Evagrie Ponticul
Evagrie Ponticul (345-399) a fost un monah şi teolog celebru din secolul al IV-lea.
Viaţa
Evagrie s-a născut la Iborna, în Pont (de unde şi supranumele de Ponticus, Ponticul). A fost hirotesit citeţ de Sfântul Vasile cel Mare, hirotonit diacon de Sfântul Grigorie de Nyssa şi arhidiacon de Grigorie Teologul, pe atunci episcop la Nazianz. În anul 379 l-a urmat pe acesta din urmă la Constantinopol, unde a şi predicat.
În urma unor intrigi obscure de la curtea împărătească este obligat să părăsească Constantinopolul în 381 şi să se îmbarce pentru Ierusalim ca să scape de o arestare iminentă. Aici este primit în mănăstirea Sfintei Melania cea Bătrână şi a lui Rufin de Aquilea (345-410), pe Muntele Măslinilor.
La îndemnul Sfintei Melania pleacă, în 383, în Egipt, şi devine călugăr la Nitria, sub îndrumarea Sfântului Macarie cel Mare. Mai târziu se retrage la Chilii (Kellia), un loc şi mai singuratic, unde îşi duce viaţa de monah recopiind manuscrise pentru călugări până la moartea sa, în 399.
Scrieri
Cele mai importante scrieri ale lui Evagrie sunt:
- Tratatul practic, alcatuit din o suta de capete despre invatatura practica, calea prin care monahul dobandeste nepatimirea.
- Gnosticul, un opuscul format din cincizeci de capete, care s-a pastrat integral doar in siriaca si armeana. In el este vorba despre gnostic, adica despre cel care, ajuns la nepatimire, se bucura de contemplatia spirituala, fiind capabil la randul sau sa-i invete si pe altii.
- Capete gnostice, formata din sase centurii incomplete (de cate nouazeci de sentinte) este marea lucrare doctrinala a lui Evagrie.
Învăţătura
Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaştere sau la gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi.
Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc în următoarea ordine: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire, al cărei rod e dragostea. De acum părăsim viaţa activă. Dragostea ne introduce în viaţa contemplativă.
Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este "gnoza naturală". După ea urmează "teologia", gnoza cea mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta "rugăciunii curate".
Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru acestea se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Acesta e curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi, trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură. La această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă", întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, "neştiinţa fără margini". Dar această cunoaştere are şi altă latură. Când lumina dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţi. Astfel mintea în vremea rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul unde s-a coborât Sfânta Treime.
Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire - apatia, ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga netulburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii, nu este diferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru ca să-i poată iubi cu adevărat.
Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi groază, le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un leit-motiv important al întregii asceze răsăritene.
Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi, sau vicii, sau gânduri păcătoase, teoria ce va reveni mereu la scriitorii ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin etc.
La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticei ulterioare, la el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psihologice şi pneumatologige, aplicate în viaţa ascetică şi mistică din Răsărit.
Posteritatea
A influienţat pe mai toţi marii Părinţi ai Bisericii, dar a font condamnat împreună cu origeniştii la Sinodul ecumenic de la Constantinopol, în anul 553.
