Maxim Cinicul: Diferență între versiuni
m (Categorie:Patriarhi ai Constantinopolului) |
m (traducere) |
||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
| − | + | '''Maxim Cinicul''' sau '''Maxim I al Constantinopolului''' a fost un [[episcop]] al Constantinopolului hirotonit în condiții necanonice în anul 380, în opoziție cu patriarhul canonic al Constantinopolului, Sfântul [[Grigorie Teologul]], pe atunci bătrân și bolnav. | |
| − | + | ==Viaţa== | |
| + | Maxim s-a născut la Alexandria, în Egipt, din părinţi creştini de origine modestă. Nu se cunosc nici data naşterii, nici data morţii lui. El însuşi se lăuda că mai mulţi membri ai familiei lui suferiseră chinuri şi chiar [[mucenic]]ia pentru credinţa lor, fără să precizeze dacă înduraseră toate acestea de la [[păgânismi|păgâni]] sau de la [[arianism|arieni]]. În persoana lui Maxim, credinţa creştină se întâlnea cu atitudinea şi veşmintele unui filosof cinic. La început, teologii ortodocşi ai vremii îl tratau cu profund respect. Într-o scrisoare redactată în preajma anului 371 <ref>Athanasius, ''Epist. ad Maxim. Philosoph.'' Opp. vol. i.</ref>, Sf. [[Atanasie al Alexandriei|Atanasie cel Mare]] îi adresează laude pentru o lucrare scrisă în apărarea credinţei ortodoxe. | ||
| − | + | În anul 374, în timpul domniei împăratului Valens, în vremea persecuţiei lansate de un [[patriarh]] al arian, Lucius al Alexandriei, Maxim a fost biciuit şi trimis în exil datorită zelului său în apărarea credinţei ortodoxe şi pentru sprijinul acordat celor care suferiseră pentru acelaşi motiv <ref>Grigorie de Nazianz, ''Orat.'' xxv. c. 13, 14</ref>. A fost eliberat patru ani mai târziu, probabil după moartea lui Valens. La câtva timp după eliberare, i-a prezentat împăratului Graţian, la Milano, o lucrare a lui, intitulată Περὶ τῆς πίστεως, ''De Fide'' şi scrisă pentru a combate arianismul. | |
| − | + | Maxim a mai scris şi împotriva altor [[eretic]]i, dar nu se ştie dacă în aceeaşi lucrare sau în alte scrieri. Maxim îşi mărturisea public nemăsurata sa admiraţie pentru discursurile Sf. Grigorie de Nazianz, lăudându-le atât în public, cât şi în privat. La întoarcerea lui de la Milano în anul 379, a vizitat Constantinopolul, unde Grigorie tocmai fusese ales episcop în condiţii care nu păreau a fi în întregime canonice. Grigorie l-a primit cu mare cinste şi a făcut în public panegiricul acestuia într-un discurs (''Discursul 25'') pronunţat în biserica plină de lume, în prezenţa lui Maxim, înainte de celebrarea [[Sfânta Liturghie|Sfintei Liturghii]]. L-a invitat pe Maxim la masă şi l-a tratat cu cea mai mare încredere şi deferenţă. | |
| − | + | Grigorie avea să fie însă profund dezamăgit de Maxim. Nu este limpede dacă evenimentele care au urmat au fost pricinuite de ambiţia lui Maxim sau dacă acesta a fost doar o unealtă a altora. | |
| − | + | Profitând de boala lui Grigorie şi sprijinit de câţiva clerici egipteni trimişi de [[Petru II al Alexandriei|Petru al II-lea]], patriarhul Alexandriei, ale cărui instrucţiuni aceştia afirmau că le-ar fi urmat, Maxim a fost hirotonit în timpul nopţii episcop de Constantinopol în locul lui Grigorie. Conspiratorii au ales în acest scop o noapte în care Grigorie era ţintuit la pat. Au pătruns cu forţa în catedrală şi au început slujba. Maxim a fost aşezat pe tronul arhiepiscopal şi clericii au început slujba [[tundere|tunderii]] cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui. Vestea s-a răspândit repede şi poporul a alergat spre catedrală. Magistraţii, însoţiţi de gărzi, au intrat în catedrală, de unde i-au alungat pe Maxim şi pe clericii care oficiau ceremonia. Aceştia s-au refugiat în casa unui cântăreţ din fluier, unde au dus până la capăt ceremonia tunderii. | |
| − | + | Acest procedeu a provocat un val de indignare în popor, căci Grigorie era iubit. Maxim a fugit la Tesalonic pentru a-şi pleda cauza înaintea împăratului [[Teodosie I]]. Împăratul l-a primit cu răceală şi i-a încredinţat problema respectatului episcop al Tesalonicului, [[Ascholius de Tesalonic|Ascholius]] al Tesalonicului, cu instrucţiuni de a o supune mai departe episcopului Romei, [[Damasus I al Romei|Damasus]]. | |
| − | + | Papa Damasus a răspuns prin două scrisori. Într-una din ele, adresată lui Ascholius şi episcopilor macedoneni, Damasus îi condamna pe cei care îşi propuneau să hirotonească, după cum se exprima el, un om nestatornic, străin de credinţa creştină, nevrednic de numele de creştin şi care purta veşmântul idolatrilor ("habitus idoli") şi purta părul lung, lucru pe care Sfântul [[Apostolul Pavel|Pavel]] îl condamna ca pe un lucru ruşinos la bărbaţi. În cealaltă scrisoare adresată episcopului Ascholius, Damasus i-a mai cerut şi să se îngrijească în mod deosebit să fie hirotonit în locul lui un episcop canonic. <ref>Migne, Patrolog., xiii., pp. 366-369; Ep. 5; 5, 6).</ref> | |
| − | + | Primind asemenea mustrări, Maxim s-a întors la Alexandria şi i-a cerut ajutorul lui Petru pentru a se reaşeza în scaunul constantinopolitan. Petru a făcut apel la prefect, care l-a alungat pe Maxim din Egipt.<ref>Grigorie de Nazianz, ''Carmen de Vita sua'', vss. 750-1029.</ref> | |
| − | + | Maxim a apelat atunci la Biserica din Apus. Ca urmare a solicitărilor lui, în anul 381 s-a reunit la Aquileia sau la Milano un [[sinod]] prezidat de Sf. [[Ambrozie al Milanului]] pentru a analiza pretenţiile lui Maxim. Sinodul a acţionat astfel numai pe baza afirmaţiilor lui Maxim, pornind de la premisa că mutarea lui Grigorie de pe tronul Cezareei pe tronul constantinopolitan era necanonică, iar alegerea succesorului său lui Nectarie era extrem de discutabilă, întrucât acesta era un laic şi încă nebotezat. Maxim le-a arătat episcopilor romani nişte scrisori de la Petru, răposatul episcop al Alexandriei, pentru a demonstra astfel că se afla în comuniune cu [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Biserica Alexandriei]]. Episcopii italici s-au pronunţat în favoarea lui Maxim şi au refuzat să-i recunoască atât pe Grigorie cât şi pe Nectarie. Într-o scrisoare adresată împăratului Teodosie, Ambrozie şi ceilalţi episcopi <ref>Ep. xiii. c. i. § 3.</ref> au protestat împotriva acţiunilor lui Nectarie, declarând că acesta nu era un episcop canonic şi că tronul constantinopolitan i-ar fi aparţinut de drept lui Maxim, a cărui restabilire în scaun o cereau. În această scrisoare ei cereau totodată reunirea la Roma a unui sinod general al Bisericii din Răsărit şi din Apus care să tranşeze disputele cu privire la tronurile episcopale ale Constantinopolului şi Antiohiei. | |
| − | + | În 382, s-a ţinut la Roma un sinod local. Sinodul, care primise informaţii mai exacte, a sfârşit prin a respinge pretenţiile lui Maxim.<ref>Hefele, ''Hist. of Councils'', i. pp. 359, 378, 381, Eng. trans.</ref> | |
| − | + | ||
| − | + | Invectivele lui Grigorie de Nazianz împotriva lui Maxim<ref>Gregory of Nazianzus, ''Carmina'', sc. ''De Vita sua'', l. c.; ''In Invidos'', vs. 16, etc.; ''In Maximum''</ref> au fost scrise după disputa lor pentru tronul constantinopolitan şi contrastează puternic cu tonul laudativ din Discursul al XXV-lea. Lucrarea lui Maxim, ''De Fide'', lăudată şi de Fericitul [[Ieronim]], nu s-a păstrat. | |
==Note== | ==Note== | ||
| Linia 28: | Linia 29: | ||
{{start box}} | {{start box}} | ||
{{succesiune| | {{succesiune| | ||
| − | înainte=[[Demofil | + | înainte=[[Demofil de Constantinopol|Demofil]] sau<br>[[Evagrie al Constantinopolului|Evagrie]]| |
titlu=[[Listă a patriarhilor de Constantinopol|Episcop de Constantinopol]]<br>În opoziție cu [[Grigorie Teologul]]| | titlu=[[Listă a patriarhilor de Constantinopol|Episcop de Constantinopol]]<br>În opoziție cu [[Grigorie Teologul]]| | ||
ani=380| | ani=380| | ||
| Linia 35: | Linia 36: | ||
==Surse== | ==Surse== | ||
| − | *[[Wikipedia:Maximus_I_of_Constantinople]] | + | [[:en:Maximus the Cynic|OrthodoxWiki:Maximus the Cynic]], după: |
| − | *[http://www.ec-patr.org/list/index.php?lang=en&id=35 Ec-patr: Maximus] | + | |
| − | *Greg. Naz. Orat. xxii. xxviii.; Carm. 1 de Vita sua; Carm. cxlviii.; | + | *en: [[Wikipedia:Maximus_I_of_Constantinople]] |
| − | *Philippe | + | *en: [http://www.ec-patr.org/list/index.php?lang=en&id=35 Ec-patr: Maximus] |
| − | *Migne, Patr. Lat. xiii. pp. 366-369; Epp. 5, 5, 6. | + | *Greg. Naz. ''Orat.'' xxii. xxviii.; ''Carm. 1 de Vita sua''; ''Carm.'' cxlviii.; |
| − | * | + | *Philippe Labbé, ''Concilia'' ii. 947, 954, 959; |
| − | *Theodoret | + | *Migne, ''Patr. Lat''. xiii. pp. 366-369; Epp. 5, 5, 6. |
| − | *Tillemont, '' | + | *Sozomen, ''H. E.'' vii. 9; |
| + | *Theodoret, ''H. E.'' v. 8; cf. | ||
| + | *Tillemont, ''Mém. eccl.'' ix. 444-456, 501-503; | ||
Versiunea curentă din 28 octombrie 2011 16:26
Maxim Cinicul sau Maxim I al Constantinopolului a fost un episcop al Constantinopolului hirotonit în condiții necanonice în anul 380, în opoziție cu patriarhul canonic al Constantinopolului, Sfântul Grigorie Teologul, pe atunci bătrân și bolnav.
Viaţa
Maxim s-a născut la Alexandria, în Egipt, din părinţi creştini de origine modestă. Nu se cunosc nici data naşterii, nici data morţii lui. El însuşi se lăuda că mai mulţi membri ai familiei lui suferiseră chinuri şi chiar mucenicia pentru credinţa lor, fără să precizeze dacă înduraseră toate acestea de la păgâni sau de la arieni. În persoana lui Maxim, credinţa creştină se întâlnea cu atitudinea şi veşmintele unui filosof cinic. La început, teologii ortodocşi ai vremii îl tratau cu profund respect. Într-o scrisoare redactată în preajma anului 371 [1], Sf. Atanasie cel Mare îi adresează laude pentru o lucrare scrisă în apărarea credinţei ortodoxe.
În anul 374, în timpul domniei împăratului Valens, în vremea persecuţiei lansate de un patriarh al arian, Lucius al Alexandriei, Maxim a fost biciuit şi trimis în exil datorită zelului său în apărarea credinţei ortodoxe şi pentru sprijinul acordat celor care suferiseră pentru acelaşi motiv [2]. A fost eliberat patru ani mai târziu, probabil după moartea lui Valens. La câtva timp după eliberare, i-a prezentat împăratului Graţian, la Milano, o lucrare a lui, intitulată Περὶ τῆς πίστεως, De Fide şi scrisă pentru a combate arianismul.
Maxim a mai scris şi împotriva altor eretici, dar nu se ştie dacă în aceeaşi lucrare sau în alte scrieri. Maxim îşi mărturisea public nemăsurata sa admiraţie pentru discursurile Sf. Grigorie de Nazianz, lăudându-le atât în public, cât şi în privat. La întoarcerea lui de la Milano în anul 379, a vizitat Constantinopolul, unde Grigorie tocmai fusese ales episcop în condiţii care nu păreau a fi în întregime canonice. Grigorie l-a primit cu mare cinste şi a făcut în public panegiricul acestuia într-un discurs (Discursul 25) pronunţat în biserica plină de lume, în prezenţa lui Maxim, înainte de celebrarea Sfintei Liturghii. L-a invitat pe Maxim la masă şi l-a tratat cu cea mai mare încredere şi deferenţă.
Grigorie avea să fie însă profund dezamăgit de Maxim. Nu este limpede dacă evenimentele care au urmat au fost pricinuite de ambiţia lui Maxim sau dacă acesta a fost doar o unealtă a altora.
Profitând de boala lui Grigorie şi sprijinit de câţiva clerici egipteni trimişi de Petru al II-lea, patriarhul Alexandriei, ale cărui instrucţiuni aceştia afirmau că le-ar fi urmat, Maxim a fost hirotonit în timpul nopţii episcop de Constantinopol în locul lui Grigorie. Conspiratorii au ales în acest scop o noapte în care Grigorie era ţintuit la pat. Au pătruns cu forţa în catedrală şi au început slujba. Maxim a fost aşezat pe tronul arhiepiscopal şi clericii au început slujba tunderii cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui. Vestea s-a răspândit repede şi poporul a alergat spre catedrală. Magistraţii, însoţiţi de gărzi, au intrat în catedrală, de unde i-au alungat pe Maxim şi pe clericii care oficiau ceremonia. Aceştia s-au refugiat în casa unui cântăreţ din fluier, unde au dus până la capăt ceremonia tunderii.
Acest procedeu a provocat un val de indignare în popor, căci Grigorie era iubit. Maxim a fugit la Tesalonic pentru a-şi pleda cauza înaintea împăratului Teodosie I. Împăratul l-a primit cu răceală şi i-a încredinţat problema respectatului episcop al Tesalonicului, Ascholius al Tesalonicului, cu instrucţiuni de a o supune mai departe episcopului Romei, Damasus.
Papa Damasus a răspuns prin două scrisori. Într-una din ele, adresată lui Ascholius şi episcopilor macedoneni, Damasus îi condamna pe cei care îşi propuneau să hirotonească, după cum se exprima el, un om nestatornic, străin de credinţa creştină, nevrednic de numele de creştin şi care purta veşmântul idolatrilor ("habitus idoli") şi purta părul lung, lucru pe care Sfântul Pavel îl condamna ca pe un lucru ruşinos la bărbaţi. În cealaltă scrisoare adresată episcopului Ascholius, Damasus i-a mai cerut şi să se îngrijească în mod deosebit să fie hirotonit în locul lui un episcop canonic. [3]
Primind asemenea mustrări, Maxim s-a întors la Alexandria şi i-a cerut ajutorul lui Petru pentru a se reaşeza în scaunul constantinopolitan. Petru a făcut apel la prefect, care l-a alungat pe Maxim din Egipt.[4]
Maxim a apelat atunci la Biserica din Apus. Ca urmare a solicitărilor lui, în anul 381 s-a reunit la Aquileia sau la Milano un sinod prezidat de Sf. Ambrozie al Milanului pentru a analiza pretenţiile lui Maxim. Sinodul a acţionat astfel numai pe baza afirmaţiilor lui Maxim, pornind de la premisa că mutarea lui Grigorie de pe tronul Cezareei pe tronul constantinopolitan era necanonică, iar alegerea succesorului său lui Nectarie era extrem de discutabilă, întrucât acesta era un laic şi încă nebotezat. Maxim le-a arătat episcopilor romani nişte scrisori de la Petru, răposatul episcop al Alexandriei, pentru a demonstra astfel că se afla în comuniune cu Biserica Alexandriei. Episcopii italici s-au pronunţat în favoarea lui Maxim şi au refuzat să-i recunoască atât pe Grigorie cât şi pe Nectarie. Într-o scrisoare adresată împăratului Teodosie, Ambrozie şi ceilalţi episcopi [5] au protestat împotriva acţiunilor lui Nectarie, declarând că acesta nu era un episcop canonic şi că tronul constantinopolitan i-ar fi aparţinut de drept lui Maxim, a cărui restabilire în scaun o cereau. În această scrisoare ei cereau totodată reunirea la Roma a unui sinod general al Bisericii din Răsărit şi din Apus care să tranşeze disputele cu privire la tronurile episcopale ale Constantinopolului şi Antiohiei.
În 382, s-a ţinut la Roma un sinod local. Sinodul, care primise informaţii mai exacte, a sfârşit prin a respinge pretenţiile lui Maxim.[6]
Invectivele lui Grigorie de Nazianz împotriva lui Maxim[7] au fost scrise după disputa lor pentru tronul constantinopolitan şi contrastează puternic cu tonul laudativ din Discursul al XXV-lea. Lucrarea lui Maxim, De Fide, lăudată şi de Fericitul Ieronim, nu s-a păstrat.
Note
- ↑ Athanasius, Epist. ad Maxim. Philosoph. Opp. vol. i.
- ↑ Grigorie de Nazianz, Orat. xxv. c. 13, 14
- ↑ Migne, Patrolog., xiii., pp. 366-369; Ep. 5; 5, 6).
- ↑ Grigorie de Nazianz, Carmen de Vita sua, vss. 750-1029.
- ↑ Ep. xiii. c. i. § 3.
- ↑ Hefele, Hist. of Councils, i. pp. 359, 378, 381, Eng. trans.
- ↑ Gregory of Nazianzus, Carmina, sc. De Vita sua, l. c.; In Invidos, vs. 16, etc.; In Maximum
| Maxim Cinicul | ||
|---|---|---|
| Precedat de: Demofil sau Evagrie |
Episcop de Constantinopol În opoziție cu Grigorie Teologul 380 |
Urmat de: Grigorie Teologul |
Surse
OrthodoxWiki:Maximus the Cynic, după:
- en: Wikipedia:Maximus_I_of_Constantinople
- en: Ec-patr: Maximus
- Greg. Naz. Orat. xxii. xxviii.; Carm. 1 de Vita sua; Carm. cxlviii.;
- Philippe Labbé, Concilia ii. 947, 954, 959;
- Migne, Patr. Lat. xiii. pp. 366-369; Epp. 5, 5, 6.
- Sozomen, H. E. vii. 9;
- Theodoret, H. E. v. 8; cf.
- Tillemont, Mém. eccl. ix. 444-456, 501-503;
