Colindă

 Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l.

Colinda este un cântec tradiţional popular, cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou. Cetele de colindători merg din casă în casă, binevestind Naşterea Domnului Iisus Hristos.

Colindul românesc

Material preluat de la: http://lumeacrestinilor.blogspot.com/2008_12_01_archive.html

Colindele acestea străvechi, care au legănat copilăria noastră şi a părinţilor noştri, a poporului nostru, ne-au făcut să retrăim nostalgia noului pe care îl aduce Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această reînnoire nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ea vine pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani, strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Nu cunoaştem însemnătatea teologică şi soteriologică, a învăţăturii despre mântuire, a întrupării Mântuitorului Iisus Hristos pentru folclorul altor popoare, dar, la noi, auzim şi citim din colindele noastre bătrâne, vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele credincioşilor, pe la vatra părintească, înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul întrupat, în Logosul întrupat. Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la fereastră, aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în acelaşi timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.

S-a scris şi s-a vorbit foarte mult despre aceste colinde, despre felul în care le-au înţeles strămoşii noştri, le-au trăit, le-au simţit, despre modul în care le-au transmis peste veacuri. În ele descifrăm sufletul lor bogat, sufletul lor plin de credinţa în Dumnezeu, sufletul lor tare şi puternic, rezemându-se în toate vâltorile istoriei pe credinţa în Dumnezeu. De pe acest fond de colinde, din Muntenia, apoi din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Transilvania şi Banat, desprindem mărturii fără putere de tăgadă despre statornicia noastră, despre dreapta noastră credinţă şi continuitatea noastră creştinească şi românească.

Colindele, la noi la români, sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice, sunt teologhisirea (explicarea) patristică a îndumnezeirii omului purtată prin viu grai, din tată în fiu, drept şi adevărat, neştirbită cu nimic, purtată de vestitorii întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Ce vas de cinste ajunge omul, slujitorul altarului, credinciosul, în general, ca să fie sălaşul unde Mântuitorul Hristos să Se nască neîncetat! Dacă S-a smerit pe Sine şi a primit a Se naşte din Sfânta Fecioară Maria în iesle, cu atât mai mult caută Mântuitorul Hristos sălaş în sufletele noastre, în sufletele oamenilor. Peştera din Betleem unde s-au oprit Maica Domnului şi blândul Iosif, negăsind alt loc de popas, şi în care S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, a fost doxologită (transpusă în cântări de slavă), nespus de frumos de Părinţii Bisericii, cum se cântă şi în cântările de strană. Să păstrăm aceste cântări, aceste colinde, şi să le facem cunoscute neîncetat, aceasta fiind prima noastră îndatorire, căci ele poartă adevărul neschimbat, adevărul care rămâne temei vieţii, credinţei şi lucrării noastre, chemării noastre preoţeşti, indiferent de valurile lumii, valuri care, astăzi, au cuprins tot globul pământesc. În mijlocul acestor valuri năprasnice, de care nu suntem nici noi scutiţi, credinţa în Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, gingăşia Pruncului Iisus au rămas ca o rază de lumină, ca o rază de nădejde, ca o rază de curaj, ce vine din ieslea de la Betleem, de la Dumnezeu însuşi.

Poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la Răsărit şi al închinării păstorilor; transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al colindatului. Mergând din casă în casă pentru a-L vesti tuturor pe Hristos, colindătorii devin apostoli, martorii împlinirii făgăduinţei trimiterii lui Mesia în lume, spre mântuirea întregii făpturi. Obiceiul de a merge la fiecare casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc se păstrează în viaţa românilor, în modul specific în care ei serbează apropierea Crăciunului. Colindatul, chiar şi în mediul urban, a rămas o sărbătoare a comunităţii, a copiilor şi tinerilor care colindă, ca şi a celor care primesc colindătorii şi răsplătesc cu daruri osteneala lor.

Acest obicei este însă şi o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui Hristos în lume, de a-L primi, dar şi de a-L vesti celorlalţi oameni pe Mântuitorul. Colindătorii străbat şi un itinerariu spiritual, la care este chemat şi sufletul fiecărui creştin, acela de a călători permanent spre Dumnezeu şi, mai ales, de a împlini călătoria vieţii pământeşti purtându-L pe Domnul în suflet cu căldura cu care Maica Domnului L-a purtat pe Pruncul nou născut.

Într-un concert de colinde ascultăm texte înălţătoare, multe de origine folclorică, fermecătoare prin prospeţimea cu care înfăţişează un eveniment atât de copleşitor precum cel al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Deşi propune un cadru diferit de cel în care au fost create colindele, prelucrarea cultă şi interpretarea artistică într-un concert nu afectează puritatea lor şi nici nu anulează sensul obişnuit al colindatului, afirmându-l preponderent pe cel spiritual. Cei care colindă şi noi, cei colindaţi, intrăm în aura tainică a sărbătoririi Naşterii lui Iisus Hristos ca o ceată care, în drumul spre Betleem, se va însoţi, cu smerenie, cu cetele îngerilor ce cântă Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.Teoctist,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Colindul

[1]

Fără colind Crăciunul ar fi unul - hai să spunem “globalizat”, un Crăciun al generaţiei Internet, al unei generaţii desprinsă aproape radical de viaţa comunităţii tradiţionale româneşti. Nu este viu un Crăciun în care doar asculţi on-line sau pe CD colinde (între noi fie vorba, din ce în ce mai remixate), fără însă a ieşi din comoditatea şi egoismul omului modern. A merge cu colindul înseamnă a vesti pe Hristos, este sinonim cu ideea de apostolat: Mergând, îvăţaţi toate neamurile..., înseamnă a aduce tuturor vestea şi bucuria venirii lui Dumnezeu în lume, a înomenirii Lui; înseamnă să înţelegi cuvântul Sfinţilor Părinţi care afirmă că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu (prin asemănare, sau participare). De aceea Biserica ne îndeamnă, ne invită pe toţi să devenim colindători, iar acest lucru se face începând cu odovania (adică sfârşitul sau încheierea) ultimei mari sărbători, Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie, şi nu aşa cum în mod greşit se obişnuieşte (de ceva timp încoace), doar în zilele premergătoare sau doar în ziua de ajun!

Colindul de fapt istoriseşte sau reia evenimentele esenţiale din istoria mântuirii! Istorisirea vieţii Fiului lui Dumnezeu, de la Naştere la Răstignire, este, de fapt, Liturghia oficiată în timpul slujbelor religioase, iar 'colindatul' reface, prin toate momentele lui, uniunea comunităţii creştine înaintea desfăşurării serviciului sacru, în cadrul bisericii, mediază participarea comunităţii colindate la misterul sau taina Naşterii. Sfânta Liturghie este slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii şi are în componenţă istorisirea vieţii Mântuitorului sub formă simbolică.

Exemplificăm, pentru o mai bună înţelegere, texte de colind în care sunt citate în faţa celor colindaţi trei din cele şapte Taine ale Bisericii: Tainele Botezului, Mirungerii şi Sfintei Euharistii. Asemenea texte aveau rolul să realizeze acea comuniune care caracterizează biserica creştină, integrând comunitatea colindată în misterul Naşterii, morţii şi Învierii Mântuitorului. Cel mai bine este dacă exemplificăm cu un fragment din textul unui colind: În bătătura cestui domn, /Nouă peri şi nouă meri./ ’N vârf de nouă meri şi peri/ Mi-arde nouă lumânări,/ Pică nouă picături,/ Ruptu-mi-s-au trei râuri:/ Râu de vin şi-altu de mir,/ Şi-unu-i râu lui Iordan./ În vale de dumnealor/ Coborâ-tu-le-au Hristos./ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ Mi-a ieşit, S-a limpezit urmează să se boteze: Maica Domnului, Crăciun, Sfântul lon, sfinţii şi... Domnul cestor curţi/ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ A ieşit, s-a limpezit,/ Cu sfânt mir s-a miruit,/ Lui Hristos i-a mulţumit.

Sunt multe semnificaţii creştine încifrate în aceste texte, în care fiecare secţiune aduce o nouă informaţie. Astfel, atingerea apelor curgătoare (râu de apă limpejoară) de Trupul lui Hristos (Dumnezeu), cel dintâi care se scaldă în râul Iordan, face ca acestea să ia cu ele sfinţenia Lui şi să intermedieze contactul celor care, prin intrarea în apele botezului, vor lua parte la cunoaştere. Hristos, cel dintâi Care Se botează în apa Iordanului sau în apă limpejoară este o recapitulare a întregului neam omenesc, persoană divină şi natură umană. Izvorul celor trei râuri - de apă, de vin şi de mir - este lumina închipuită prin lumânările aprinse ce-şi scutură substanţa în cele trei elemente menţionate. Lumina aceasta are, de fapt, o semnificaţie spirituală, este sensul duhovnicesc sau figurat prin care este numit Dumnezeu Care este lumină. Hristos este numit lumina lumii, creştinii se numeau fii ai luminii şi pentru aceasta ei trebuie să fie îmbrăcaţi în Hristos.

Latura sufletească, duhovnicească, este în credinţa creştină culmea de lumină a părţii materiale a omului, parte superioară a vieţuirii. Acest text citat este o formă clară de exprimare a tuturor semnificaţiilor majore ale botezului creştin. Cifra trei şi multiplul de trei este cifră sacră: trei zile şi trei nopţi a stat Mântuitorul în groapă, trei cufundări în apa botezului.

Colindul discutat este numit fie Colindul lui Dumnezeu, fie Colindul mare, Cântec dumnezeiesc, Colindă dumnezeiască, Colinda curţii şi este răspândit în zonele geografice: Buzău, Vrancea, Brăila, Galaţi, Dobrogea, lalomiţa, Prahova, Argeş, Dâmboviţa, Tulcea, Ilfov, Bucureşti, Teleorman. Este o colindă muntenească, reprezentată în tipologia colindei prin mai bine de 34 de variante.

În textul citat omul care se scaldă în apa sfinţită, alături de Dumnezeu, se şi miruieşte. La botez, într-o altă variantă, este miruit şi pruncul Iisus care este, în acelaşi timp şi izvor al mirului:Mititel, înfăşeţel,/ Curge mirul după el. Texte numeroase amintesc originea mirului. În toate la originea mirului se află sudoarea care scaldă trupul Mântuitorului în timpul patimilor de pe cruce: Cum Lui că-i puneare/ Cunună de spini,/ Spin mărăcinos,/ Cununa-L strângeare,/ Sudoare-L treceare,/ Pe pământ cădeare,/ Mirul se făceare,/ ’N lume trimeteare,/ Fini-ş botezare; Cunună de spini/ Şi-n cap mi-o punea,/ Sudoare-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se făcea,/ Creştinii venea / Şi se miruia.

Sfântul Mir este untdelemn amestecat cu aromate, preparat, după o rânduială specială, în fiecare an, în primele trei zile din săptămâna patimilor şi sfinţit de patriarh în Joia Mare. Ungerea cu acest mir este semnul darului Sfântului Duh care S-a pogorât, în chip văzut, asupra Mântuitorului şi a apostolilor şi se dă oamenilor, după botez, în chip nevăzut, cuvântul grec Xριστός însemnând uns. Scriind despre mirungere Sfântul Chiril al Ierusalimului spune:

Untdelemnul exorcizat era simbolul participării la grăsimea lui Hristos; el pune pe fugă orice urmă a lucrării celei potrivnice [...] ca o flacără foarte puternică arde şi alungă pe demoni [...], curăţeşte toate urmele păcatelor. Cea de a treia taină, a Sfintei Euharistii, este simbolizată de imaginea grâului, aici într-un sens metaforic, figurat, pâinea preînchipuind Biserica, trupul lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare ca şi pâinea din grâu. Grâul reprezintă pe cei drepţi, credincioşii care se mântuiesc în ziua dreptei judecăţi. Taina Sfintei Euharistii a fost aşezată, conform învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă, de însuşi Mântuitorul la Cina cea de taină. El este numit încă înainte de patimi pâinea vieţii, pâinea cea vie care S-a pogorât din cer şi care S-a născut, unde altundeva decât în Beth-Lehem (Casa Pâinii). Sfânta Împărtăşanie este şi jertfă, ea continuă şi săvârşeşte jertfa de pe Golgota.

Pâinea ca jertfă apare în Cina cea de Taină când s-a instituit Sfânta Euharistie, care reproduce, „tainic şi nesângeros jertfa Lui sângeroasă”. Sfântul Chiril spune că El „n-a intrat cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge şi a găsit răscumpărare veşnică”.Textul colindului spune următoarele: Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea. În chipul pâinii ţi se dă trupul, iar în chipul vinului ţi se dă sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos unit într-un singur trup şi sânge cu El. Astfel ajungem purtători de Hristossau hristofori, ajungem părtaşi firii dumnezeieşti. Sfântul Ignatie o numeşte leacul nemuririi. Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur exprimă deasemena acest lucru. În Vechiul Testament erau pâinile punerii înainte, dar odată cu legea cea nouă ele au luat sfârşit. Euharistia, în greacă, înseamnă „mulţumire”, iar împărtăşania semnifică „a avea parte de ceva împreună cu alţii”, „un bun comun” prin care cei ce se împărtăşesc devin „părtaşi”. Taina aceasta contribuie la înfrăţirea sau unirea tuturor membrilor Bisericii. Textul Colindului răstignirii are ca temă centrală tocmai această taină a Sfintei Euharistii.

Colindele în general prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveşmântată în straiul idilic şi naiv al versului popular al colindei. Nici una din învăţăturile de bază ale credinţei creştine nu este uitată sau nefolosită în colindele noastre româneşti. În ele se răsfrânge învăţătura creştină despre păcatul strămoşesc, Întruparea şi Naşterea Mântuitorului, răscumpararea oamenilor prin moartea ţi Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinţilor, Sfintele Taine, învăţătura despre rai şi iad şi judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales Întruparea şi Naşterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprimă în mod simplu, fără speculaţii teologice subtile, ci cu sentimentul trăirii unui mare adevăr de credinţă. Fiul lui Dumnezeu S-a născut: Din Fecioara Maria

Din neamul lui Avraam,

Din sămînţa lui David,

Din Duhul Sfânt zămislit căci : Dumnezeu fiind din fire,

Ai luat chip de omenire

Si te-ai dat spre răstignire,

Pentru a noastră mântuire.

Iată cum este redată, de exemplu, învăţătura despre judecata universală în colindul următor:

Tu, Fiule, nu mai plânge,

Ca eu ţie ţi-oi aduce

Un scaun de judecată,

Ca să judeci lumea toată.

Să dai drepţii la dreptate

Si strâmbii la strâmbătate,

Să iei ceru-n stăpânire,

Pământul în moştenire.

Maica Domnului, care ocupă un loc central în evlavia şi în cultul ortodox, este prezentă la tot pasul în colindele româneşti, alături de Fiul său iubit, Mântuitorul Hristos. Credincioşii o numesc pe Maica Domnului Curata, Preanevinovata, Fecioara Maria, Lumina preasfintă, Precista blagoslovită:

Că astăzi Curata

Prea nevinovata,

Fecioara Maria

Naşte pe Mesia.

Colindele noastre religioase înfăţişează pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru crednicioşi şi rugătoare pentru neamul omenesc în versuri de o rară frumuseţe şi de o putere intuitivă vrednică de admirat.

Dar toate învăţăturile de credinţă exprimate în colinde sunt în legatură cu aceea de mântuire, foarte frecventă şi ea în aceste creaţii, accentul punându-se pe frumuseţea cadrului spectacular al Naşterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care această naştere le picură în sufletele creştinilor. La evenimentul Naşterii sunt de faţă toate planurile creaţiei şi ale firii: cerul reprezentat prin îngeri, lumea cuvântătoare a pământenilor, înfăţişată prin păstori şi lumea necuvântătoare, înfăţişată prin plante şi animale de tot felul. Tatăl Însuşi coboară din ceruri să binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujbă cerească asemănătoare Sfintei Liturghii, pe care credincioşii o ascultă în fiecare Duminică:

De-auzi gazdă ori n-auzi

Toaca-n cer şi slujba-n rai,

Toaca-n cer cum o bătea,

Slujba-n rai cum o făcea,

Dumnezeu cum cuvânta,

Maica Sfântă se ruga.

Şi să stai să tot priveşti

Cum făcea slujbe cereşti

Îngerii ţinând stâlpări

Cântau sfintele cântări.

Colindele au avut si marele rol de a păstra şi apăra credinţa ortodoxă atunci când prozelitismul eterodox încerca să rupă unitatea de credinţă a ortodocşilor, pentru a dezmembra, în acelaşi timp şi unitatea lor naţională. Păstrând şi mărturisind aceleaşi adevăruri de credinţă, colindele s-au numărat printre mijloacele populare cele mai eficace de apărare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufletească a credincioşilor nostri ortodocşi de pe tot întinsul României ortodoxe. Documente vrednice de încredere mărturisesc ferm că românii transilvăneni preferau să cânte de Crâciun colindele învăţate din străbuni, în locul cântecelor care li se impuneau de cei străini de legea lor.

În acelaşi timp, colindele scot în evidenţă legătura strânsă a strămoşilor cu Ortodoxia şi, în special cu Patriarhia ecumenică făcând ca în versurile lor să răsune numele oraşului Constantinopol:

La poartă la Ţaringrad,

S-a născut mare-mparat.

Colindele româneşti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale şi sociale pe care le exprimă. Pe lângă mesajul ceresc al mântuirii, colindele au format şi o şcoală de îmbărbătare, de nădejde şi de virtuţi morale în viaţa credincioşilor, exprimând dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea şi bunătatea, cinstea, dragostea de ţară, eroismul, bucuria sărbătorilor, dorinţa de prosperitate, belşug şi pace, ca idealuri nepieritoare şi caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. În ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios şi mai fericit cu esteticul.

Actualizând în fiecare an amintirea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, colindătorii duc cu ei la casele credincioşilor voia bună, cinstea şi dragostea, aşa cum se vede din aceste urări:

Troscoţel de p-ângă drum,

Voie buna cui mă-nchin!

Troscoţel de p-ângă cale,

Cinste şi dragoste-n faţa Dumitale!

Colindele reflectă bunătatea proverbială a românului, credincioşii având pildă de bunătate pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care în colinde apare ca un Domn prea bun:

Sus în curtea lui Crăciun,

S-a născut un Domn prea bun.

Luând ca pildă această bunătate a Domnului şi Mântuitorului Hristos, colindele îndeamnă pe credincioşi ca şi ei să fie buni mereu, dar mai ales acum, când S-a născut Păstorul cel bun:

Acuma pe la Crăciun,

Tot omul să fie bun".

Bunătatea aceasta a românului, cunoscută pretutindeni sub numele de ospitalitate, este răsplatită de urările de la sfârşitul colindelor:

Busuioc verde pe masă,

Rămâi gazdă sănătoasă.

La mulţi ani cu sănătate

Domnul să vă dea de toate!

Alături de bunătăţile care izvorăsc din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, colindele reflectă o calitate şi o virtute tot aşa de specifică pentru credincioşii noştri şi anume cinstea. Pentru poporul român cinstea este tot aşa de valoroasă şi de scumpă ca şi dreptatea şi libertatea, iar colindele au fost un îndemn permanent la păstrarea ei.

Colindele preamăresc virtutea cumpătării, şi strâns legat de ea, postul din care, de altfel, izvorăşte, laudând pe cei ce postesc: Ferice de cei postelnici,

Care-mi postesc posturile

Şi-mi ajună ajunurile.

Cadrul virtuţilor infăţisate de colinde se întregeşte şi cu aceea a dărniciei, adică a într-ajutorării aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci când el este în suferinţă şi în necaz. Ea este reflectată astfel într-un colind în care "Domnul bun, cest, Domn bun şi Om bun":

Câţi flămânzi îmi trec

Pe toţi îi sătura.

Câţi setoşi îmi trec

Pe toţi îi adăpa.

Câţi goli îi venea

Toţi îi îmbrăca.

Câţi desculţi venea,

Pe toţi îi încălţa.

De asemenea, virtutea bărbăţiei, de care este legată răbdarea, este oglindită în colindele noastre româneşti.

În opoziţie cu lauda virtuţilor, colindele condamnă păcatele şi patimile omeneşti sau viciile, pentru urmările lor nefaste. Astfel, minciuna este înfierată în colinde, îndemnand pe cei care o practică să se lepede de ea. Patima înşelătoriei, opusă cinstei şi corectitudinii, este biciuită în colindele cu caracter social, ca şi patima beţiei, ca izvor al altor patimi si păcate.

Dintre ideile sociale cea mai des întâlnită în colinde este aceea de pace, poporul român fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveşte cu firea lui bună şi blajină, cu dragostea şi cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile războiului, şi-a dorit sieşi şi la toată lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump şi mai indispensabil vieţii sale, ca aceea care condiţionează bunăstarea materială şi spirituală a oamenilor. În colinde, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu este slăvită pentru că ea a adus lumii împăcarea cu Dumnezeu, pentru că Pruncul născut în peşteră este Domn al păcii şi fiindcă Naşterea Lui a fost salutată cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu şi al păcii oamenilor. Această pace se instaurează odată cu venirea în lume a Mântuitorului Hristos, a cărui împărăţie este o împărăţie a păcii. Iată cât de frumos redă această idee un colind de vânătoare:

Ho, ho-ho! Nu vă-narmaţi!

Că pe cer azi s-a ivit

Un luceafăr strălucit.

Că astăzi Fiul cel Sfânt

Pace-aduce pe pământ

Sânge azi să nu mai curgă,

Lacrimi azi să nu se scurgă.

Vânătorii că-mi cădeau

În genunchi şi se rugau,

Din săgeşi cruce făceau.

Pacea adusă de Mântuitorul este o pace veşnică şi universală:

Întru cei de sus mărire

Şi pe pământ păciuire,

La toţi oamenii să fie

De acum până-n vecie.

Mărire întru cei de sus,

Şi pace pân-la Apus.

Munca se reflectă şi ea din plin în colindele noastre româneşti. Versurile lor amintesc de toate categoriile de vârstă şi de ocupaţii cântând însuşirile care trebuie să împodobească sufletul unui creştin: destoinicia în muncă, hărnicia, îndemânarea şi curăţenia. Munca pământului, grija pentru unelte şi animale, creşterea vitelor, pescuitul, albinăritul, morăritul şi, mai ales, vânătoarea, sunt descrise măiestrit în colinde. Prin acestea ele scot în evidenţă două din caracteristicile esenţiale ale neamului nostru: munca şi hărnicia.

Alături de pace şi de muncă, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele înfierează pe cei care o calcă în picioare păgubind pe semenii lor prin furt, înşelăciune sau în alt chip. Prin colinde, poporul preţuind la justa ei valoare funcţia socială a dreptăţii, a luptat continuu împotriva abuzurilor şi nedreptăţii.

Colindele noastre româneşti sunt valoroase şi pentru ideile patriotice pe care le exprimă. Originea, viaţa, graiul şi obiceiurile poporului român, dragostea pentru ţară şi jertfirea pentru ea, frumuseţile patriei, vitejia şi eroismul poporului rămân doar câteva din aceste idei care se oglindesc în colinde. Astfel, în unul din ele, ţara noastră este numită moşie dumnezeiască şi aşezare strămoşească. Prin Întruparea şi Naşterea, Mântuitorului, Dumnezeu coboară în lume ca să o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvintează şi ţara noastră. Iată cum descrie această scenă un colind de prin părţile Albei:

Dumnezeu S-a deşteptat

Mâna stângă-a scuturat,

Trei inele i-au picat.

Rânduneaua le-a luat

Şi le-a dus în depărtare,

Să le-aşeze pe hotare

Unu-n ţara Nilului

Altu-într-a Iordanului

Unu-n Ţara Românească,

Aşezare strămoşească.

Pe această moşie se preumblă Dumnezeu cu Sfântul Petru, iar Maica Domnului, urmărită de mâna ucigătoare a lui Irod, găseşte scăpare şi adăpost, împreuna cu Fiul său în munţii româneşti în casa unui român care îi primeşte la căldura vetrei lui.

Frumuseţile Carpaţilor noştri cu bogata lor faună şi flora, sunt prinse cu măiestrie în tezaurul colindelor. Căprioarele, cerbii şi iepuraşii sunt doar câteva din vieţuitoarele lor, iar Cetiniţă cetioară şi Coroană de trandafiri sunt buchete şi semne ale bogăţiei şi frumuseţii cu care Dumnezeu a dăruit locurile acestea. Copiii care colindă trăiesc o lume de basm:

În poiana muntelui,

Iese cerbul Domnului.

sau: Sus în vârful muntelui

Pe la crucea bradului,

Pe o scaraă de argint

Se coboară Domnul Sfânt.

Colindele înfăţişează şi pilde de patriotism şi eroism din trecutul nostru istoric, preamărind, de exemplu, figura legendară a voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, în colindul La poarta lui Ştefan Vodă:

Atunci Stefan Domn cel Sfant

Despre ruga auzind,

El pe data a plecat

Si cu toti s-au inchinat.

Ele amintesc de lupta românilor pentru independenta nationala si pentru apararea pamantului stramosesc si jertfirea pentru patrie:

Cand cu turcii ne-am batut,

Bulzul marii ne-o-imbulzit,

Multi voinici s-or prapadit.

Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand totul acasa, pornea la razboi pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge pe dusmani:

Vifor la razboi pornea,

Pe dusmani mi-i prapadea

De-o mers vestea-n tara noua,

Cum va colindaram voua. Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant:

"Busuioc, margaritar,

C-a murit pentru Ardeal.

Pe plaiul muntilor,

In desimea brazilor,

In mijlocul florilor

Aparand un tricolor".

Frumuseţea colindelor ne aduce aminte de afirmaţia marelui Dostoievski, potrivit căreia frumuseţea salvează lumea

Bibliografie

http://lumeacrestinilor.blogspot.com/2008_12_01_archive.html

http://cornel.nistea.com/scrieri/memorii/craciunul-primiti-colindatori.htm