Lavra Poceaev

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Lavra Poceaev

Lavra Adormirii Maicii Domnului de la Poceaev (ucr.: Почаївська Свято-Успенська Лавра; rus.: Свято-Успенская Почаевская Лавра) este, de secole, unul dintre principalele centre spirituale ale Ortodoxiei ucrainene, alături de Lavra Pecerska. Mănăstirea, aflată în ascultarea canonică a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Moscovei) este cea mai mare mănăstire ortodoxă din Ucraina Occidentală. Mănăstirea este așezată pe un deal cu înălțimea de 60 de metri, în orașul Poceaev din districtul Ternopol, la 18 km în sud-estul orașului Kremeneț și la 50 km nord de Ternopol.

Istoric

Catedrala Adormirii Maicii Domnului

Prima atestare documentară a mănăstirii Poceaev din Volînia datează din anul 1527. Potrivit tradiției locale însă, viața monahală a început la Poceaev cu trei secole mai devreme, când, în perioada invaziilor tătare au întemeiat aici o mănăstire. Potrivit acestei tradiții, Maica Domnului le-a apărut monahilor într-un stâlp de foc și și-a lăsat amprenta piciorului pe stânca pe care a apărut, din acest loc fiind și un izvor cu apă tămăduitoare. Stânca și urma tălpii Maicii Domnului au început să fie cinstite de credincioșii din partea locului, care se bucurau de vindecările date de apa tămăduitoare.

Icoana Maicii Domnului de la Poceaev

În timpul secolului al XVI-lea, mănăstirea a devenit înfloritoare. A fost construită o catedrală din piatră, iar în jurul mănăstirii a început să se organizeze un târg anual. În anul 1597, mănăstirea s-a extins prin daniile făcute de Anna Hoiska [ru: Goiskaia], o credincioasă de origine nobilă, căreia i se atribuie și întemeierea celebrei tipografii a mănăstirii care a furnizat în secolele următoare scrieri de teologie ortodoxă în regiunile Galiția și Volînia. Tot ea a dăruit mănăstirii o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, primită de la un episcop bulgar aflat în trecere și care ajutase la vindecarea fratelui acesteia de orbire. Icoana a rămas până în zilele noastre cunoscută sub numele de Maica Domnului de la Poceaev.

În această perioadă, care era și cea a Uniunii de la Brest, ortodocșii au început să fie supuși unor presuni tot mai mari din partea catolicilor romani și greco-catolicilor.

În anul 1604, ieromonahul Iov s-a retras în peșterile mănăstirii de la Poceaev, dorindu-și o viață pustnicească. Cuviosul Iov vorbea puțin, cu blândețe și își petrecea tot timpul rostind rugăciunea inimii. Foarte îndrăgit de frații de la Poceaev, a fost ales stareț al mănăstirii și, în această calitate, a introdus o disciplină strictă a vieții monahale. A introdus obligația lucrului mâinilor (rucodelia) în mănăstire, fiind el însuși un exemplu în acest sens: a plantat copaci, îngrijea grădina și a lucrat la consolidarea fântânilor mănăstirii. Era un critic ferm al Uniunii de la Brest și apărător activ al Ortodoxiei și al credincioșilor ortodocși de persecuțiile pe care le îndurau la acea vreme. Starețul Iov a publicat la tipografia mănăstirii mai multe lucrări împotriva uniatismului, unele scrise chiar de el.

Starețul Iov s-a confruntat și cu mai multe încercări ale urmașilor Anei Hoiska de a recupera unele dintre daniile pe care aceasta le făcuse mănăstirii. În 1623, nepotul acesteia, Andrei a invadat, cu o forță armată, mănăstirea și a confiscat icoana Maicii Domnului de la Poceaev. Icoana a fost restituită mănăstirii în anul 1641, fiind recâștigată în justiție. În anul 1651, starețul Iov a trecut la Domnul, fiind canonizat.

În 1675, mănăstirea a fost asediată de turcii otomani; potrivit tradiției, armatele otomane au fugit, abandonând asediul, atunci când pe zidurile mănăstirii a apărut Maica Domnului însoțită de îngeri și de Sfântul Iov de la Poceaev.

În 1720, mănăstirea a intrat într-o perioadă de declin, fiind preluată de ordinul greco-catolic al călugărilor bazilieni. O nouă perioadă de înflorire a mănăstirii a început după 1759, ca urmare a unui accident de trăsură suferit de contele Potoski lângă zidurile mănăstirii. Furios din pricina acestui accident, contele Potoski a încercat de trei ori să îl împuște pe vizitiul pe care îl considera vinovat de cele petrecute, dar a ratat de fiecare dată. Regretându-și imediat fapta, Potoski a atribuit faptul că ratase ținta unei intervenții divine. Stabilindu-și reședința la Poceaev, a făcut daruri de mare valoare mănăstirii. În 1773, contele Potoski, care era romano-catolic, a înaintat Papei de la Roma o petiție prin care solicita recunoașterea icoanei de la Poceaev ca făcătoare de minuni și a cuviosului Iov ca sfânt catolic. Numai icoana a fost recunoscută. La moartea lui, în 1782, contele Potoski a fost înmormântat în catedrala Adormirii Maicii Domnului.

Ca urmare a celei de-a treia împărțiri a Poloniei (1795), regiunea Volînia, cuprinzând și mănăstirea Poceaev, a intrat din nou în cuprinsul Imperiului Rus. Mănăstirea de la Poceaev a continuat să funcționeze sub jurisdicția Bisericii Greco-Catolice, păstrând latina ca limbă de predare în școlile mănăstirii, deși poloneza era limba curentă în zonă. În această perioadă, a crescut susținerea pentru restituirea mănăstirii către Biserica Ortodoxă. În 1823, episcopi Ștefan al Volîniei a solicitat împăratului Alexandru I restituirea mănăstirii Poceaev Bisericii Ruse, dar petiția sa a fost respinsă. În 1831 însă, împăratul Nicolae I a ordonat restituirea mănăstirii către Biserica Ortodoxă, ca represalii la sprijinul acordat de către greco-catolici revoltelor din Polonia și Lituania spre sfârșitul anului 1830. Întregul complex a fost resfințit ca mănăstire ortodoxă pe 10 octombrie 1831, punând capăt unei perioade de 110 ani sub jurisdicție greco-catolică. Monahii nu s-au împotrivit acestei schimbări și majoritatea acestora s-au convertit la ortodoxie.

În 1833, mănăstirea de la Poceaev a primit statutul de lavră. În ultima parte a secolului al XIX-lea, mănăstirea a redevenit un important loc de pelerinaj pentru creștinii ortodocși din Imperiul Rus și din Balcani.

Întrucât mănăstirea se afla în apropierea Galiției (aflată sub stăpânire austriacă), ea a devenit un simbol important pentru promotorii panslavismului în zonă. La începuturile Primului Război Mondial, când forțele ruse au ocupat Galiția, mii de locuitori ai Galiției au venit în pelerinaj la Poceaev, mulți dintre aceștia revenind la Ortodoxie. Lavra - și întreaga regiune a Volîniei s-au aflat pe linia frontului disputat de forțele ruse și austriece. În 1915, Lavra a fost jefuită de frțele austriece, apoi din nou, în 1917, după Revoluția boolșevică, și încă o dată în 1921, după trecerea Volîniei Occidentale în administrarea Poloniei, conform Păcii de la Riga (18 martie 1921) dintre Polonia și Uniunea Sovietică.

Biserica "Sfânta Treime"

În timpul Războiului Civil din Rusia, pentru a fi pusă la adăpost, 0celebra tiparniță de la Poceaev a fost dusă de un grup de monahi în Cehoslovacia, la noua Mănăstire închinată Sfântului Iov de la Poceaev din localitatea Ladomirova. Tiparnița a rămas în acest loc și a fost folosită de comunitate până în 1944, când obștea monahală a Sf. Iov a mutat-o din nou, fiind transferată la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, pentru a nu cădea în mâinile Armatei Roșii.

Întrucât Rusia intrase sub regimul bolșevic, Biserica Rusiei se afla în imposibilitatea de a-și exercita autoritatea asupra mănăstirii, care a intrat sub ascultarea Bisericii Constantinopolului, devenind parte a Bisericii Poloniei. În anii '20, monahii au reușit să refacă clădirile afectate de război și de jafurile repetate, însă după 1929 aceștia s-au confruntat cu noi presiuni din partea regimului de la Varșovia, însă mănăstirea a reușit să supraviețuiască, devenind cel mai cunoscut centru al Ortodoxiei din Polonia.

După împărțirea Poloniei între Germania și Uniunea Sovietică la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Lavra Poceaev a reintrat sub ascultarea Bisericii Rusiei, însă populația ortodoxă a avut din nou de suferit din pricina politicilor antireligioase ale regimului sovietic. Regimul sovietic a confiscat majoritatea proprietăților mănăstirii, însă, fiind un important centru de pelerinaj, nu a fost închisă.

Pe 22 iunie 1941, regimul nazist a lansat invazia Uniunii Sovietice. Lavra Poceaev a fost ocupată și a fost din nou jefuită de bunurile rămase de către naziști, însă a rămas deschisă. Sub ocupația nazistă s-a format Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, însă monahii lavrei au refuzat să facă parte din această grupare, considerând-o schismatică. În timpul ocupației naziste, Lavra a funcționat și ca un refugiu pentru populația locală.

După sfârșitul războiului, regimul sovietic a devenit o vreme mai tolerant față de viața religioasă, însă ulterior presiunile guvernamentale au crescut, Lavra reușind cu greu să supraviețuiască în perioada Hrușciov. Perioadele de persecuție au alternat cu cele de toleranță, până în anii '80, când a început liberalizarea regimului, iar atitudinea acestuia față de religie s-a schimbat treptat. În această perioadă a fost întemeiat aici o școală teologică, transformată în anul 1991 în seminar.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Lavra Poceaev a intrat într-o nouă perioadă tensionată, fiind disputată între Biserica Ortodoxă din Ucraina (Patriarhia Moscovei), Biserica Ortodoxă Autocefală a Ucrainei și Biserica Catolică din Ucraina.

Biserica nouă, monumentală, a lavrei, este în construcție

La baza dealului pe care se ridică mănăstirea, se construiește în prezent o nouă biserică monumentală, în stil rusesc.

A se vedea și

Galerie de imagini

Surse

Legături externe

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Lavra_Poceaev&oldid=42824”