Chilie

Chilia (gr. kellion, sl. kelija) este locul sau locașul de viețuire al monahului, în sensul propriu al cuvântului.

Etimologie

În limba greacă, kellion este un termen bogat, care poate însemna în același timp: chilie, celulă (ca celula de închisoare), mormânt și chiar pântecele femeii unde se zămislește pruncul.

Această bogăție etimologică a permis literaturii monastice exprimarea viețuirii monahului în chilie sub o mulțime de expresii metaforice, cum ar fi cea de temniță.

Istorie

În monahismul timpuriu, esențialmente anahoretic, chilia era un adăpost singuratic, săpat în piatră sau construit în mod simplu, o peșteră. Chilia era izolată și cât se poate de săracă, pentru a nu distrage atenția călugărului de la cele de sus spre cele de jos (Arsenie 13).

Chiar în monahismul semi-anahoretic egiptean (Nitria și „Chiliile”), chiliile călugărilor păstrau între ele măcar acea distanță care permitea ca rugăciunile cu voce tare (cântarea Psalmilor) să nu se audă de la una la alta.

În monahismul de tip lavriot palestinian, chiliile puteau fi apropiate una de alta (și prin specificul deșertului local), dar își păstrau individualitatea în cadrul lavrei.

Odată cu apariția diferitelor forme ale monahismului cenobitic, chilia este integrată în mănăstirile de obște, fiind locul tainic și personal al monahului în mănăstire (în afara programului vieții de obște).

În toate formele monastice de-a lungul timpului și până astăzi (cu excepții riguroase, precum călugării „păscători” sau anahoreții din deșertul profund) chilia a fost odaia sau cămăruța personală a călugărului, locul relației lui tainice cu Dumnezeu.

În mod concret, forma și modul de construcție al chiliei a variat de la un loc la altul, în zone cu păduri ca România sau Rusia, chilia pustnicească putând fi o cabană din lemn (mai mult sau mai puțin improvizată), o colibă din pământ sau chirpici sau stuf, groapă în pământ, o construcție din piatră etc.

Chiliile astăzi

În limbajul monastic românesc și rusesc, chilie reprezintă fie cămăruța monahului într-o mănăstire de obște, fie adăpostul pustnicului.

Tradiția monastică grecească cunoaște însă o mai mare varietate de termeni pentru diferitele locuri de viețuire ale monahului în viața de sine. Astfel, în înțelesul contemporan grecesc, „chilia” (gr. kellia) desemnează un locaș călugăresc ca o casă, în care trăiesc până 10-15 călugări în ascultare față de un bătrân (gr. gheron); chilia are o capelă integrată în ea. „Coliba” (gr. Καλύβα) este un locaș din monahismul de sine în care trăiesc 2-3 călugări și poate să aibă sau nu un mic paraclis. În fine, cele mai mici locașuri monastice, în tradiția greacă, sunt Ερημητήρια ή ησυχαστήρια ή ασκητήρια, unde trăiește un singur monah în isihie desăvârșită.

Înțelesul duhovnicesc

Chemarea monahului (gr. monahos, de la monos - singur) este aceea de a trăi în modul cel mai direct și mai desăvârșit relația lui cu Dumnezeu, după cuvântul lui avva Alonie: „De nu va zice omul întru inima să că eu singur şi Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă” (Patericul egiptean, Avva Alonie, 1). Chilia nu este doar adăpostul monahului, ci imaginea acestui mod de viețuire

În Patericul egiptean

• A întrebat avva Isaia pe avva Macarie, zicând: spune-mi un cuvânt. Şi i-a zis lui bătrânul: fugi de oameni! Zis-a lui avva Isaia: ce este a fugi de oameni? Iar bătrânul i-a zis: a şedea în chilia ta şi a-ţi plânge păcatele tale. (Macarie cel Mare, 26)

• Avea odată Paisie, fratele lui avva Pimen, prieteşug cu cineva din afara chiliei lui. Iar avva Pimen nu era de acord. Şi sculându-se a fugit la avva Amona. Şi i-a zis lui: Paisie, fratele meu, are cu cineva prieteşug şi nu mă odihnesc. I-a zis lui avva Amona: Pimene, încă trăieşti? Du-te, şezi în chilia ta şi pune-ţi în inimă că acum ai un an de când eşti în mormânt! (Pimen, 2)

• Un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând: ce voi face? Şi i-a răspuns lui bătrânul: când Dumnezeu ne va certa, de ce trebuie să ne temem? Şi i-a zis lui fratele: de păcatele noastre. Deci i-a zis bătrânul: să intrăm dar în chilia noastră şi să ne aducem aminte de păcatele noastre şi Domnul ne va ajuta nouă în toate. (Pimen, 162)

• Un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând: cum se cade să şed în chilia mea? I-a răspuns lui: a şedea în chilie, cea la arătare, aşa este: rucodelia (lucrul mâinilor), a mânca odată în zi, a tăcea şi a citi, iar în ascuns a spori în chilie, aşa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericeşti şi de cele ascunse. lar de se va întâmpla în vreo vreme a şedea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârşeşti pravila, iar sfârşitul acestora, tovărăşie bună câştigă şi te depărtează de cea rea. (Pimen, 167)

• Zicea avva Ioan, că temniţă este a şedea în chilie şi a-şi aduce aminte de Dumnezeu totdeauna cu trezvire. Şi aceasta este: în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25, 30). (Ioan Colov, 27)

• Zis-a un bătrân: Chilia monahului este cuptorul Babilonului, unde cei trei Tineri au aflat pe Fiul lui Dumnezeu, şi stâlpul de nor de unde Dumnezeu grăia cu Moise. (CAPITOLUL XXI

CUM CĂ NU SE CUVINE CA CINEVA SĂ SE MUTE LESNE, CĂCI PĂRINŢII NICI DIN CHILIE NU SE STRĂMUTAU CU LESNIRE, 7)