Radu cel Mare

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Radu cel Mare
(pictură murală de la
Mănăstirea Curtea de Argeș)

Radu cel Mare (n. 1467 – d. 23 aprilie 1508) a fost Domn al Țării Românești între anii 1495-1508. A primit supranumele „cel Mare”, de la cronicari, nu pentru fapte de arme deosebite (dimpotrivă, domnia sa a fost una pașnică), ci pentru faptul că într-o epocă în care mulți supuși ai Porții Otomane treceau la islamism, el, prin activitatea spirituală și culturală pe care a desfășurat-o, a făcut ca ortodoxia să înflorească și Țara Românească să devină un refugiu pentru cei oprimați. Radu cel Mare este ctitorul Mănăstirii Dealu, unul din cele mai importante monumente religioase și arhitectonice ale Evului Mediu din țările române. La inițiativa lui Radu cel Mare a fost tipărită în 1508 prima carte de pe teritoriul actual al României: Liturghierul lui Macarie (în limba slavonă). Tot el l-a chemat în Țara Românească pe Sf. Nifon al II-lea al Constantinopolului, care fusese alungat din scaunul patriarhal datorită unor intrigi din sânul Bisericii Constantinopolului, acesta devenind mitropolit al Ungrovlahiei în perioada 1502-1505.

Bibliografie

• Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908
• Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Editura Enciclopedică, București, 2011. ISBN 973-45-0387-1
• Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. V

Casetă de succesiune: Radu cel Mare
Precedat de: Vlad al IV-lea „Călugărul”	Domn al Țării Românești 1593 - 1601	Urmat de: Mihnea I „cel Rău”