Cădelniță
Cădelniţa (gr.: Θυμιατο, thymiato; sl.: Кадилница, kadilniţa) este un mic vas din metal sau piatră folosit pentru a arde în el tămâie. În tradiţia ortodoxă, cel mai frecvent aceasta este făcută din metal, suspendată de nişte lănţişoare, iar de acestea sunt atârnaţi mai mulţi clopoţei. În vas se pun cărbuni aprinşi, iar tămâia se aşază deasupra lor. Cădelniţa se foloseşte la mai multe slujbe bisericeşti.
Forma şi simbolistica
Pe lângă vasul cu cărbuni şi tămâie, cădelniţele mai au de regulă un suport (de regulă de formă semisferică), cel mai frecvent cu un picior care să le permită să stea şi drept, iar deasupra au un capac de o formă alungită, ca în imaginea alăturată, amintind astfel de turla unei biserici, uneori având şi o cruce în vârf. De acesta este ataşat unul din lanţuri. Trei lanţuri sunt ataşate de marginile exterioare ale capacului, toate fiind ataşate de un suport de metal. Lanţul din mijloc trece prin acest suport şi este ataşat de un alt inel situat deasupra acestuia, permiţând astfel ridicarea mai rapidă a capacului. Atunci când nu este folosită, cădelniţa stă de obicei în Altar, atârnată de un cârlig.
Cădelniţa are de obicei o culoare aurie (poate fi chiar aurită sau făcută din aur), amintind astfel de cele trei daruri ale Magilor – aur, smirnă şi tămâie. De multe ori este împodobită – cel mai frecvent cu modele florale, dar şi cu cruci sau chiar chipuri de sfinţi, realizate în tehnica repoussé – şi uneori este bătută cu pietre preţioase sau cu modele în email.
Pentru creştinii ortodocşi, arderea tămâiei simbolizează Harul sfinţitor al Duhului Sfânt şi rugăciunile credincioşilor ce se ridică spre Cer cu bună mireasmă duhovnicească. Un psalm care se cântă frecvent în timpul cădirii este „Să se ridice rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele [precum] jertfa de seară”.
Cădelniţa folosită la slujbele Bisericii cuprinde un vas care reprezintă Biserica. Unii comentatori afirmă că acesta o reprezintă pe Maica Domnului, căci după cum ea a primit în pântecele ei Focul cel dumnezeiesc, aşa şi cădelniţa primeşte în ea cărbunii aprinşi ai credinţei. Vasul este atârnat de patru lanţuri, de fiecare din ele fiind atârnaţi câte trei zurgălăi (mici clopoţei de formă sferică). Cei doisprezece clopoţei reprezintă glasurile Apostolilor ce propovăduiesc Evanghelia întemeiate pe învăţăturile celor patru Evanghelişti reprezentaţi de cele patru lanţuri. Potrivit altora, cele trei lanţuri exterioare reprezintă Sfânta Treime, iar cel din mijloc, ataşat de capac, simbolizează faptul că Dumnezeu Cel în Treime este în acelaşi timp Unul singur.
Cădirea
Cădirea este gestul de a îndrepta cădelniţa spre cineva sau ceva – de regulă o icoană sau o persoană – cu un gest legănat, astfel încât mireasma de tămâie să se îndrepte spre persoana sau obiectul vizat. Atunci când în biserică slujeşte şi un diacon, el este cel care cădeşte cel mai frecvent; dacă nu este un diacon de faţă, preotul este cel care cădeşte. Slujitorii nehirotoniţi sau citeţii pot pregăti şi purta în mână cădelniţa, însă nu pot cădi în timpul slujbelor.
În Biserica Ortodoxă, se cădeşte în timpul Vecerniei, Utreniei, al Liturghiei, dar şi la alte slujbe ocazionale, precum parastasul.
Atunci când cădeşte, preotul sau diaconul ţine în general cădelniţa cu o singură mână (dreapta), apucând-o de dedesubtul suportului de sus şi o face să se legene. Face Semnul crucii cu cădelniţa, cu două mişcări verticale şi una orizontală (cele trei simbolizând Sfânta Treime). Când se cădeşte biserica, preotul sau diaconul înaintează de regulă urmând direcţia acelor de ceasornic, înaintând spre dreapta în timp ce cădeşte Sfânta Masă, Altarul, iconostasul, (imaginile sfinţilor de pe) zidurile bisericii, clerul şi pe credincioşi.
Există două feluri de cădire: Cădirea mare, care cuprinde întreaga biserică şi pe toţi cei dinăuntru) şi o Cădire mică (în timpul căreia se cădeşte doar o parte a bisericii şi a credincioşilor, în funcţie de contextul liturgic). În timpul cădirii şi mai ales a cădirii mari, preotul sau diaconul ţine uneori în mână o lumânare (sau, în cazul preotului, este precedat de o persoană care ţine o lumânare – diaconul, dacă există, sau un credincios special desemnat). În Săptămâna Luminată, preotul şi diaconul poartă lumânările pascale la toate cădirile, chiar şi la cele mici, întâmpinându-i pe credincioşi cu salutul pascal. La înmormântări şi parastase, aceştia ţin în mână lumânări simple.
În vremea Imperiului Roman de Răsărit, împăratului îi era îngăduit să cădească la praznicul Naşterii Domnului, în amintirea darurilor aduse de Magi pruncului Iiisus, însă acesta nu avea alte funcţii liturgice.
Acolo unde nu există preot sau în unele ocazii speciale, poate tămâia şi citeţul sau un mirean mai în vârstă, însă nu cu cădelniţa obişnuită, ci cu un fel de căţuie mai elaborată, care nu este atârnată de lanţuri, ci se ţine de un mâner (adesea şi mânerul acesteia este bogat împodobit, inclusiv cu clopoţei. La mănăstiri, în anumite contexte, chiar şi atunci când este preotul de faţă, pot tămâia, tot cu aceasta, şi călugării nehirotoniţi sau maicile. În unele locuri, se obişnuieşte ca în Săptămâna Patimilor chiar şi preotul sau diaconul să cădească cu această căţuie de mână, în semn de smerenie şi în amintirea Jertfei pe Cruce a Mântuitorului.
În casele credincioşilor, este cel mai potrivit să existe o căţuie în care să poată arde şi aceştia tămâie. Căţuile din casele credincioşilor sunt de regulă mai mici şi mai modest împodobite decât cele liturgice; de regulă au şi ele un mâner care să permită manipularea lor mai uşoară atunci când aceştia îşi tămâiază casa.
A se vedea mai departe şi articolul despre căţuie.