia şi Boca-Cataro, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi Macadonia, care avea şase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub jurisdicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.

În 1923 a fost construită o episcopie sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1963 comunităţile Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mijlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi a Canadei.

Primul patriarh a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Bisericii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţi, mai exact 1938, a urmat ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la Karlovy-Vary, de-abia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi într-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopi, preoți și aproape 700.000 de mireni ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanate. După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţe; acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte al Consiliului.

Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

Aşa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de « Arhiepiscop de Pec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).

Situaţia din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Articole principale: Biserica Ortodoxă a Macedoniei, Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid

În 1959, Patriarhia Serbiei a aprobat ca acea parte a Iugoslaviei cunoscută sub numele de Republica Macedonia să aibă propria sa arhidieceză autonomă. Dar în 1967 episcopii locali, având susținerea guvernului de atunci și a populației, au proclamat unilateral autocefalia arhiepiscopiei, sub numele de Biserica Ortodoxă a Macedoniei, în ciuda protestelor Patriarhiei Serbiei. Autocefalia acestei Biserici nu a fost recunoscută oficial de nici una dintre Bisericile Ortodoxe care au întrerupt intercomuniunea cu aceasta (în general, mirenii sunt totuși primiți în comuniune).

În 2002, la invitația Patriarhiei, unul dintre episcopii din această grupare Jovan (Vraniskovski) (atunci Mitropolit de Veles și Valea Vardarului) a intrat sub ascultarea Patriarhiei sârbe, care și-a restabilit astfel Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid, care a devenit astfel jurisdicția ortodoxă canonic recunoscută din Republica Macedonia. Tensiunile între gruparea independentistă și Patriarhia sârbă rămân puternice. Astfel, IPS Jovan, numit întâistătător al arhiepiscopiei autonome, a fost condamnat la 18 luni închisoare pentru presupuse activități criminale. Biserica autoproclamată autocefală are susținerea autorităților de stat din Republica Macedonia, astfel încât lucrările Arhiepiscopiei autonome fac obiectul persecuțiilor guvernamentale.

Organizarea Patriarhiei

Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă a Serbiei este Sfântul Sinod, alcătuit din toți episcopii acestei Biserici; acesta se întrunește de două ori pe an. Un Sinod Permanent de șase membri se ocupă de administrarea problemelor cotidiene ale Bisericii. De-a lungul anilor, reședința întâistătătorului Bisericii Serbiei a fost schimbată de mai multe ori (44 din cei 54 de patriarhi ai Serbiei au avut totuși reședința la Pec).

Biserica Ortodoxă a Serbiei este împărțită în 40 de eparhii, conduse fiecare de un mitropolit, arhiepiscop sau episcop, după cum urmează:

Serbia

  • Arhiepiscopia de Belgrad şi Sremski Karlovci, cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)

Chiriarh (episcop eparhiot): Preafericitul Patriarh Dr. Irineu

Episcopi-vicari: IPS Atanasije, episcop-vicar de Hvostno; IPS Antonije, episcop-vicar de Moravice

  • Episcopia Banatului, cu reședința la Vršac (Vârșeț)

Chiriarh: PS Nicanor

  • Episcopia de Backa, cu reședința la Novi Sad

Chiriarh: PS Dr Irinej

Episcop-vicar: PS Dr Porfirie, episcop-vicar de Jegra

  • Episcopia de Branicevo, cu reședința la Požarevac

Chiriarh: IPS Dr. Ignatie

  • Episcopia de Vranje, cu reședința la Vranje

Chiriarh: PS Pahomie

  • Episcopia de Žica, cu reședința la mănăstirea Žica, lângă Kraljevo

Chiriarh: PS Hrisostom

  • Episcopia de Mileševa, cu reședința la mănăstirea Mileševa

Chiriarh: PS Filaret

  • Episcopia de Niš, cu reședința în orașul Niš

Chiriarh: PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)

  • Episcopia de Ras şi Prizren, cu reședința la Prizren

Chiriarh: PS Dr Artemie

Episcop-vicar: PS Teodosie, episcop-vicar de Lipljan

  • Episcopia de Srem, cu reședința la Sremski Karlovci

Chiriarh: PS Vasile

  • Episcopia de Timok, cu reședința la Zajecar

Chiriarh: PS Dr Justin

  • Episcopia de Šabac , cu reședința la Šabac

Chiriarh: PS Lavrentie

  • Episcopia de Šumadija, cu reședința la Kragujevac

Chiriarh: PS Iovan

  • Episcopia de Valjevo, cu reședința la Valjevo (instituită în mai 2006)

Chiriarh: PS Milutin

Muntenegru

  • Mitropolia Muntenegrului și a Litoralului, cu reședința la Cetinje

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Amfilohie

Episcop-vicar: PS Iovan, episcop-vicar de Dioclea

  • Episcopia de Budimlje şi Nikšic, cu reședința la mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane

Chiriarh: PS Ioanichie

Bosnia şi Herzegovina

  • Mitropolia de Dabar-Bosnia, cu reședința la Sarajevo

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Nicolae

  • Episcopia de Banja Luka, cu reședința la Banja Luka

Chiriarh: PS Efrem

  • Episcopia de Bihac şi Petrovac, cu reședința la Bosanksi Petrovac

Chiriarh: PS Hrisostom

  • Episcopia de Zahumlje şi Herzegovina, cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje

Chiriarh: PS Grigorie

  • Episcopia de Zvornik şi Tuzla, cu reședința la Bijeljina (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)

Chiriarh: PS Vasilie

Croaţia

  • Mitropolia de Zagreb şi Ljubljana, cu reședința la Zagreb; jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia

Chiriarh: IPS Mitropolit Iovan

  • Episcopia Karlovac-ului de Sus, cu reședința la Karlovac

Chiriarh: PS Gherasim

  • Episcopia Dalmaţiei, cu reședința la Šibenik

Chiriarh: PS Dr Fotiee

  • Episcopia de Osjecko polje şi Baranja, cu reședința la Dalj

Chiriarh: PS Luchian

  • Episcopia Slavoniei, cu reședința la Daruvar

Chiriarh: PS Sava

România

  • Episcopia de Timişoara, cu reședința la Timişoara

Republica Macedonia

  • Arhiepiscopia autonomă de Ohrid, cu reședința la Ohrid

Chiriarh: IPS Iovan

Episcop-vicar: PS Marko episcop-vicar de Dremevica și administrator al Bitoliei

  • Episcopia de Polog-Kumanovo, cu reședința la Kumanovo

Chiriarh: PS Ioachim

Europa

  • Episcopia Britainiei şi Scandinaviei, cu reședința la Stockholm; cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi Danemarca

Chiriarh: PS Dositei

  • Episcopia de Buda (Budim), cu reședința la Szentandrej; pentru sârbii ortodocşi din Ungaria

Chiriarh: PS Luchian

Chiriarh: PS Luca

  • Episcopia Europei Centrale, cu reședința la mănăstirea Himmelstühr; pentru credincioșii ortodocși sârbi din Germania, Austria și Elveția

Chiriarh: PS Constantin

Americile

  • Mitropolia Amercii Vest-Centrale, cu reședința la mănăstirea Sf. Sava din Libertyville, Illinois

Chiriarh: IPS Mitropolit Hristofor

  • Episcopia Americii de Est, cu reședința în Catedrala "Sfânta Treime" din Pittsburgh, Pennsylvania

Chiriarh: PS Dr Mitrofan

  • Episcopia Americii de Vest, cu reședința la Catedrala "Sf. Ștefan" din Alhambra, California

Chiriarh: PS Dr Maxim

  • Episcopia Canadei, cu reședința în Catedrala "Sf. Nicolae" din Hamilton, Ontario

Chiriarh: PS Gheorghe

  • Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite şi Canadei, cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois (fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a Statelor Unite şi Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).

Chiriarh: PS Longhin

Australia și Oceania

Chiriarh: Episcopul Irineu

Eparhiile sunt împărțite în protopopiate (deaneries), fiecare din ele reunind mai multe congregații și parohii. Congregațiile reunesc una sau mai multe parohii.


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.


A se vedea și

Legături externe

Eparhii ale Bisericii Serbiei

Organizaţii

Bibliografie

  1. Diac. Silviu Anuichi, "Relaţiile bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea", în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII 1979;
  2. Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1956, Bucureşti, Ed. Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă;
  3. Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1993, Bucureşti;
  4. Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: Studii Teologice, 1970, nr. 5-6.

Surse

  • OrthodoxWiki.org
  • ro.wikipedia.org
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi